PS. ATANASIE DE BOGDANIA (arhiereu-vicar al românilor ortodocși din Italia): „În Italia, biserica este o mică Românie”

Pandemia cu coronavirus nu a pus la grea încercare doar spitalele și economia, ci și biserica și pe credincioșii ei. Sfintele lă­cașe au fost închise în primăvara anului trecut, slujbele au putut fi urmărite doar cu ajutorul radiou­lui, televiziunii sau internetului. Una dintre cele mai încercate țări a fost Italia, locul unde muncesc și se roagă peste un milion de români, probabil cea mai mare comunitate din afara granițelor țării. Despre „starea” credinței lor, în vremuri de grea încercare, precum și despre nădejdea și orizontul lor sufletesc, l-am rugat să ne vorbească, într-un interviu luat „la distanță”, pe Preasfințitul Atanasie de Bogdania, arhiereul-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Basarabean la origini, moldovean cu surâsul în inimă și pe chip, păstorul credincioșilor ortodocși din Italia este întruchiparea supremă a optimis­mu­lui, convins fiind că „fără pătimire nu există nici bucurii”.

„O ducere a crucii, dar și o înviere”

– Preasfinția Voastră, românii noștri plecați la muncă în Italia trec de un milion. Au dus cu ei o bucată de țară. Le ducem dorul și grija. Cum au trecut concetățenii noștri prin pandemie?

– Încep prin a vă spune cum a pornit totul. Eram în prima duminică din postul Sfintelor Paști, chiar în timpul Sfintei Liturghii, când au început să sune telefoanele. Erau autoritățile italiene, care ne con­tac­tau pentru a ne spune că trebuie să terminăm slujba cât mai repede, că totul se închide, inclusiv bisericile. Ceea ce în opiniile unor medii de presă era doar o „gripă mai severă” a schimbat o întreagă lume, aproape de pe o zi pe alta. Pentru noi, din punct de vedere duhovnicesc, ca­rantina a însemnat o ducere a Cru­cii, dar și un urcuș spre Înviere, o împreună pătimire, nu numai cu Hristos, ci și cu poporul pe care îl păstorim aici. Primele săptămâni au fost cele mai grele, iar durerea cea mai mare a fost aceea de a sluji fără credincioși în biserică. Nouă, clericilor, ni se permitea în condiții cu totul speciale să mer­gem la biserică, dar biserica tre­buia să rămână închisă, iar slujba se transmitea exclusiv online. Aveam un sentiment ciudat, când mă întorceam spre sfântul lăcaș gol, și trebuia să spun: „Pace tutu­ror!” Iar apoi spuneam un cuvânt de mângâiere, de încurajare, în fața unui telefon care filma, fără a avea certitudinea că acest cuvânt ajunge într-adevăr la inima omu­lui. Suntem deprinși să îi privim în ochi pe creștinii care vin la biserică și să simțim căldura unei prezențe fizice când ne rugăm. De aceea, chiar dacă această soluție a transmisiunii slujbelor a salvat cumva pastorația, am simțit, to­tuși, și latura ei negativă, faptul că prezența fizică a credincioșilor este de neînlocuit. Din ceea ce am citit în presă, știu că nicio țară din lume nu a stat atât de mult într-un „lockdown” absolut, ca Italia – trei luni de zile. Noi am intrat în această carantină în prima săptămână din luna martie, iar bisericile s-au redeschis, prin semnarea unui protocol între guvern și toate confesiunile din Italia, abia pe 18 mai. Prima liturghie pe care am săvârșit-o împreună cu credincioșii a fost de ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena.

„În plină urgie a bolii, numărul credincioșilor a crescut”

– Și cum a fost când ați putut sluji din nou, cu biserica plină?

– Am trăit o ma­re bucurie. Am sim­țit Pronia dumneze­ias­că, ținând cont de fap­tul că Sfântul Con­stantin cel Mare a fost cel care a des­chis bisericile creș­ti­ne în anul 313 și tot el le-a redeschis, ia­tă, în pandemie, dân­du-ne o nouă speran­ță. Apoi ca­zurile de îmbolnă­vire au scă­zut foarte mult pe tim­pul ve­rii, chiar credeam că vom scăpa, dar, odată cu veni­rea toam­nei, pandemia a reizbucnit, am ajuns chiar și la 45.000 de cazuri pe zi, ceea ce a dus la noi măsuri res­trictive. Dar, de data aceasta, din fericire, bise­ricile au rămas deschise, cu respectarea unor măsuri de siguranță. Iar asta a contat foarte mult, pentru că, totul fiind închis, dar bisericile deschise, pentru comunitatea românească a fost un semn al speran­ței, iar numărul credincio­șilor care veneau la slujbe, paradoxal, a crescut. Așa am ajuns să fim siliți să căutăm soluții, să slujim afară, chiar dacă era frig. Asta mi-a confirmat faptul că românul este legat de biserică și de ceilalți ro­mâni. Pentru noi, biserica e locul în care te poți re­găsi și unde te poți vedea cu semenii tăi, e locul în care poți să regăsești ceea ce ai lăsat acasă, o mică Românie. Iar românii sunt foarte legați de țară. Înain­te de pandemie, ro­mânii veneau foarte des în țară, era o legătură cu România foarte apropiată, o legătură pe care am simțit-o foarte puternică în comunitățile noastre. De la Roma la București erau cinci zboruri pe zi, un zbor dura cam două ore. Era mai ușor să ajungi la București de la Roma cu avionul, decât din alte orașe ale țării, în Capitală, cu ma­șina. În plus, erau curse ru­tiere directe, care aduceau săp­tămânal pachete din țară româ­nilor de aici, care nu pot renunța la gusturile cu care au cres­cut acasă. De aceea, pandemia a fost o grea încer­care. În prezent, din cinci zboruri pe zi, la Roma mai există doar unul pe săptămână, și acela este, uneori, anulat. În plus, pentru a putea călă­tori, tre­buie să stai în caran­tină la des­tinație. În felul acesta, legătura cu țara a fost, practic, ruptă. Și e dureros să nu poți să îți îmbră­țișezi părinții și frații, să te în­tâlnești cu cei pe care i-ai lăsat în țară. Legă­tura cu cei din Ro­mâ­nia este acum păstrată prin telefon și pe internet, prin rețe­lele de socializare. Dar aceas­tă relație la distanță, doar prin mij­loace teh­nologice, își are limi­tele ei, ceva îi lipsește, pentru că o parte a sufletului nu poate fi înlocuită, e săracă în har. Chiar dacă te vezi cu cineva pe un ecran, tot îți lipsește acea privire ochi în ochi, când te întâlnești cu adevărat cu cei dragi, îți lipsesc îmbră­țișările cu cei pe care îi iubești, te doare că nu mai poți săruta mâinile mamei. Toate acestea nu pot fi înlocuite de teh­nologie.

„A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea!”

– Preasfinția Voastră, ce credeți despre năpraz­na prin care trecem? Este pandemia o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru păcatele noastre, sau a vrut Domnul să ne arate o cale spre descoperire lă­untrică, prin însingurare, un drum către rugă­ciunea adâncă?

– La începutul pandemiei eu am fost tentat să o văd ca pe o pedeapsă, dar apoi, mai ales după ce s-au deschis bisericile, am ajuns să o privesc ca pe o binecuvântare. Înainte de pandemie, întreaga lume era ca un tren de mare viteză, cum circulă une­le pe aici, prin occident, și, la un moment dat, când a apărut pandemia, a fost ca și cum cineva ar fi tras frâna de urgență și, firesc, toate lucrurile din tren au cazut, s-au dat peste cap. Cei care au rămas în pi­cioa­re au fost cei care au avut o așezare duhovni­cească. Ei nu cad în general în timpul vieții și nu au căzut nici în această pandemie. Cel care avea o interiorizare, o smerenie, o relație cu totul deosebită cu Domnul, acela a rămas în picioare. Și vă mărturi­sesc că, după carantină, astfel de oameni m-au șocat cu mărturisirile lor. Am primit sute și sute de spove­da­nii, mai ales de când s-au deschis bisericile, și mulți credincioși mi-au spus un lucru uimitor: „Prea­sfinția Voastră, a fost cea mai frumoasă peri­oa­dă din viața mea!” Și îmi spuneau asta cu lacrimi în ochi. Erau acei credincioși care fuseseră autentic ancorați în trăirea din biserică, înainte de pandemie. Trăirea asta a lor m-a făcut să îmi pun întrebarea ca duhovnic: ce taină ascunde Dumnezeu în această pandemie, care n-aș spune că ne-a fost trimisă de El, ci îngăduită de El, indiferent de cau­zele ei natu­rale, care, bineînțeles, sunt logice, dar nesatisfăcătoare pentru noi, cei care credem. Explicația logică nu astâm­pără setea omului de a cunoaște mai mult, de a pătrunde în adânc. Și acesta este, cred eu, cel mai important lucru: că doar în Hristos și în cele du­hov­nicești poți să înțelegi rostul adevă­rat al lucrurilor. Rostul acesta mi-a fost mie descoperit doar atunci când s-au redeschis biseri­cile și i-am văzut pe oa­meni participând la prima slujbă, cu lacrimi în ochi, când i-am văzut că au o sete să se împăr­tășească, după ce stătu­se­ră trei luni în­chiși și nu putuseră să facă acest lucru. Să guste din Trupul și Sângele Domnu­lui sau, pur și sim­plu, să pună în palme o bucățică de anafură cu lacrimi în ochi și să se bucure de ea, să fie pentru ei cel mai prețios lucru de pe pământ. Lacri­mile de bucurie, Împărtă­șania sau ana­fura nu le poți transmite prin internet. Nici lacrimile noastre, ale slujitorilor al­tarului, care ne cădeau atunci când ne împărtă­șeam singuri, în peri­oada de carantină, nu puteau fi transmise prin inter­net. Dar aceste lacrimi de durere se pot schimba în lacrimi de bucurie. Și s-au schim­bat! Așa am ajuns ca toată această suferință să fie transformată, de fapt, într-o creștere duhovnicească pe care nu am simțit-o niciodată atât de intensă ca în acest ultim an. Există întotdeauna o creștere du­hovnicească în înțelegerea lucrurilor – ceea ce pare la început o durere devine, în timp, o binecuvântare. Aici este taina Crucii, care ne descoperă taina În­vierii. Fără Cruce nu poate exista Înviere, fără păti­mire nu există bucurie. Oamenii s-au interiorizat, harul a mișcat foarte multe inimi în această perioa­dă. Moartea e o realitate atât de obiectivă! Oamenii au înțeles că pot muri. Și eu, și tu, toți putem muri. Și atunci, ceea ce ne salvează este să trăim harul chiar acum, în această clipă. Gândul omului se în­tâl­nește cu gândul lui Dumnezeu, iar inima omului cu inima lui Dumnezeu și se îmbrățișează. Atunci simți foar­te intens puterea harului. Foarte rar ai aceeași rezo­nanță cu gândul lui Dumnezeu în mo­mentele tale de fericire. De obicei, atunci când este fericit, omul uită de Domnul. E prins de dulceața efemeră a clipei și lasă cele dumnezeiești la o parte. De aceea cred că Hristos îngăduie anumite încercări în viața omului, în particular, și a omenirii, în ge­neral, pen­tru că poate să ne aducă astfel multă creș­tere duhov­nicească.

„Pandemia a dat naștere unei extraordinare solidarități românești”

– Preasfinția Voastră, dincolo de trăirea aceas­ta adâncă, pe care a scos-o la lumină pandemia, aș vrea să vă întreb ce a făcut biserica ortodoxă pentru credincioșii români din Italia? Mă refer la gesturile concrete.

– Preoții au avut în pandemie un privilegiu. Chiar dacă erau siliți să slujească singuri în bise­rică, ei au avut libertatea de a ieși din casă. Com­pletau o foaie și puteau să se deplaseze. Așa au putut să meargă la credincioși să îi ajute, nu numai cu rugăciuni, ci și cu lucruri foarte concrete. S-au făcut și colecte, s-au ajutat azilele de bătrâni, chiar spitale din România. Toate aceste acțiuni au fost cuantificabile și le-am făcut publice, dar nu aș vrea să insist asupra lor, pentru că în pandemie, ceea ce a contat a fost în primul rând ajutorul spiritual venit din partea bisericii, un ajutor care a însemnat foarte mult. În timpul Postului, preoții au ajuns la credin­cioși, au stat de vorbă cu ei, le-au dus cărți de ru­găciuni și tămâie, le-au împărțit de Înviere Sfintele Paști, împreună cu o iconiță, iar pe oameni asta i-a mișcat mult. N-aș vrea să vorbesc însă doar de preoți, ci și de credincioșii care s-au ajutat unii pe alții. Pandemia a dat naștere unei extraordinare soli­darități românești. De exemplu, în carantină, româ­nii care lucrau în domeniul alimentar sau în institu­ții guvernamentale sau care aveau firme de curățe­nie au putut să iasă din casă mai ușor. Și aveai sur­priza să vezi, de exemplu, că dintr-o mașină a unei firme de curățenie sau de dezinfectare a spațiilor (mulți români au astfel de firme, în Italia) coboară un creștin de-al nostru, îmbrăcat într-un combi­ne­zon din acela cum vezi la televizor, de protecție contra virusului, și în­ce­pe să descarce alimente, dar și icoane sau cărți de rugăciuni, ca să le împar­tă apoi celor care erau izolați și aveau nevoie de întărire. Am avut cazuri dramatice, la care a trebuit să ajungem, pentru că autoritățile de stat nu au reușit să intervină peste tot. Nu pentru că nu au vrut, ci pentru că nu au mai pu­tut, așa au fost circumstanțele. Aici s-a văzut inven­ti­vitatea românului, care în cea mai dificilă situație, când alții nu mai văd soluții, el găsește una, ca să ajungă la fratele lui, să îi dea ceea ce el are nevoie. Și îi aduce nu numai hrană pentru trup, ci și pentru suflet – „Uite, frate, ia și o pâine, ia și o carte de ru­găciune, un acatist, un paraclis. Citește, ca să te întărești!” În felul acesta prinzi curaj! Așa crește so­lidaritatea dintre oameni, iar oamenii se sensibili­zează.

„În criză, Dumnezeu scoate aurul la suprafață”

– Preasfinția Voastră, la final, aș vrea să vă în­treb cum priviți către viitor? Cum vom depăși această criză?

– Criza este momentul adevărului, acolo unde există o criză există adevăr, pentru că în criză, omul se întâlnește cu Dumnezeu. Dacă la dumneavoastră criza a fost partea cea mai importantă a întrebării, atunci cea mai importantă parte a răspunsului meu este adevărul. Adevărul este cel care ne scoate din criză, iar timpul este important doar din perspectiva omului, nu și din perspectiva Domnului. Omul este înrobit de timp, orice zi, oră, minut ori secundă nu este altceva decât o amintire a faptului că sfârșitul nostru se apropie. Dar sfârșitul este cel care ne poate aduce întâlnirea cu Hristos în Împărăția Sa sau poa­te aduce despărțirea de El, dacă nu L-am cunos­cut în această viață și nu am descoperit acel adevăr des­pre care vorbeam. Și să știți că fiecare generație în parte poate să se apropie de Dumnezeu sau să se în­de­părteze de El și să se apropie de alte lucruri, nu numai la nivel personal, ci și la nivel comunitar, la nivel de umanitate. Iar Dumnezeu lasă în mâna omului posibilitatea de a-și croi viitorul. De aceea nu cred într-un viitor dinainte stabilit, pe care noi doar îl bifăm, etapă cu etapă. În fiecare zi noi ne pictăm viitorul. Iar biserica ne cheamă să pictăm tot timpul în inimile noastre icoana lui Hristos, după al cărui chip am fost făcuți, și la a cărui asemăna­re suntem chemați să ajungem. La aceas­tă asemănare putem ajunge doar prin ini­mă, prin cele duhovnicești, de aceea este esențial să căutăm răspunsurile duhov­nicești. Văd adesea că noi căutăm să îi facem vinovați pe ceilalți pentru proble­mele noastre, să le extrapolăm, să le pu­nem pe seama celorlalți, în loc să căutăm sursa lor în noi. Iar asta nu ne rezolvă problemele! Soluția este să ne asumăm greutățile, să îi spunem lui Dumnezeu: „Doamne, fie binecuvântată această în­cercare pe care mi-ai trimis-o! Cu sigu­ranță ea ne va aduce mai mult har, mă va apropia mai mult de mântuire!” Asu­ma­rea este cea care ne aduce ieșirea din greu­tăți și bucuria Învierii. În plan uni­versal, eu văd totul din perspectiva mântuirii, și sunt sigur că Domnul va găsi mijloacele de a ne apropia de ceea ce El consideră important în această viață. În criză, Dumnezeu decantează lucrurile, le filtrea­ză, scoate aurul la suprafață și lasă la o parte tot ce îl înconjura și era impuritate. Sunt lucruri care ne umplu viața și timpul de aici, care contează aici, dar nu mai contează dincolo. De aceea eu cred că sin­gurul lucru important este să ne căutăm mântuirea, iar Domnul va găsi cu siguranță toate modalitățile prin care să aducă inimile noastre mai aproape de cele dumnezeiești și mai departe de cele lumești. Noi trăim tot timpul o tensiune între „De ce, Doam­ne?” și „Slavă Ție, Doamne!”. Eu însumi sunt așa, de multe ori zic „De ce ai îngăduit, Doamne?”, iar Domnul nu îmi răspunde prin cuvinte, ci prin fapte. Așa mi-a răspuns la întrebările legate de această pandemie prin lacrimile de fericire ale credincio­șilor, și nu am mai spus apoi „De ce, Doamne?”, ci „Slavă Ție, Doamne!” Domnul întotdeauna ne va răs­punde la întrebări și la frământări. De aceea să avem mai multă încredere în El, că El este la cârma acestei corăbii care este biserica, dar și lumea toată.