ANCA SIGARTĂU: „Îmi caut fericirea, Doamne, ajută-mă!”

Poarta către povești

– În anul de pandemie pe care îl străbatem, încă, la pas, ceea ce ne lipsește cel mai mult este un sentiment: LIBERTATEA, un su­biect pe care l-ați tratat într-o lucrare de doctorat. Aşa­dar, cum v-aţi raportat la ideea de libertate în pan­demicul an 2020?

– Pe mine interdicțiile și „lockdown-ul” m-au făcut să mă simt mult mai liberă. Am scăpat de con­ven­ție și de rutină, mi-am „par­fumat” exis­tența cu bucu­ria lecturii și a muzicii, și aces­te daruri făcute sufletului meu au dăruit, la rândul lor, tihnă. Acea tihnă de care omul prins în vâl­toarea vieții de zi cu zi nu mai are timp să se bucure. În perioada aceasta am avut ră­gazul pentru a-mi cântări tre­cutul, de a-mi accepta prezen­tul, pentru a-mi închipui un vii­tor posibil. Știți, doar: ima­ginația este materia primă a unui artist și poarta spre po­ves­te, o poartă pe care o deschi­dem pentru a descoperi o altă lume. Şi tocmai acest instru­ment al imaginarului, în acea liniște așternută în izolarea din 2020, ne-a ajutat pe mulți din­tre noi să ieșim din timp, să ne dăm jos de pe „roțile de hamster” în care ne proiectam existențele şi să ne descoperim cu adevărat acea libertate reală, interioară.

Călătorind cu furnicile

– Adeseori, marea libertate începe în anii copilăriei. Jo­curile transformate în zbor. Ce vă mai amintiți de atunci?

– Copilăria mea a fost li­niștită, deși existau permanent neajunsuri, dar inteligenţa şi tactul părinților mei au știut să mă ferească de ele. Nu am făcut foamea, nu am umblat desculță sau cu haine rupte… Eram o familie modestă, în care ce a contat a fost dragostea și educația. Nu existau suferințe că nu avem mașină sau că stăm doar în două camere. Am avut liniște și înțelegere, iar astea erau neprețuite. Aveam un orar strict: temele, programul de lectură, orele de studiu la pian, excursiile în natură, spectacolele de teatru și serile la „un bilet în plus”, când mergeam cu tata la film. Într-un fel, eram „stat în stat”. Tata şi mama erau pentru mine autoritatea supremă, apoi urma profesoara de pian, doamna Gabriela Enă­șes­cu. Eram un copil neastâm­părat, cu foarte mul­tă energie, ceea ce făcea din orele de studiu, în care ar fi trebuit să stau într-un singur loc, un adevărat calvar. Din feri­cire, odată admisă la facultate, eu am făcut o școală serioasă, având pro­fesori de actorie excepționali: maestrul Dem Ră­dulescu și doam­na prof. univ. dr. Adriana Po­po­vici, unul dintre cei mai importanți teo­re­ti­cieni de teatru (care mi-a fost şi conducător de doctorat). Am înțe­les repede că prin profesia de actor mi se des­chide în față cea mai accesibilă cale spre ade­vărata libertate. Aceea pe care am cunoscut-o de mică, în poveștile lui Andersen, în lumea invi­zibilă a zânelor și creaturilor fantastice din grădina în care tata plan­tase cei mai fru­moși trandafiri şi cei mai minunați pomi de liliac. Cum do­bân­deam sentimentul de libertate, copil fiind? Simplu: călătorind cu furnicile spre mușu­roiul lor din grădină, intrând cu ochii min­ții în scorbura casta­nului de o sută de ani din curte, în care e­ram convinsă că sunt căței cu ochii cât tur­nurile din poveștile lui Andersen. Stă­team cu ochii spre cer și încercam să măsor drumul până acolo…

– Dintr-un tată ar­delean – profesor de istorie, o mamă mol­­doveancă – pro­fe­soară de fizică, apa­re pe lume o ac­triţă bucureşteancă. Ce frânturi din pă­rinţi simţiţi că duceţi în dvs.?

– Prețuiesc simțul umorului, iar acesta cu siguranță vine din partea mamei, din locul unde s-au năs­cut po­veștile lui Creangă, și năzbâtiile pe care le făcea Ro­dica, mama mea, fata preo­tului din Po­du Hagiului. Încă­pă­țâ­narea și curajul vin din Ar­deal, din Negrilești, de unde a plecat tata, ca re­fugiat, în 1941… Sunt iute, uneori repe­zită, aș vrea să fac o mie de lu­cruri pe minut. Mă gân­desc că îmi bate inima în ritmul bătu­telor moldo­venești, iar gându­rile se joacă și închipuie po­vești ce au dinamica sârbelor de prin Moldova…

Cei mai cei dintre copii

– Dar cei trei copii ai dvs. ce au moștenit ei din Anca Sigartău?

– Am trei copii extrem de diferiți. Nu numai fizic, ci și struc­tural vorbind. Fiecare în parte este o fațetă a mea. Sonia-Ecaterina este aparent extrem de fragilă, dar are forță, ambiție, curaj. Este impulsivă, în căutarea echilibrului. Nu știu dacă am fost o mamă atât de bună, dar când mă uit la ea, știu cu siguranță cum arată o mămică extraordinară: ea fiind mama ne­poţelei mele, Anastasia Maria. Sofian Teodor este leul fa­miliei noastre. Un suflet mare, cu un simț artistic dezvoltat și o fire boemă. Iubește animalele și călătoriile. Suferă în momentul în care se simte încorsetat de rigorile de orice fel, dar, asemeni mie, se bucură de fiecare zi. Iosif Ioan, prâslea, greu de spus… Întotdeauna îl voi vedea ca pe „cel mic”, el reprezintă bucuria ascunsă a timpului petrecut în afara rigorilor sociale. Este bucățica de singurătate de care am nevoie… Copiilor nu le place să vorbesc prea mult despre ei, aşa că vă pot spune doar că sunt buni. Te fac să vezi soare acolo unde tu vedeai nori, cred în tine atât de tare, încât începi să crezi și tu în tine, te iubesc pentru că exiști. Aceștia sunt copiii mei! În comparație cu toate lucrurile impor­tante pe care le-am primit în pro­fesie, pot spune cu mâna pe inimă că, de departe, copiii sunt cel mai extraordinar dar din viața mea. Deci, până și aici, nu mă remarc cu nimic ca mamă, sunt absolut ca toate ma­mele care își văd copiii ca fiind „cei mai cei”.

Roluri noi în teatru şi film

– Aţi început spectacolele, filmările… Ce noutăţi aveţi pentru noi, unde poate fi văzută fabuloasa actriță Anca Sigartău?

– Pentru mine, anul 2020 a fost extrem de interesant și de încărcat. Până în prezent, eu am făcut foarte puțin film, dar anul trecut mi-a adus în dar două roluri: unul într-o comedie regizată de Ștefan Pătrașcu, pe care am filmat-o în vară, și un serial în care am un rol de compoziție, primul meu rol negativ. Serialul se numeşte „Adela”, e produs de Ruxandra Ion și difuzat la Antena 1. Am avut bucuria să lucrez cu actori foarte buni, fac cuplu cu Marian Râlea, apoi am avut fericirea să mă reîntâlnesc la lucru cu prietena și colega mea de teatru, Anca Androne. Nu pot însă să nu le menționez pe Oana Moșneagu și Mara Oprea, protagonistele serialului, care deși aflate la început de drum, și-au dovedit măiestria în par­tituri extrem de dificile. Mă consider norocoasă să lucrez cu Cătălin Simioană, operatorul seria­lului, un adevărat profesor de actorie de film, dar și cu Andrei Barbu și Radu Grigore, regizorii seriei. Acum e rândul teatrului: deși nu aș fi cre­zut nicio clipă că mă voi mai urca pe scenă anul acesta, din cauza restricțiilor, cererea publicului m-a făcut să reconsider decizia de a sta deoparte și am gândit un spectacol cu o distribuție re­strânsă. Pornind de la ideea că oamenii au nevoie să râdă, am ales o comedie în trei per­so­naje a autorului dramatic Vasilii Sigarev. Spec­tacolul „Spune-mi ce-ai făcut cu banii” a avut premiera pe 7 martie 2021. Joc alături de Clau­diu Dudu Maier și de Claudiu Bleonț. La Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, unde sunt angajată de peste 31 de ani, am participat, în luna fe­bruarie, la proiectul online „Hamelin”, de Juan Mayorga, regizat de Claudiu Goga, ală­turi de colegii mei Gigi Ifrim, Mihai Constantin, Ana-Ioana Macaria, Cătălin Babliuc, Șerban Pavlu. Un alt proiect de suflet este spectacolul cu piese din muzica popoarelor lumii, alături de artiști ai Operei Române din București – Iorda­che Ba­salic, Liviu Indricău, Mădălina Cons­tantin, Adi­na Papadimas, spectacol realizat de Alin Horia Mânzat.

Fuga spre stele

– Mai cântaţi la pian?

– Atâta timp cât voi trăi, voi cânta la pian. Îmi pare rău că nu am vreme pe cât aș vrea pentru studiu, dar mulțumesc Bunului Dumnezeu pen­tru fiecare clipă petrecută la pian. Muzica pentru mine este modalitatea de a mă ridica deasupra pământului, este fuga mea spre stele…

– Vă însoțește și pe drumul iubirii? V-ați recăsătorit acum cinci ani…

– Pentru soțul meu, muzica este foarte im­portantă. Dragoş (Dragoş Pandele – n. red.) e un om cu pasiune pentru muzică, care apreciază și încurajează „concertele” mele ad-hoc. Este fe­ricit când cânt și asta mă bucură foarte ta­re. La noi în casă este aproape în perma­nen­ță muzică, fie cla­sică, fie jazz. Ne fa­cem cadou unul al­tuia mici audiții mu­zicale. Gândim pro­iecte artistice împre­u­nă, pe armoniile cvar­tetului lui David Brubeck, sau plă­nu­im să ne reîntoarcem în Portugalia, pe rit­murile de fado ale Ma­rizei sau ale Lui­zei și ale lui Salvador Sobral, ne gândim cum, o dată scăpați de pandemie, ne vom lua un rucsac în spate și vom pleca în Cuba sau în Peru… Vivaldi, Albinoni, Queen ne fac să ne gândim cum am putea să ne urcăm la volan și, în câteva ore, să fim în Grecia. De multe ori, noi doi ajungem într-o clipă în Barcelona lui Zafon sau în Orientul lui Elif Shafak şi continuăm să ne bucurăm de toate amintirile noastre împreună din Ierusalim, Tel Aviv, Londra, Porto… Lecturile solide, educația serioasă, studiul permanent, binecuvântările Sfin­telor Liturghii de duminică, ce ne luminează începuturile de săptămână, fac din relația noastră o poveste de dragoste pe care amândoi o scriem și o descoperim în fiecare zi…

„Omule, unde eşti?”

– Am început interviul vorbind despre li­ber­tate. Cum i-aţi sfătui pe cititorii revistei noastre să fie liberi și ei, deschişi, plini de iubire, în prezentul acesta atât de ciudat?

– Cred că singura variantă de a ne păstra cu adevărat liberi este raportarea la Dumnezeu, a fiecăruia dintre noi. Ea ne aduce pace, ne face să nu orbecăim, să ne descoperim potențialul real și, în final, să ne împlinim menirea pe acest pământ: aceea de a face lumea mai frumoasă. Nu vreau să dau sfaturi, pot însă să vă invit la reflecție: în fiecare dimineață când te trezești și ai șansa să te naști încă o dată. Deschizi ochii, privești în jur, oricum, corpul tău de astăzi este mai tânăr decât cel de mâine. Într-un fel, ești absolut nou, tot ce-a fost rău a fost ieri, ți se dă o nouă zi, o nouă șansă. De ce să continui cu pro­blemele grele de ieri, să faci „noduri” cu o zi în care ai fost nefericit? În momentul în care te scoli și te îmbraci, începi să pui pe tine gândurile și grijile, și cu fiecare gând mai faci încă un nod, și încă unul… Dumnezeu se uită, oftează și speră, doar pentru că te iubește atât de mult, încât noap­tea te ia iar în brațe. Îi auzi Inima bătând, te ține strâns și, deși te iubește așa cum numai Dum­ne­zeu o poate face, dimi­nea­ța te lasă iar în patul tău, în corpul tău, iar tu te trezești și o vei lua de la capăt. Ai șansa să te naști încă o dată, zi de zi. Căci așa cum Îl între­băm noi „Doamne, unde ești?”, tot așa ne în­treabă și El pe noi: „Omule, unde ești?”. „Îmi ca­ut fericirea, Doam­ne, ajută-mă!”.