RADU PARASCHIVESCU: „Lentila prin care privesc eu viața e a unui om care observă și râde”

– S-a spus despre el că vorbește la fel de bine precum scrie. Și pe bună dreptate. E greu să afirmi ce talent are întâietate în cazul lui Radu Paras­chivescu. Scrie proză cu aceeași bucurie cu care traduce, disecă pe micile ecrane fotbalul cu aceeași apetență cu care taxează spectacolul făcut de politicieni. Un amestec molipsitor de inteligență, umor și simț analitic, din care răzbate plăcerea celui care stă pe margine, ca să vadă, să înțeleagă și să râdă mai bine –

„Copil fiind, eram un foarte bun căscător de gură”

– Domnule Paraschivescu, sunteți unul dintre oamenii care se povestesc pe sine cu ușurință. Că e vorba de cărți, fotbal sau politicieni, remarc la dvs. o adevărată bucurie de-a sta de vorbă.

– Așa fac, într-adevăr. Ajunge să-mi dai un pic de curaj și încep să turui. Am voluptatea flecărelii și, în ultima vreme, puseuri confesive destul de dese. Ceea ce mă uimește chiar și pe mine. În co­pilărie eram retractil, băgat în mine, roșeam la orice vorbă; era greu să mă înnădești la o discuție. Apoi am crescut, am ajuns profesor și a trebuit să vorbesc în fața elevilor. Cred că ăla a fost testul tracului. Mai târziu, am avut de vorbit cu academicieni, am­basadori, președinți, și n-am mai avut nicio spaimă. Îmi place să vorbesc, e adevărat. Dar nu știu dacă vorbitul despre sine nu e cumva o formă de vanitate.

– Și totuși, de unde plăcerea asta de a găsi mereu cuvântul potrivit?

– Din citit, din întâlnirile alor mei cu prietenii lor, din poveștile pe care mi le spunea tata. Copil fi­ind, eram un foarte bun căscător de gură. Cu ba­gajul meu mărunțel de atunci, îmi dădeam totuși sea­ma când cineva vorbește mai frumos, mai nuanțat, mai altfel. Tata avea un prieten cartograf, care era tobă de carte și care, la șuetele lor, la care eu eram mar­tor, stătea cu sticla la picior și se etiliza până deve­nea extraordinar de spumos, făcea niște asocieri lingvistice mirobolante. Mintea mea de copil era căzută în extaz în fața lui. Și mai era și tata, care îmi tricota istorioare de unul singur. Poveștile lui plecau de la un scenariu cunoscut, să zicem „Ca­pra cu trei iezi”, și virau la un moment dat spre ceva contem­po­ran, unde în cadru apărea și un secretar de partid, care era Lupul. Și cum tata n-a fost niciodată mem­bru de partid, nu ezita să dea cu biciul în el, să-l împroaște cu tot felul de cuvinte. Pofta pentru vorbit s-a născut din verva asta pe care copilul din mine a observat-o la alții, dar și dintr-o formă de imitație, fiindcă vrei să-l întreci pe celălalt, fiindcă ești tentat să dai o replică pe măsură, chiar cu riscul de a fi categorisit drept obraznic. Din fericire, tata nu mi-a zis niciodată, cum le-au spus părinții altor copii, „Eu ca tine am fost, tu ca mine ai să fii!”

– Dar ce-și dorea cel mai mult de la dvs.?

– Își dorea multe, printre care și să fac Medicina. A trebuit să-i explic că nu suport să văd sânge, nici când mă tai la deget. Când am mers în liceu să văd Anna celor o mie de zile, cu Richard Burton și Ge­neviève Bujold, la episodul decapitării lui Anne Boleyn, deși eram exact la mijlocul rândului, m-am ridicat, am deranjat şapte-opt oameni și am plecat. Deci Medicină n-a fost chip să urmez, așa că a in­ter­venit înlăuntrul meu marea dispută dintre Filo­logie și Sport. Îmi plăcea să bat mingea, firește. Dar simțeam că părinților mei și, mai ales, prietenilor părinților mei nu le-ar fi plăcut deloc ca eu să ajung un pletos care aleargă pe teren. Așa că, până la urmă, dintr-o formă de conformism care a rodit, am spus „hai să fie toată lumea mulțumită, iar eu frus­trat”, și să fac Filologie. (râde)

– Lăsând gluma la o parte, credeți că ați fi fost mai fericit ca sportiv?

– Am crezut o vreme, pentru că am crescut în pe­rioada comunistă, când una dintre marile tentații era plecatul afară. Ca fotbalist, mai aveai oca­zia să ieși. Chiar dacă mi s-a spus în multe rânduri să-mi bag mințile în cap, că n-o să văd decât aeroportul, autocarul, hotelul și terenul. Că asta e viața spor­tivului de performanță! Până la urmă, m-am pus pe studiu, fiindcă urmau niște examene. Iar sportul s-a pierdut pe drum. M-am mai întâlnit cu el doar târziu, consolator, în echipa facultății, la volei sau baschet.

„Dacă nu am putut să joc fotbal, am putut măcar să-l chibițez”

– Poate alegerea asta era de fapt în dvs. din­tot­deauna. Nu pot să nu remarc o anumită cu­min­țenie. Sunteți un om așezat, la locul lui, care nu vrea să deranjeze pe nimeni.

– Am mers pe urmele acestei alegeri și n-am mai avut regrete. Și, e adevărat, am fost un om care și-a văzut de drum, care n-a avut mari derapaje, mari cri­ze, care, până acum câțiva ani, când i-au murit părinții, n-a avut parte de mari cum­pene. N-am fost deportat, n-am fost urmărit de Securitate, n-am fost per­secutat sau hăituit. Mi-am permis, așa­dar, să evoluez dezinvolt și așezat.

– Și să vă apropiați de pasiunea pentru sport în cu totul alt fel. Sun­­teți un comentator fenomenal al me­ciurilor de fotbal. Cum e spor­­tul cu balonul din pers­pectiva celui care stă pe margine?

– Dacă nu am putut să joc fotbal, am putut măcar să-l chibițez. Din păcate, de la un punct încolo, uitatul la meciuri și la politicieni a de­venit un soi de obligație con­trac­tuală, în situația mea. A devenit mai solicitant decât era cazul. Așa se instalează, treptat, rutina. Începi să te uiți la meciuri la care altădată nu te-ai fi uitat sub nicio for­mă. Iar câteodată te simți incomod, pentru că, fiind sincer cu tine şi cu publi­cul, trebuie să spui despre un meci că e prost, e foarte prost, e de neprivit. Dar ești invitat la o emi­siune a pos­tului care a cum­părat drep­turile de di­fu­zare și nu e elegant să vii tu, plătit de postul în cauză, să le spui telespectatorilor: „E o mi­zerie, uitați-vă la alt­ceva!”

– Norocul dvs. că vă ajută sinonimele.

– Exact! (râde) Am spu­s-o de multe ori: mo­tivul pentru care sunt in­vitat la emisiunile de fotbal nu e competența într-ale fot­balului, ci faptul că știu mai multe cuvinte decât ceilalţi, că ratez gramatical destul de rar, că nu confund forțat cu fortuit, că evit clișeele și că, în general, vorbesc un pic mai viu decât alții. Dacă meciul e prost nu pot să nu o spun, dar pot să dau de înțeles că un meci e slab și fără să folosesc cuvântul „prost”. Dacă n-aș face-o, publicul ar crede că îmi bat joc de el. Încerc cât pot să fiu tolerant, îmi dau seama că oamenii ăia de pe teren se străduiesc și ei. Dar, cu tot calmul și răb­da­rea mea proverbiale, mai pocnesc și eu pe la cusături.

– V-ați făcut o meserie din privitul ăsta la televizor. Nu vă și fură televizorul? Când mai aveți timp să vă scrieți romanele, să vă lucrați tradu­ce­rile?

– Televizorul e un mare pericol. Înainte, îl ur­mă­ream chiar mai mult, pentru că aveam și pri­vilegiul (pun eu ghilimelele în gând) de a scrie o cronică TV, de șase ori pe săptămână. Trebuia să fiu la curent cu ce se petrecea. Era o poveste crono­fagă, căreia i-am pus punct. Acum mă mai ocup doar de sport, atunci când sunt invitat la emisiuni, și de mici fenomene de actualitate, pentru care sunt in­vitat la radio. Cum am timp? Am, pentru că nu am o viață publică. Ceea ce facem noi acum, aici, cu interviul ăsta, e pentru mi­ne un mare prilej monden. Unde mai pui că ne aflăm chiar într-o librărie, deci nu e nimeni. (râde) N-am fost ni­cio­dată o vietate de terasă, de bar, de di­ver­tis­ment. Și nu regret. Prin urmare, cum prind un pic de timp, fie scriu, fie traduc.

„Momentul cel mai răsplătitor al traducerii e când nu mai trebuie să sprijini cartea cu o scrumieră”

– Hai să aruncăm împreună o pri­vire în anii copilăriei. A existat ceva pe atunci, din care l-am fi putut ghici pe Radu Paras­chi­vescu de mai târziu?

– Nu, nu cred că a existat. Aș fi zis mai degrabă că o să fiu un şturlubatic benign, un puști care nu se va lua în serios, care va face lucruri frivol-pa­sabile și care, mai târziu, va trăi o viață fără griji și fără contur. Ambiția de a fi un elev bun, instilată din familie, m-a ținut doar până-ntr-a patra.

– Și atunci, cum ați ajuns la literatură?

– Cred că la mijloc a fost invidia cititorului din mine, altă explicație nu găsesc. Am citit și am tot citit, din ce în ce mai mult. Și, la un moment dat, mi-am zis: dar de ce nu aș încerca și eu să scriu? S-o fi cuplat povestea asta și cu ceva zodiacal, fiindcă sunt Leu, și așa am apărut eu, cel de acum 20 de ani. Debutul meu a fost însă anevoios și ratat, pentru că am scris o carte foarte proastă, dar am ținut morțiș să apară. Era proastă în principal pentru că voiam să arăt lumii ce pierduse până atunci. Voiam să epatez, să arăt că nu se mai scrisese aşa. Și, într-adevăr, așa prost nu se mai scrisese. Din fericire, cartea a apărut într-un tiraj suficient de mic încât să nu se mai poată găsi.

– Sunteți și un harnic traducător…

– Mi-a plăcut să traduc. Au fost vremuri când abia așteptam să primesc ceva de tradus. Mi-a plă­cut atât de mult, încât în facultate, în timpul cursului de engleză veche, care era cumplit de arid și de plicticos, mi-am dat un test de răbdare: am început să traduc din Mauriac. Am ales cu bună știință o carte greu de tradus, fără niciun contract prealabil. De altfel, așa am făcut cu destule cărți, așa am făcut cu O cameră separată a Virginiei Woolf, așa am fă­cut și cu Limbajul romanului, o carte de naratologie a lui David Lodge. Lui David Lodge, în vremea co­munismului, am avut impertinența să-i scriu o scri­soare de la Făget, unde eram profesor de engleză, spunându-i că sunt profesor și că vreau să-i traduc cartea. Când a auzit tata, a făcut o criză de râs, mi-a zis să-mi bag mințile în cap, era ferm convins că Securitatea o să-i intercepteze scrisoarea. Dar Da­vid Lodge, ditamai scriitorul, chiar mi-a răspuns, asta a fost culmea! Mi-a spus că e onorat, dar că trebuie plă­tite niște drepturi de autor. Pe ca­re, evident, statul nostru co­mu­nist nu avea de gând să le plă­tească altfel decât în blocked currency (adică în lei).

– Actul traducerii e destul de chinuitor. Stai pe scaun ore în șir. Trebuie să existe totuși și un revers al medaliei. Din ce se naște satisfacția?

– Momentul cel mai răs­plătitor al traducerii este cel în care nu mai trebuie să sprijini cartea cu o scru­mie­ră, că stă sin­gură, semn că ai trecut de jumătate. (râde) Tra­du­cerea e o muncă grea și, în gene­ral, sub­plătită. Satisfacția ține în ge­neral de orgoliu. Știi că tu ai fost vehiculul, că cei ca­re nu știu limba nu ar fi avut acces la textul în ca­uză fără tine. Apoi, e pur și simplu plăcerea unui meșteșug pe care l-am învățat în facultate, unde am fost într-o grupă specială de traducători. O plăcere pe care mi-au împărtășit-o mai târziu și alți tra­ducători importanți, cu care am stat de vorbă: An­toaneta Ralian, Sorin Mărculescu, Andrei Ionescu.

„Îl plâng pe tata de aproape șase ani”

– V-ați făcut o carte de vizită din plăcerea asta de a sta deoparte, de a comenta ironic hachițele și purtările societății de azi. E umorul salvator? E ironia medicament?

– Ironia e pentru mine un mod de a trăi. Eu n-am fost încrâncenat niciodată, poate doar în cazul eșecu­rilor sentimentale, mai ales al celor din ti­ne­rețe. În rest, am tratat cu umor cam toate lucrurile. Lentila prin care privesc eu viața e a unui om care ob­servă și râde. Iar în România ai ce să observi. Trăim într-un spațiu care ne asigură din plin materia primă. Mă îndoiesc că într-o țară scandinavă, admițând că ai ști limba atât de bine, ai avea motive să fii ironic. Acolo mai degrabă te pândește de­pre­sia. Eu am scris Ghidul nesimțitului fără să ies din casă, nu am mers să fac documentare, a venit docu­mentarea la mine, sub toate formele: de la nunta fă­cu­tă în parcare, la scuturatul covoarelor în oala cu ciorbă sau la dialogurile mamă-fiu de la un balcon la altul, peste stradă. Când stai în Ozana (între timp m-am mutat în Titan) nici nu e foarte greu. Dacă nu ar fi ironia, mi-ar fi foarte greu să fac pace cu lumea din jur, aș me­ta­boliza-o otrăvit, aș deveni ran­chiu­nos, nu mi-ar mai plăcea nimic.

– Dincolo de calmul și de detașarea asta, există și ceva pentru care ardeți intens?

– Ard intens pentru nedrep­ta­te și pentru Real Madrid. Exis­tă ne­dreptăți care mă în­fu­rie cum­plit și mă înfurie cu atât mai mult cu cât îmi dau seama că nu am ce să fac, decât să rabd și să scriu îm­potriva lor. Noroc că nu mă in­fla­mez prea des. Iar în ce privește Real Madrid, e o ex­cepție, fi­ind­că ei mai și câș­tigă. Mie nu-mi place să țin cu învingătorii. Într-o lume româ­nească a sportului în care puteai să ții cu Steaua, Di­namo sau Rapid, eu țineam cu Poli Timișoara. Asta te pune la adăpost de multe lucruri, deşi te mai şi expune.

– Suntem cu toții după un an greu, un an pandemic, în care ni s-au luat multe. Dvs. cum ați trăit izolarea de semeni?

– Oamenii care se ocupă cu scrisul sunt într-o izolare continuă, pentru că lumea lor e făcută adeseori din cărți. La mine a fost simplu, mi-am păstrat colaborările la radio și TV, ceea ce înseamnă că am mai ieșit din casă din când în când. Mi-au lipsit drumurile prin librării, mi-au lipsit cafenelele, mi-a lipsit metroul – porția mea de mondenitate. În rest, am făcut ceea ce făceam de obicei, atâta doar că am fost mai harnic. Am scris două cărți, dintre care cea despre tatăl meu, Recviem vesel pentru tata, total neplanificată.

– În prefața acestei cărți, scrisă la patru ani de la dispariția tatălui dvs., nu ezitați să afirmați că prezența lui în carte nu-i suplinește absența în carne și oase și să vă întrebați: „Atunci, de ce o scriu?”. O să vă întorc întrebarea, domnule Pa­raschivescu. Vindecă scrisul o mare absență?

– Eu îl plâng pe tata de mulți ani, de aproape şa­se. Și, conform clișeului că timpul vindecă tot, du­re­rea ar fi trebuit să treacă. Tata era nonagenar. Vor­ba aceea, la 94 de ani se mai și moare, e de înțeles. Doar că la mine s-a întâmplat taman pe dos. Ime­diat după moartea lui, nici măcar n-am conștientizat pe de-a întregul că nu-l mai am. Pagubele s-au sim­țit abia după vreo șase luni. Mi s-a făcut, treptat, tot mai dor de el. Iar anul trecut, poate și datorită con­tex­tului pandemic, rana s-a redeschis, toată po­ves­tea a explodat și în trei săptămâni am scris cartea. De ce am scris despre el? Pentru că nu am putut să n-o fac. Eu vorbesc și acum cu tata. Vorbesc chiar cu voce tare. Mă mai trezesc uneori discutând cu el tot felul de lucruri. Aveam o relație foarte priete­neas­că cu el și ne însufleţea pe amândoi o adevărată voluptate a contrazicerii. De semănat, nu semănam deloc. El era repezit și coleric, eu mai degrabă calm și detașat. Mă mai aprindeam și eu, dar n-aveam combustia lui. Până și preferințele în sport ne erau altele.

„Dacă mai vreau să mai scriu vreo carte în viața asta, am nevoie de camera mea din Titan”

– În descrierile de autor pe care le-ați publicat pe copertele cărților dvs. ați amintit și câteva mari slăbiciuni: ciocolata de casă, chi­ta­ra lui David Gilmour și „dulcea Italie”. Mai visați să vă mutați acolo?

– Ciocolata de casă iese din discuție, fiindcă sunt diabetic și, prin urmare, ținut la regim din scurt. Chitara lui David Gilmour mi-e prietenă, la fel ca a lui Mark Knopfler, o febleţe veche. Iar să ne mutăm în Italia ar fi neproductiv, şi pentru soţia mea, şi pentru mine. Cu firea mea substanțial iro­nică, aș avea mult mai puține prilejuri de scris. Nu poți să mergi pe malul Lacului Como și să-i taxezi ironic pe politicienii de la noi. Pur și simplu nu poți. Am înțeles repede că dacă vreau să mai scriu vreo carte în viața asta, am nevoie de camera mea din Ti­tan. Am nevoie de biroul meu de nuc, masiv și vechi, la care au scris vreo cinci generații. De cafea, două-trei stacane pe zi. Și să fiu lăsat în pace. Și sunt.

– Cine vă stă alături, domnule Paraschivescu? Cu cine împărțiți apartamentul, cărțile și televizo­rul?

– Cu soția mea, Irina, cel mai bun prieten al meu și cel mai re­dutabil pedagog-pi­sălog; trebuie să fiu pisălogit, mai ales când vine vorba de sănătate. Între noi sunt fix 20 de ani dife­rență, iar tine­rețea și tenacitatea ei mi-au făcut foarte mult bine. Irina e nespus de grijulie, are o mare disponibilitate afectivă și are grijă să nu fac excese de niciun fel. Dar ceea ce ne leagă cu adevărat e o iubire care nu se poate explica, e felul în care fiecare din noi a ieșit din alte relații, ca să ne întâlnim unul cu altul. Sunt lucrurile în co­mun pe care le avem, începând cu fa­cul­tatea, care e aceeași, cu pa­siunea pentru traducere, cu același tip de veselie și bună dispoziție, și termi­nând cu pasiunea pentru Ita­lia și sudul Franței pe care, de­sigur, o împăr­tă­șim. Irina a reușit să mă disciplineze (nu de tot, slavă Celui de Sus!) și să mă facă să am grijă de mine. Iar eu am reușit ceva ce era de negândit la începutul relației noastre: să o duc pe un stadion.

– Asta da, victorie!

– În perioada noastră de tatonare ulterioară în­drăgostirii, eu, ca un om care nu are neapărat proto­co­lul necesar flirtului, m-am gândit ce aș putea să-i trimit seara, pe Internet, dincolo de un cântec al lui Pink Floyd (On the Turning Away). Păi, ce altceva, dacă nu niște dribling-uri de-ale lui Neymar? La care ea mi-a zis, fără niciun fel de menajamente, că, dacă vreau să dăm o șansă poveştii noastre, ar fi înţelept să nu-i mai zic nimic legat de fotbal. Ce să fac? Am zis „bine” și am tăcut. Dar ceva în mine a ră­mas nesatisfăcut. Domnule, nu se poate așa ceva, ce­tatea e asediabilă, nu e inexpugnabilă! O să gă­sesc o breșă! Iar când am ajuns prima oară îm­pre­ună la Roma, i-am zis: „Uite, eu merg să iau bilete la meci, iar dacă nu-ți place, promit că plecăm când vrei”. Era o zi însorită, splendidă, parcul pe care l-am traversat în drum spre stadion avea pâlcuri de pini spectaculoși, la peluze galeria „Romei” își cân­ta repertoriul, iar stadionul avea o acustică de vis. Așa că Irina mea a stat și a ascultat fasci­nată, a stat și a tot ascultat, până când, la un mo­ment dat, i-am zis: „Să știi că meciul a în­ceput”. N-a părut şocată. Atmosfera în si­ne îi fusese de-ajuns.