JOHN NANDRIȘ (I) (arheolog, profesor la Universitatea din Londra): „Povestea familiei mele este povestea poporului român”

– MARI PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI –

Un text sosit pe adresa redacției îi purta semnătura: John Nandriș. Un text fabulos despre vlahi. Vrând să aflăm cine e autorul, am pornit o adevărată investigație, care ne-a condus la Universitatea din Londra, unde John Nandriș este profesor și arheolog. A urmat o minunată împrie­tenire, sol­dată cu două documente de excepție: unul, legat de cercetările sale arheo­logice, pe urmele ciobanilor vlahi din Europa și Asia, celălalt, legat de înaintașii săi din familia Nandriș, neam vechi, de origine bucovineană, din care se naște Grigore Nan­driș, savant și personalitate de vârf a exilului românesc postbelic. Pornim la drum cu această a doua poveste, însoțită, pas la pas, de istorie, dar și de un roman de iubire fascinant.

„O fată singură în munți?”

Povestea începe în anul 1930, undeva în Carpați. Mabel, o tânără nord-irlandeză, urcă pe o plută improvizată și pornește, vâslind, la vale, prin apele învolburate ale Bistriței. Dar un bolovan ițit afară din apă lovește pluta, care pârâie din toate încheie­tu­rile. Tânăra ajunge cu greu la mal, agățată de un trunchi de brad. Udă leoarcă, clănțănind din dinți în frigul tăios al serii, bate la ușa primei căsuțe ce-i iese în cale. Fe­meia care deschide înlemnește în prag. „Ce-ai pățit, Doamne iartă! De unde vii? Te văd domnișoară de la oraș. Ce cauți singură în munți?”. Mabel auzise de atâtea ori întreba­rea asta… Într-adevăr, să bați fe­meie singură, ba încă și străină!, vârfurile Carpaților era, într-ade­văr, ceva nemaipomenit. S-au mi­rat prietenii intelectuali pe care Ma­bel Farley și-i făcuse prin Bucu­rești și prin Iași, darmite țăranii, căci nu se mai văzuse așa ceva pe vremea aceea. Dar mai mirați decât toți aveau să fie, cu siguranță, cio­banii din vârf de munte, care numai ce se trezeau în ocolul stânei cu o tânără în jurul căreia dulăii se gu­durau mieros. Încă și mai mare le era uimirea când auzeau că domni­șoara cu nume străin, venită de la ca­pătul lumii, vorbea o română per­fectă și știa câte-n lună și-n stele și despre rostul păstorilor, și despre tradițiile românești. Prin locuri pe unde nu călcase picior de istoric sau de etnolog român, o fe­tiș­cană nord-irlandeză înfrunta, cu un curaj nebun, toate capcanele muntelui, de la o stână la alta și din­tr-un cătun în altul, curioasă să afle poveștile țăra­nilor români. Așa ceva chiar nu se mai pomenise!

Boțul de mămăligă

Fiica reverendului nord-irlandez W. J. Farley, profesor de greacă veche și ebraică la Colegiul Uni­versitar din Londonderry, pornise de foarte tânără prin Europa. Ce-i drept, în plină epocă a emanci­pării femeilor cu oarece stare din Imperiul Britanic, apăruse obiceiul acesta, ca tinere fete nonconfor­miste să plece prin tot felul de locuri exotice ale lumii, prin vastele colonii africane sau asiatice. Dar pe Mabel Farley n-o interesează excentricitățile. Înar­mată cu siguranța sociologului și cu temeritatea jurnalistului, pornește spre Europa de est.

În calitate de corespondentă la „The Balkan Herald” și la câteva gazete de prin Irlanda de Nord, are ocazia să viziteze Balcanii. Dar abia când ajunge în România simte care fusese, de fapt, sensul lungului ei drum de pe coasta Oceanului, de la Portstewart, până în celălalt capăt al Europei. Simte din prima clipă că România e casa ei, iar credința asta i se întărește după fiecare călătorie, după fiecare ascensiune în munți, după fiecare întâlnire cu oamenii. Așa cum i se în­tărește chiar și-acum, după accidentul cu pluta: un­de mai găsești, pe pă­mânt, ușa unei case des­chisă la orice oră și unde mai găsești niște oameni atât de simpli și căl­duroși, precum acești bu­nici, gata să împartă cu tine singura lor cămăruță și ultimul boț de mămă­ligă?!

Lipită de cuptor și înfofolită de bătrâna casei într-o blană mi­țoasă, Mabel soarbe cuvintele mo­șu­lui, care-o ține dintr-o snoavă în alta, cu gra­iul lui dulce. „Parcă-i Creangă!”, își zice Ma­bel, în timp ce-și notează impresiile pe un colț de ziar. E deja de 9 ani în România, vorbește limba la perfec­ție, iar graiul moldovenesc al bătrânilor o unge la suflet. Fiecare zi petrecută în satele din Carpați e pentru Mabel Farley o sărbătoare.

„Love story” pe Ceahlău

Dis-de-dimineață, a doua zi, stând pe prispă, cu hainele uscate peste noapte pe vatră, Mabel soarbe o cană de lapte proaspăt și se gândește încotro s-o mai ia. Soarele sclipește ca o comoară, răsărind chiar deasupra munților. „Ce-ar fi s-o iau spre Cea­hlău?”, își spune tânăra, cu voce tare, sub privirile gazdei. Bunicuța o îmbrățișează și-i stre­coară în straiță niște bucate de drum. „Să te ție Domnul la sânul lui!”.

Pe vârful Ceahlăului, Mabel întâlnește un grup de cercetători români tineri. Între ei, Grigore Nan­driș i se pare cel mai inteligent și bine informat. Și pe deasupra este și chipeș. „Băiatul ăsta chiar nu vorbește prostii!”, se gândește jurnalista nord-irlandeză. Se întind amândoi la povești toată seara: despre săl­băticia Carpaților, despre muzica populară, despre încotro merge lumea…

Stelele pălesc una după alta, pe bolta cerului răsare din nou soarele și, la prima oră a dimineții, cei doi tineri sunt tot împreună. Petrec câteva zile pe Ceahlău, coboară prin Cheile Bicazului, vizitează Agapia și Văratecul, apoi, dru­murile li se despart: tânăra are treabă prin Bucegi, Grigore are de finalizat o anchetă lingvistică la huţulii din Bucovina. Dar cei doi se reîntâlnesc… Jur­nalista Mabel Farley și cercetătorul Grigore Nan­driș, profesor universitar la Cer­năuți și București, se regăsesc în Bu­curești. Inima nu o înșelase pe Mabel: după 9 ani de la venirea ei în Româ­nia, după ce-i învățase la perfecție limba, după ce-i făcuse cunoscută fru­musețea în lumea întreagă, prin re­portajele sale, după ce se botezase ortodox, sub numele de Maria, ca să-i pătrundă și mai adânc taina, țara aceasta de la capătul Europei îi oferea acum întâlnirea cu omul vieții ei. Soa­rele ce i se arătase pe prispa bunicuței i se mutase în inimă.

Pe urmele vlahilor

Grigore Nandriș nu era oarecine. Fiu de țărani gospodari, din cunoscu­tul sat bucovinean Mahala, născut într-o familie cu mulți copii, Grigore o luase pe drumul școlii, ca să devină „om mare”, împlinind astfel visul părinților și buni­cilor săi. Cu studii serioase la București, Viena și Sorbona (întrerupte doar ca să se înroleze voluntar în Marele Război), Grigore Nandriș este, la mijlocul anilor ’30, unul dintre cei mai promițători tineri uni­versitari români. „E din spița lui Hasdeu și Iorga”, sună caracteriză­rile flatante ale profesorilor săi din Cracovia, unde își ia doctoratul cu o lucrare de refe­rință despre faimosul „Evangheliar” slav de la Mâ­năstirea Put­na.

Patriot adevărat, Grigore Nandriș își folosește vasta experiență științifică pentru a câștiga o bătălie de onoare, pentru istoriografia româneas­că. Caută cu pasiune urmele românești de dincolo de graniţele Bucovinei istorice. Cercetează, încă din 1921, după Marea Unire, Munţii Tatra, şi ţine o se­rie de confe­rinţe cu mare ecou, în care demonstrea­ză că păstorii români ajunseseră cu turmele până în Silezia și Moravia, unde își întemeiaseră sate. Ca să fie cât mai convingător, se folosește de cercetări poloneze, dar face și documentări cu rezultate spec­taculoase: la Zakopane, pe urmele vechilor păstori vlahi. Se întoarce de acolo cu argumente imposibil de com­bă­tut, etnografice și lingvistice, și intră, ine­vitabil, în polemică cu cercetătorii maghiari, care susțineau că păstoritul românesc în Carpații Nordici era de dată târzie, acolo fiind prezente numai tur­mele ma­ghiare.

Cele 31 de hărți realizate de Gri­gore Nan­driș arată cât de bogată e zona în toponime româ­nești, fără să existe, în schimb, nicio urmă ungu­rească. „Termenii fără de care nu poate exista păs­to­ritul sunt, în zonă, de origine românească”, tran­șea­ză, de la înălțimea prestigiului său profe­sional, Grigore Nandriș. Dovada prestigiului câști­gat în Polonia sunt numirea lui Grigore Nandriș ca mem­bru al „Comisiei Dicționarului Academiei de Științe” din Cracovia și Medalia de Argint primită din partea Academiei Polo­neze pentru Literatură. Dar Grigore Nan­driș e foarte apreciat și în România Mare, unde primește o catedră la Universitatea din Cernăuți și se pregătește pentru o carieră politică de succes. Acesta este omul căruia Mabel „Maria” Farley îi jură să-i fie alături, la bine și la greu, în 1936. Slujba oficiată cu toată pompa înaltei socie­tăți românești a epocii e găzduită de impozantul Palat Episcopal din Cernăuți, locul în care cei doi tineri hotărăsc să-și înceapă viața sub binecu­vân­tarea lui Dumnezeu.

Anii marilor daruri

Din biroul său elegant de la Oxford, în care, în fundal, ceasornicul vechi, moștenit de la bunicul nord-irlandez, bate orele cu ticăială britanică, pro­fesorul universitar John Nandriș îmi poves­tește cu căldură despre întâlnirea părinților săi, Ma­bel „Maria” Farley și Grigore Nan­driș. Co­municăm și ne vedem online. John Nan­driș rotunjește grijuliu cuvintele în ro­mână, ca și cum, dintr-un ungher al încă­perii, mama Mabel ar trage cu urechea să vadă cum se descurcă în limba atât de dragă ei. John, uni­cul fiu al lui Mabel și Grigore Nandriș se naște în 1938, în Ulster, acasă la părinții mamei sale. Familia se mută, însă, la Cer­năuți, unde Gri­gore Nandriș predă la celebra universitate din oraș, și se insta­lează într-o casă co­chetă, cu grădină mare, cu pian și biblio­tecă pe toți pereții, de pe strada Vasile Lupu Vodă.

„Știu despre Ro­mâ­nia Mare din poveștile alor mei și mi-o imaginez, în acei ani, ca pe o țară absolut occiden­tală”, spune John Nandriș. În Cer­năuțiul cosmo­polit din interbelic, micul John primește taina sfântului botez ortodox. „M-au botezat la o bise­ricuță românească de secol XVI, care mai există și azi, deși naționaliștii ucraineni i-au dat foc prin anii ’90. Ultima oară când am fost acolo, am mai găsit în curte mesteacănul, bătrân acum de peste 80 de ani, la rădăcina căruia părinții mei au pus apa sfințită de la botez. Eram prea mic ca să am amintiri din perioada aceea, dar mă uit la unele fotografii păstrate de-atunci și văd cât de fericită era mama. Anii aceia de la Cernăuți au fost anii marilor da­ruri…”.

În 1940, Grigore Nandriș e ales deputat de Suceava în Parlamentul României Mari. Toate se așezaseră, în chip miraculos, pentru tinerii care se întâlniseră din întâmplare.

„Dacia” lui Pârvan

În primăvara lui 1940, imediat ce devine de­putat, profesorul Grigore Nandriș primește prima însărcinare importantă din partea statului. E trimis într-o misiune diplomatică în Anglia și Irlanda, pentru a desemna un consul al României la Dublin. Deși merge cu treabă în occident, Grigore hotărăște să-și ia și soția și băiatul cu el. Profesorul John Nandriș nu știe nici azi cum de a luat tatăl său această decizie. Să fi crezut că Mabel, cu relațiile ei din Irlanda, l-ar putea ajuta în misiune? Să fi fost dragul de ai săi atât de mare încât să nu fi conceput să se despartă de ei pentru câteva săptămâni? Sau să fi fost o premo­niție… În numai câteva zile, sem­narea Pactului Ribbentrop – Molotov și cedarea Bucovinei natale îl prind în Marea Britanie pe Gri­gore Nandriș. Familia din Bucovina, în frunte cu sora Anița și cei trei copii ai ei, e deportată în Si­beria, dincolo de Cercul Polar…

„După ce au venit rușii, s-au dus anii de feri­cire, s-au dus anii de aur. Într-un fel, povestea alor mei e chiar povestea poporului român…”, îmi spu­ne, cu amar în glas, John Nandriș. Soldații ruși intră în casa de la Cernăuți și fac prăpăd: aruncă în curte mobilele, pianul, prăduiesc toată biblioteca. Opera științifică a savantului Grigore Nandriș, afla­tă în mare parte în manuscris, piere într-un foc mare, întețit cu rachiu. Și totuși, se întâmplă un mic mira­col în acele zile. „Tata a fost unul dintre studenții preferați ai marelui profesor Vasile Pârvan. De pe patul de moarte, profesorul Pârvan l-a chemat la el și i-a dăruit o copie de suflet, cu dedicație, a fai­moa­sei sale cărți, «Dacia». Cum-necum, această copie a scăpat, atunci, în ’40, de prăpădul făcut de ruși la noi acasă. Peste mulți ani, după ’90, cineva a găsit volumul într-un anticariat din București și, citind dedicația, i-a căutat pe descendenții proprie­tarului. A dat de mine și așa am măcar o carte, dar cât de importantă!, din biblioteca de la Cernăuți a tatălui meu”. Istoria lui Pârvan și cele șapte albume de fotografii vechi, în care mama Mabel „Maria”, cu micul John în brațe, trăiește, plină de viață, cei mai frumoși ani, sunt, azi, singurele amintiri rămase din casa de la Cernăuți.

Mirosul de fân cosit

„După acel moment al înrobirii Bucovinei de Nord și după deportarea familiei sale, tata a fost un alt om. Mi-a spus asta un prieten bun de familie, prelat ortodox, cu care tata se sfătuia în clipele cele mai grele”. John și-l amintește pe tatăl Grigore re­tras în biroul său, unde își scria memoriile sau pregătea corespondențe curajoase pentru postul britanic BBC sau pentru Radio Europa Liberă și unde, din timp în timp, îi primea pe membrii mar­canți ai exilului românesc și est-european, oameni care, ca și el, scăpaseră, într-un fel sau altul, din iadul comunist.

„De la o vârstă, stăpâneam binișor limba română, iar dramele povestite de acei oameni în biroul tatălui meu mă urmăresc și azi”. Ani buni, Grigore Nandriș face diferite munci, până când, după 1945, reintră în circuitul academic interna­țional. Reputația solidă de dinainte de război îl sal­vează: se înființează, anume pentru el, o catedră de Filologie Slavă Comparată la Universitatea din Londra, după care, până la sfârșitul carierei, e chemat cu regularitate să conferențieze la Oxford sau Cambridge.

Tot mai dezamăgit de faptul că nu putea în niciun fel să-și salveze familia deportată, în ciuda a numeroase intervenții pe cale di­plo­matică, Grigore se afundă în traduceri și în munca de cercetare, în timp ce Mabel își astâmpără dorul de România traducându-l în limba engleză pe Ion Creangă. „Știa atât de bine limba română, încât mă îndoiesc că tata a pus vreun cuvințel în cartea asta”, glu­mește John Nandriș. Cu poveștile lui Crean­gă, traduse de mama sa, și cu basmele româ­nești pe care, la ceas de seară, i le spunea tatăl său: așa a crescut micul John. „Îmi aduc și acum aminte, cu vocea sonoră a tatei în fundal, de Făt Frumos și de Ileana Cosân­zeana, îmi aduc aminte, spuse cu vocea cal­dă a mamei, poveștile lui Ion Creangă”, spune, nostalgic, profesorul londonez. Dar dorul de țară săpa adânc în inima lui de bucovinean… După o ieșire în natură în îm­prejurimile Londrei, Grigore Nandriș notea­ză în jurnal: „Mirosul de fân cosit, cântecul cocoşeilor care învaţă a-şi striga numele bărbătesc, vitele şi oile ce se mişcă lin pe câmpii, aerul limpede şi soarele cald mi-au adus toate amintirile copilăriei şi ale satului meu din Bucovina. Toţi ai mei, vii şi morţi – nici nu mai ştiu dacă mama, sora, nepoţii mai trăiesc sau nu – s-au îngrămădit la poar­ta amintirilor să mă primească în împa­̆răţia din care am fost scos, precum Adam a fost scos din rai. M-am întins pe iarba caldă de soare, mirositoare şi moale, şi mi-am apăsat trupul de pământ să simt bucuria adâncă a regăsirii de o clipă…”.

***

Grigore și Mabel Nandriș nu mai reușesc să se întoarcă vreodată în Bucovina de Nord, răpită de Uniunea Sovietică, și nici în Româ­nia comunistă. Țara pe care au iubit-o atât de mult rămâne amin­tire în albumele de familie. Fiul John, căruia i-au oferit cea mai aleasă educație, devine un apreciat arheolog și profesor universitar la Lon­dra. Le va moșteni pasiunea pentru munți și pentru cercetare și va bate, ca împins de o datorie de fami­lie, munții care o fascinau pe mama sa. Expert în etno-arheologie montană, John Nandriș va ajunge (nu te pui cu destinul!) tocmai pe potecile pe care tatăl său căuta, cu jumătate de secol mai devreme, ve­chile urme ale ciobanilor vlahi. Dar spec­­taculoasa carieră a profesorului John Nandriș e o altă poveste. O veți afla în numărul viitor al revistei.