Dr. BEATRICE MAHLER (Managerul Institutului de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”): „Trăim permanent cu o masă de emoție negativă”

– E doctor pneumolog și ține cu răbdare și mână de fier cârma Ins­ti­tutului „Marius Nasta” din Capitală. O orădeancă profesionistă și re­zer­vată, una din cele mai autorizate și credibile voci, când vine vorba de pandemie. Și care de un an de zile, luptă în linia întâi –

– Medicii își încep de obicei ziua cu noaptea în cap. Doamna Mahler, diminețile unui manager de spital sunt la fel de solicitante?

– Telefonul meu se oprește din sunat pe la ora 1 noaptea, dar în mod excepțional sună și la 3 sau 4 dimineața. Activitatea mea zilnică începe la 6, în fiecare zi. Diminețile mele sunt prin urmare destul de pline și, cel mai adesea, sunt dedicate urgențelor care trebuie rezolvate sau ședințelor de organizare și reorganizare. Trăim un moment foarte delicat, în care numărul de pacienți infectați cu SARS – CoV-2 care ajung în secție a crescut atât de mult, încât e o reală problemă să îi gestio­năm.

– Ce se întâmplă, de fapt, în spitale? Care e fața nevăzută a pandemiei?

– Situații grele au existat tot timpul în spitale. Dar ce nu a existat până în mo­mentul pandemiei este restricția de vizitare din partea aparținătorilor. Restricția aceasta alimentează enorm spaimele și anxietățile celor de acasă, care nu au contact altfel decât telefonic cu pacientul sau cu medicul. E o stare de teamă permanentă, care simt că și-a pus amprenta pe noi, toți, la nivel de societate, nu doar în spital. Dar probabil că în spitale se simte într-un mod acut o tensiune mai mare. Pe de altă parte, iată-ne loviți de un al treilea val al pandemiei, în care infecția declanșată de acest virus are o evoluție extrem de imprevizibilă. Suntem asaltați de pacienți care, după ce au încercat să se trateze la domiciliu, și totul pă­rea sub control, ajung în ziua 12, 13 la camera de gar­dă în urgență, extrem de afectați, epuizați res­pirator, încât în câteva ore ajung să aibă nevoie de un pat la terapie intensivă și la scurt timp să fie in­tubați. Drama familiei care îi vede plecând de acasă pe picioare și, în doar câteva ore, află că au fost intu­bați, e greu de pus în cuvinte. Ceea ce accentuează această stare de teamă generală este fap­tul că genul acesta de situa­ții nu sunt rare. Ele creează o masă de emoție negativă cu care trăim în permanență. Sigur că, în marea lor majoritate, pacienții reușesc să plece din „Marius Nasta” în stare bună, putând să respire singuri. Dar aceste cazuri care au nevoie de ajutor și care sunt dramatice se află în număr foarte mare, com­parativ cu alte afecțiuni, pe care le-am tratat de-a lungul ca­rierei noastre.

– Cu alte cuvinte, cei care încă mai neagă gravitatea acestei infecții se înșală profund…

– Cine se îmbolnăvește și ajunge în spitale, cine vede realitatea cu ochii lui nu mai neagă această pan­demie. Din păcate, dacă nu ai cunoștințe medi­cale profunde și nu cunoști mecanismele de acțiune ale acestei infecții, e greu de înțeles ce se întâmplă în organismul unui om bolnav de covid și de ce deteriorarea stării de sănătate se produce atât de brusc și de brutal. Sunt foarte rare cazurile în care bolnavii refuză tratamentul. Când văd cât de rău se simt, își dau seama că virusul ăsta nu e o glumă, că boala există și e foarte gravă. În plus, e cu adevărat foarte răspândită. Ceea ce îi face pe unii să creadă că riscurile nu sunt atât de mari e faptul că sunt și foarte mulți oameni care se infectează și au o evo­luție bună tratându-se acasă, dar COVID e o boală cu o sută de fețe. Dacă tu nu ai avut o formă severă sau nu ai ajuns la spital, nu înseamnă că altul nu poa­te muri de COVID. De acasă, din ca­mera ta, nu vezi ce se întâmplă la terapie intensivă, nu vezi pa­cientul ajuns la spital, care abia reușește să rostească un cuvânt, pentru că să vorbească în propoziții sau fraze e un efort prea mare. Nu vezi cât de greu îi e când trebuie să dea jos masca de oxigen, ca să în­ghi­tă câteva pastile, ce suprasolicitare uriașă e pen­tru el gestul ăsta, care face să-i scadă brusc saturația. Cine poate să înțe­leagă, bine, cine nu, va rămâne să înțeleagă atunci când va putea să o facă. Să sperăm că nu când se va îm­bolnăvi. Nu spun toa­te aceste lu­cruri ca să ac­centuez panica generală, ci mai de­grabă ca pe o aten­ționare. Suntem și noi, medicii, uimiți de evolu­ția acestei afecțiuni, de complicațiile pe care le adu­ce, de brutalitatea cu care lo­vește. Ca să revin la ce mă între­bați mai înainte, la atmosfera din spitale, aș putea spune că e des­tul de trau­ma­tizantă. E o ten­siune permanentă care ne-a mo­dificat și nouă comporta­mentul.

„Mi-e teamă ca medicii să nu ajungă atât de epuizați, încât să aleagă să plece dintr-un spital de COVID”

– Duceți grijile astea și aca­să sau reușiți să vă deconec­tați?

– Nu cred că cineva în mo­men­tele astea ar putea să nu du­că grijile de la locul de muncă și acasă. Nu cred că vreun medic în perioada asta și-a închis telefonul când a ajuns acasă și nu a răspuns pa­cienților sau cunoscuților, foștilor pacienți, rudelor, prietenilor. Vă spuneam și la început că îmi sună telefonul tot timpul. În momente de genul acesta, orice sfat care vine din partea unui medic este extrem de important. Și fiecare din noi a ajutat cât a putut orice persoană l-a apelat și s-a bucurat că poate să o facă.

– Mai reușesc să facă față colegii dvs.? S-a scris recent în presă despre faptul că, după un an de zile de stat în linia întâi, medicii sunt în burnout.

– Acum e un moment dificil, nu prea avem de ales, ne-am mobilizat cu toții, trebuie să fim acolo pentru pacienți. În situațiile de criză, te mobilizezi intens. Nu ăsta e momentul în care simți că nu mai poți. Iar când îți faci meseria cu dedicație, nu te gândești să te retragi tocmai acum. Problemele o să vină după ce va trece acest moment, când probabil va urma un val de concedii. Așa a fost și anul trecut, în timpul stării de ur­gență, lumea și-a amânat con­cediile medicale, fiindcă toți voiam să ajutăm. Dar toamna trecută a adus un număr dublu de concedii medicale față de alți ani, concedii care nu s-au putut acorda decât în număr limitat de zile. Oamenii se sim­țeau obosiți, epuizați, aveau nevoie de odihnă ca să-și poată continua meseria.

– Ați vorbit de teama asta, care planează asupra întregii societăți. Dvs. cum o trăiți? Care sunt fricile unui ma­na­ger de spital?

– Am și eu fricile mele, bineînțeles. Și cea mai mare dintre ele este să nu cedeze infrastructura din Institut, unde posibilitățile noastre sunt destul de limitate. Depin­dem foarte mult de ceea ce am moș­tenit, adică de o clădire foarte veche, care necesită investiții majore. Apoi, grijile mele merg mult spre personal. Mi-e teamă ca medicii să nu ajungă atât de epuizați încât să-și dea demisia, să aleagă să plece dintr-un spital de COVID și să caute un post de medic mai liniștit în altă parte. Această boală nu va dispărea mâine. Toți înțelegem nevoia de mo­bilizare, dar după un an, ajungi să te întrebi: „Dar de ce nu se mo­bi­lizează toată lumea? De ce doar unii?” În contextul acesta, legislația care s-a adop­tat, care prevede ca fiecare spital să preia cazuri de COVID, ca în felul acesta să împărțim sarcinile între noi, mi se pare extrem de binevenită. Dacă le­gis­lația va fi pusă în practică, va reuși să liniștească teama mea, că unii dintre colegii mei obosiți ar putea să renunțe să mai lupte sau vor căuta un alt loc de muncă, în care să nu fie expuși la aceleași riscuri și la aceeași uzură. Și peste toate astea, au fost și restul fricilor, ca în cazul oricărui om. Frica să nu mă îmbolnăvesc, frica să nu se îmbolnăvească familia mea, prietenii, colegii mei, medici. Din fe­ricire, acum, noi, cadrele medicale, suntem vacci­nate.

– Unii medici au ales, la început, să se izoleze de familie, de teama de a nu-i expune și pe alții riscurilor infectării.

– Eu nu am susținut nicio clipă o asemenea idee. Am creat la „Marius Nasta” circuite în spital, gân­dite în așa fel încât, dacă respecți toate regulile, să nu te infectezi. Izolarea de familie nu poate fi decât o altă traumă pe care nu cred că trebuie să o mai adăugăm în sufletul acestor oameni care, oricum, duc greul. Avem mare nevoie de familie, avem ne­vo­ie să fim cu ei, pentru că echilibrul și forța noas­tră de a merge mai departe vin din viața personală, de la cei dragi, care ne susțin.

„Cred că în viață drumurile ne duc acolo unde e nevoie de noi”

– Pe dvs. cine vă așteaptă seara acasă, doamna Mahler?

– Acasă mă așteaptă băiatul meu, care dă sens vieții mele și sper că și eu vieții lui. Despre familia mea, des­pre nucleul meu de bine, vorbesc însă foarte rar, unele lucruri mi-ar plăcea să rămână doar pentru mine.

– Sunteți născută în București sau sunteți bucureșteancă prin adop­ție?

– Eu m-am născut în Oradea și pri­ma oară am venit în București ca medic rezident. Am fost medic rezi­dent și în Timișoara, am fost medic rezident și în Oradea și mi-am dorit foarte mult să văd cum abordează pne­umologia un institut din Capitală. Fiecare om merge acolo unde simte că poate învăța ceva și unde poate face ceva. Eu am simțit că la Bucu­rești pot ajuta mai mult un pacient cu boală pul­monară.

– Și vă simțiți bine în Capitală? Vă place ora­șul?

– Da, îmi place Bucureștiul, pentru for­fota lui, pentru multiplele activități culturale la care ai acces, pentru parcurile generoase, deși puține, dar și pen­tru mediul competitiv pe care îl impune. În același timp, mi-a rămas foarte dragă și Oradea, este orașul în care am crescut, un loc frumos, pe care îl vizitez de fiecare dată cu bucurie. Cred însă foarte tare că în viață drumurile ne duc acolo unde e nevoie de noi. Iar eu trăiesc cu con­vin­gerea aceasta că, dacă nu ai făcut ceva pentru aproapele tău, pentru cel lângă care trăiești, practic, ai trăit degeaba.

– Credeți în intervenția divină, când vine vorba de actul medical? Există o limită dincolo de care și medicii sunt neputincioși?

– Ajutorul lui Dumnezeu și voia lui se fac sim­țite tot timpul, nu doar în momentele de cumpănă, ci și în acțiunile noastre minore. Mereu am crezut că, atunci când Dumnezeu îți închide o ușă, îți des­chide în loc o fereastră, ca să poți zbura. Nu trebuie să te necăjești dacă ți se pun piedici pe dru­mul despre care tu crezi că e bun. Poate nu e pentru tine. Mai bine uită-te unde e fereastra. Poate aia e di­rec­ția prin care poți ajuta mai mulți oameni.

„Credința e o parte importantă a vieții mele”

– Știu că fratele dvs. e preot în America. Nu mă mir să descopăr că și dvs. sunteți apropiată de Biserică.

– Bunicii mei, care erau din Sârbi, de lângă Ora­dea, erau foarte cre­din­cioși. Ei ne-au crescut pe amândoi în spiritul ăsta, ne-au crescut în Biserică. Credința e o parte importantă a vieții mele. Și ce pot să vă spun, ca medic, este că ea poate ajuta mult la vin­de­care. Credința înseamnă bunătate, în­seam­nă echilibru, înseamnă smerenie, în­seamnă să poți să spui iartă-mă, să-ți poți recunoaște greșeala. Înseam­nă să încerci să înțelegi de ce persoana din fața ta s-a simțit rănită, chiar dacă tu nu ai inten­ționat lucrul ăsta. Când noi, ca oameni, suntem buni și nu avem acea înverșunare împotriva cui­va sau a ceva, și organismul nostru reacționează mai bine și mai coerent, și sistemul nostru imunitar este mai puternic. Or, în cazul unei vindecări, asta chiar poate face diferen­ța. Dacă mintea noas­tră e ocupată cu situații care ne storc de energie, că­rora le facem mai mult loc decât tre­bu­ie, dacă inima noas­tră poartă răz­boaie, boala ne va prinde ne­pre­gătiți. Și nu vom avea de unde lua energia pe care ar trebui să o canalizăm pentru a lupta împotriva u­nui agent patogen.

– Când și unde ați învățat să faceți față greu­lui, doamna Mahler? Cum ați dobândit forța as­ta?

– Nici nu știu ce să vă răspund. Nevoia te obligă, iar responsabilitatea pe care o ai te obligă și mai mult. Cât poți, duci, când nu mai poți, te dai la o parte. Dar până la urmă, în situațiile grele, îți dă Dumnezeu putere să faci ce trebuie. Eu mă bazez foarte mult pe echipa pe care o am, pe faptul că fiecare la locul lui trebuie să-și facă treaba. Și, mulțumesc lui Dumnezeu, la „Marius Nasta” avem oameni care își fac treaba, doctori extrem de de­dicați și profesioniști. Dificultățile apar, sunt firești, iar în partea administrativă provocările sunt mul­tip­le. Încet-încet, am schimbat echipa adminis­tra­tivă cu oameni tineri, implicați, pentru că partea ad­ministrativă are o importanță majoră, ea ține spatele unei activități medicale eficiente, chiar dacă nu e în prim-plan. Și, din păcate, la noi, ea e într-un blo­caj din punct de vedere al legislației și al com­petențelor pe care le-am aștepta de la ea. În rest, încercăm să ne adaptăm cât mai bine la momentul pe care îl traversăm. Lucrurile chiar funcționează la noi în institut. Dar sigur că mereu e câte ceva de făcut, mereu am putea îmbunătăți ceva. Acum de­pindem însă de acest context epidemiologic, care nu ne bucură. Ne-am canalizat resursele și energia spre acești pacienți dificil de tratat. Pandemia a făcut ca anul ăsta să fie un an în care am învățat permanent, lângă pacient, împreună cu pacientul, dar și discutând foarte mult între noi. Uneori e foarte greu. Dar ce pot să spun e că, atunci când știi că faci lucrurile bine și că miza e importantă, găsești în tine și putere să le faci.

– Aveți și psihologi în Institutul „Marius Nasta”?

– Există din păcate doar unul, prea puțin față de ce nevoi ar fi. A fost angajat inițial pentru pacientul cu tuberculoză rezistentă la medicația uzuală (noi o numim MDR), prio­ritatea majoră pe care o aveam în spital îna­inte de pandemie, unde trauma unui tra­ta­ment de lungă durată necesită și asistență din partea psihologului. Prezența lui a fost bine­ve­nită și în cazul pacienților cu cancer pul­monar. Acum, însă, lucrurile sunt mult mai complexe. E nevoie de asistență psihologică și pentru aparținătorii celor infectați cu COVID, care trebuie consiliați în aceste mo­mente dificile, în care nu au acces la pacient. Informațiile pe care le dăm noi, medicii, sunt poate prea medicale, poate nu sunt înțelese complet, poate sunt prea puține față de ne­voia lor de co­mu­nicare. Și nu în ultimul rând, nevoie de psi­ho­log au in­clusiv me­dicii, asis­ten­ții, infir­mie­rii, în­treg corpul medical care se con­fruntă zi de zi cu po­vești dra­matice.

„Moartea face parte din viață”

– Cum trăiți cu aceste povești? Și-au lăsat amprenta asu­pra dvs.?

– La început, a fost dureros și șocant pentru noi să vedem care e rata de supraviețuire, să vedem că pierdem oameni. Am învățat din mers și pot spune că încă nu avem o terapie general valabilă care să ne ajute, schimbăm medicația de la o situație la alta. Coro­na­virusul încă ne creează surprize în felul în care se manifestă, e o boală extrem de impre­dictibilă, iar cazurile care ajung la spital sunt foarte agresive. Din fericire, pe lângă toate aceste povești, există și cele fericite. Avem parte și de foarte multe mesaje, e-mail-uri și telefoane de încurajare, de susținere, de bucurie din partea pacienților, că au depășit un moment greu. Asta echilibrează cumva lucrurile și ne dă putere să mergem mai departe.

– Anul care a trecut a fost greu și pentru că i-a confruntat pe medici cu pierderea a multe vieți omenești. V-a schimbat asta felul în care vă ra­portați la moarte?

– Atunci când te confrunți zilnic cu ea, moartea nu are cum să nu-și lase am­prenta asupra ta. Dar moar­tea face parte din viață. Or, ceea ce s-a schim­bat poate în ultimul an e tocmai faptul că am luptat mai mult pentru viață. Nu doar în spital, ci și în puținul de viață privată care mi-a mai rămas. Poate tocmai pentru că era puțin, am dat valoare fiecărui moment și fiecărei zi pe care am trăit-o. Și am făcut asta mult mai conștient decât înainte. 2019 încă ne permitea să spunem „lasă, nu contează că nu facem asta acum, va veni o zi, o să o facem la un moment dat.” 2019 ne permitea să ne facem niște planuri de viitor predictibile și ne permitea să amânăm. Să-i amâ­năm pe alții și pe noi înșine. Acum nu mai exis­tă amânare. Acum totul se învârte în jurul modului în care ne ducem viața, în jurul grijii să nu ne îm­bolnăvim, să nu-l îmbolnăvim pe cel de lângă noi. E traumatizant să trăiești mereu cu grija că părinții sau bunicii se pot îmbolnăvi și ai putea să-i pierzi. Dar anul ăsta ne-a învățat și să apreciem fiecare zi. Ne-a învățat că toate bucuriile sunt acum.