CHERYL STRAYED (scriitoare americană): „Oamenii cei mai fericiți găsesc măcar un mic motiv de bucurie în viață”

Romancieră, memorialistă şi eseistă, Cheryl Strayed este una dintre cele mai im­por­tante voci din literatura contem­po­rană. Căr­ţile ei au devenit bestseller-uri, au fost ono­rate cu premii prestigioase şi au fost traduse în peste pa­truzeci de limbi, iar volumul de memorii „Wild: From Lost to Found on the Pacific Crest Trail” („Săl­băticie: pierdută şi regăsită pe Traseul de Creastă de pe Coasta Pacificului”) s-a trans­for­mat şi într-un film, cu celebra actriţă Reese Wither­spoon în rolul principal (pentru interpretarea căruia Witherspoon a fost nominalizată, în 2015, la Pre­miul Oscar pentru cea mai bună actriţă).

De curând, Editura Humanitas i-a tradus scrii­toarei americane volumul „Delicatele frumuseţi ale vieţii: Sfaturi despre dragoste şi viaţă de la «Dra­gă Sugar»”, o culegere de scrisori primite de Strayed începând din martie 2010, când a „luat în custodie”, păstrându-și anonimatul, populara ru­brică de sfaturi de viaţă „Dragă Sugar”, din revista literară on-line The Rumpus, şi până în februarie 2012, când a dez­vă­luit public că ea era cea care răs­pundea la dilemele cititorilor. Adunate, întrebările cititorilor şi răspun­su­rile „sfătuitoarei” alcătuiesc un tablou impre­sio­nant, prin fragilitatea lui, al sufletului omului mo­dern, în care se împletesc nedumeriri, temeri, an­goase şi anxietăţi, dar şi bucurii, şi izbânzi pe care fie­care dintre noi le-am trăit în mod direct sau pe care le-am întâlnit măcar tangenţial, astfel încât in­trăm ușor în rezonanță cu ele. În prefaţa volumului, scriitorul Steve Almond a explicat motivul pentru care „Dragă Sugar” s-a trans­format într-un a­de­vărat fenomen: „Eu cred că America moare de sin­gu­rătate, că noi, ca po­por, am căzut în capcana con­fortului şi refuzăm să avem de-a face cu vieţile noastre interioare – acele iz­voare nesecate de sen­ti­mente stânje­ni­toa­re –, în­dreptându-ne, în schimb, către ispita ne­bunească pe care prie­tenii noştri din Indus­tria Lăcomiei o nu­mesc Piaţa Liberă. Tre­cem prin timp, spaţiu şi in­formaţii din ce în ce mai repede, în căuta­rea co­nexi­unii la reţea. În ace­laşi timp, ne în­depărtăm de familiile noastre, de vecini şi de noi înşine. Ne căutăm numele pe in­ter­net, ne actualizăm sta­tu­­sul, aflăm care celebrităţi se autodistrug şi cum anu­me. Tratamentul nu dă însă re­zul­tate. Aşa se ex­plică, cred eu, de ce Sugar a devenit atât de impor­tantă pentru atât de mulţi oameni. Ea ofe­ră ceva cu totul inedit în cultura noastră: empatie totală. (…) resursa pe cale de dis­pariţie pentru rasa uma­nă nu e nici petrolul ieftin, nici apa potabilă, poate nici bunul-simţ, ci compa­siu­nea.” Deși a apărut de re­lativ pu­ţină vreme pe piaţa din România, „De­licatele fru­­mu­seţi” a generat deja eco­uri. Interesați să aflăm amănunte legate de con­ținutul atât de pregnant actual al cărții, i-am solicitat autoarei (prin dialog la distanță) un in­terviu.

„Toți patru ne-am îndrăgostit de România”

– Doamnă Strayed, cum vă simţiţi ştiind că volumul „Tiny Beautiful Things” a fost tradus de curând şi în limba română, o țară atât de înde­părtată de America?

– Sunt încântată şi onorată să ştiu că aceste cu­vinte ale mele ajung acum şi la cititorii din Româ­nia! Resimt un sentiment de smerenie la gândul că frazele pe care le-am scris singură, în casa mea din Portland, Oregon, din America, vor trăi în con­ti­nua­re în inimile şi în minţile unor cititori aflaţi, geogra­fic, atât de departe.

– Cunoaşteţi ceva despre so­cietatea româ­neas­că?

– Din fericire, am vizitat Ro­mâ­nia în 2016, în calitate de speaker la conferinţa „The Power of Story­­telling” (n. red. „Puterea po­veş­ti­lor”), organi­za­tă în Bucureşti. So­ţul meu, Brian Lindstrom   (n. red. Brian Lindstrom este un reputat regizor de film), a fost şi el speaker la acea conferinţă aşa că, în călă­toria în România, i-am luat cu noi şi pe cei doi copii ai noştri, Carver şi Bobbi. Ne-am sim­ţit extraordinar de bine în Bucu­reşti: la conferinţă am cunos­cut o mulţime de scriitori, de jurnalişti, de cineaşti, de muzi­cieni şi de artişti plastici. De ase­menea, am avut posibilitatea să găzduiesc, într-un cinematograf din Bucureşti, şi o pro­iecţie a filmului Wild, adap­ta­rea cinema­tografică a cărţii mele cu acelaşi titlu, cu Reese Wither­spoon în rolul principal. Ulterior, cu ocazia unei sesiuni de autogra­fe, am avut şansa să stau de vorbă cu multe dintre persoanele care veniseră să vadă filmul. Deşi eu şi familia mea am avut ca „tabără de bază” Bucu­reştiul, am reuşit totuşi să facem şi o excursie de o zi până la Braşov şi la Castelul Bran. Toţi patru ne-am îndrăgostit de Româ­nia şi de oa­menii minunaţi pe care i-am cunoscut în această călătorie. Mi-ar plăcea foarte mult ca, într-o zi, să revin în România!

Scrisul nu trebuie să se ferească de intimitate

– Scrisorile pe care le-aţi pri­mit de-a lungul anilor de la ci­titorii dvs. americani, în perioa­da în ca­re aţi jucat rolul de „Dra­gă Sugar”, cât şi răspunsurile date de dvs. acoperă o paletă vas­tă de su­biecte, de la suferinţe din dra­goste şi până la măci­nă­rile su­fle­teşti determinate de probleme financiare. Credeţi că tocmai na­tura emoţională a subiectelor abordate este cea care a dus la succesul atât de mare al cărții?

– Cu siguranţă! Aceasta este frumuseţea artei: că poate să elimine atât de multe obstacole. În lite­ratură, în muzică, în film, în dans, în artele vizuale, noi spu­nem iar şi iar povestea universală a ceea ce înseamnă să fii om. În perioada în care am scris rubrica „Dragă Sugar” am devenit şi mai conştientă de faptul că uma­nitatea ne interconectează pe toţi, că, la interior, cu toţii semănăm foarte mult, în ciuda faptului că, la exterior, putem să arătăm di­ferit. Problemele şi frământările despre care mi-au scris cititorii mei din America sunt, de fapt, pro­blemele şi frământările cu care se confruntă oa­menii din întreaga lume.

– Stilul dvs. de a scrie, atât de sincer şi plin de mărturisiri intime, reprezintă o rara avis în lite­ratura contemporană…

– Scrisul care mie, personal, mi se pare cel mai interesant este scrisul care îndrăzneşte să spună cel mai adânc şi mai ascuns adevăr, este scri­sul care riscă inima autorului, este scri­sul care nu se fereşte de intimitate şi de emoţii, care spune franc lucrul pe care noi, toţi ceilalţi, ne temem să-l spunem. Eu scriu de mulţi ani şi, de-a lungul timpului, am gravitat în mod natural către acest tip de sinceritate radicală aşternută pe pagină – fie că vorbim aici despre rubrica „Dragă Sugar”, despre romanele, eseurile sau memoriile mele.

– Sinceritatea a devenit atât de rară în prezent și din cauza internetului şi a reţelelor de socializare, care pretind că ne aduc mai aproape unii de alţii, dar, de cele mai multe ori, nu fac decât să ne îndepărteze. În opinia dvs., există vreo soluţie la această problemă?

– Soluţia e simplă: să ne înde­părtăm de te­le­foa­ne şi de calculatoare mult mai ade­sea decât facem asta în prezent. În opinia mea, poţi să creezi relaţii autentice cu oamenii şi on-line, însă aceste relaţii nu pot să le înlocuiască pe cele din viaţa noas­tră reală, fizică.

– Există voci care susţin că pandemia de coronavirus a adâncit această stare de alienare, această distanţare dintre oameni. Împărtăşiţi această părere?

– Din păcate, coronavirusul a împins atât de mul­te dintre relaţiile noastre reale în on-line – oa­menii cu care înainte ne întâlneam fizic în mod regu­lat acum au devenit oamenii cu care co­mu­ni­căm în mod regulat prin mesaje. Ceea ce nu-i totu­na! Sincer, mie mi-e foarte dor de prietenii mei. Mi-e dor să călătoresc. Mi-e dor să mănânc în res­taurante şi să beau în baruri. Familia mea şi cu mine suntem norocoşi, în sensul că suntem sănă­toşi şi că eu, în calitate de scriitor, pot să continui să lucrez, deci nu am fost confruntaţi cu dificul­tăţile financiare cu care mulţi alţii s-au confruntat. Cel mai greu lucru pentru familia mea este că am­bii mei copii, care sunt adolescenţi – fiul meu are şai­sprezece ani, iar fiica mea va împlini curând cincisprezece ani –, au fost nevoiţi să se distanţeze so­cial de prietenii lor, vreme de multe luni. Amândurora le este dor să socializeze cu prietenii lor. Ţin legătura cu ei on-line, dar asta nu e acelaşi lu­cru cu a se vedea cu ei în realitate. În plus, amân­doi sunt nevoiţi să facă şcoală on-line, ceea ce este foarte dificil. Cu toate astea, per total, noi suntem norocoşi. Principala mea grijă o repre­zin­tă restul oamenilor. Simt o tristeţe incredibilă când mă gân­desc la cei care şi-au pierdut viaţa din cauza virusu­lui sau la cei care au pierdut persoane dragi din cauza virusului. Ceea ce sper este că această dis­tan­ţă care s-a instaurat între noi ne-a făcut să înţe­legem mai bine cât de importantă este interac­ţiunea umană reală, cât de importantă este pentru sănă­ta­tea noastră mintală şi pentru starea noastră gene­rală de bine. Când cu toţii ne vom întoarce la viaţa normală, poate că vom şti s-o privim cu mai multă gratitudine şi ne-o vom trăi mai fericiţi.

– Doamnă Strayed, pentru că vă număraţi prin­tre cei norocoşi, permiteţi-mi să vă întreb dacă aţi găsit cumva formula magică a vieţii fericite?

– Ce mult aş vrea să pot să vă spun că da, am găsit-o! Din păcate, nu cred că există o astfel de formulă magică, dar am observat că oamenii cei mai fericiţi au câteva lucruri în comun: în fiecare zi a vieţii, chiar şi în perioadele cele mai grele, gă­sesc măcar un mic motiv de bucurie, găsesc ceva frumos în existenţa lor şi cu toţii sunt recunos­că­tori, generoşi, deschişi la minte şi sinceri. Şi nu se tem să-şi releve părţile cele mai profunde şi mai adevărate din ei înşişi.

Foto: Arhiva personală Cheryl Strayed, publicată cu acordul d-nei Strayed, JODI KABANA