„Prea multe războaie pe internet”

– Alexandru, în această perioadă atât de grea pentru actori, tu eşti extrem de discret – nu te vedem, nu eşti vocal pe mediile sociale… Cum te descurci?
– Mă descurc. Lucrez, lucrez încontinuu. Nu văd rostul să apar şi să mă plâng, se ştie deja foarte bine ce greu este. Cât despre Internet, eu chiar am vrut să renunţ de tot la Facebook, mai ales în ultimul an. Singurul motiv care m-a împiedicat a fost tot munca. Atât ca actor la Odeon, dar mai ales în colaborările cu teatrul independent, avem nevoie de promovare, iar lucrul acesta se face bine în mediile sociale. Acolo se anunţă spectacolele, acolo circulă azi cel mai rapid informaţia.
– De ce ai vrut să renunţi?
– Pentru că au fost destul de multe războaie pe Facebook, oameni care au păreri din ce în ce mai violente. În nume propriu sau în anonimat, în coaliţii de păreri sau singuri, oamenii aceştia atacă, iar pe mine lucrul ăsta mă afectează. Nu te poţi ascunde la nesfârşit sub aripa lui „nu-mi pasă”, iar odată ce dai replică acestor oameni, se declanşează un tăvălug de comentarii, unele chiar cumplite. Internetul a devoalat o sumedenie de frustrări în această perioadă, de aceea am vrut să renunţ. Ştiu că într-un fel asta spune multe şi despre cum eram noi înainte de pandemie, dar acum chiar răbufnim. Realizez acum că, totuşi, contactul cald dintre semeni mai tempera un pic frustrările. Când se întâlnesc, oamenii se simt, se văd, îşi urmăresc atent reacţiile şi se mai calmează. În această perioadă, însă, fiecare a stat închis în casa lui, imaginând scenarii despre celălalt. Adolescenții, care sunt mult mai isteţi decât noi, spun că aceşti oameni „îşi dau filme”. Adică stau în cuibul lor şi mintea le generează filme închipuite despre alţii. Ştiu expresia asta chiar de la fata mea…
– Mulți actori, mai ales din teatrul independent, trec prin momente foarte dificile. Vă sprijiniţi, vă ajutaţi unul pe altul?
– Fiecare teatru are grupuri de Whatsapp, în care am vorbit mereu. Ştim unul de altul, discutăm mult, mai ales în grupurile care repetă la o anumită piesă. Reacţii, gânduri, fotografii „au zburat” între noi şi aşa suntem uniţi. O bună bucată de timp nu ne-am putut întâlni, dar eu, personal, chiar am încercat să ţin legătura cu toată lumea pe care o cunosc în peisajul actoricesc. Există sprijin uman, pentru că breasla aceasta a noastră are o dinamică specială, pur şi simplu nu funcţionăm numai ca şi colegi de serviciu. E ceva mai mult şi mai profund între noi.
„Actorii merită ceva mai multă atenție”
– Crezi că în pandemie s-au luat deciziile corecte în ceea ce priveşte teatrele?

– Nu sunt eu în măsură să judec asta, nici nu vreau. Cert este că teatrul a fost foarte văduvit. În perioada asta de stres economic, în mod cert au contat alte domenii (agricultură, construcţii, mai ştiu eu ce), lucruri de care e nevoie. Spun doar că actorii meritau ceva mai multă atenţie, adică ajustarea măsurilor cred că se putea face în aşa fel încât noi să putem juca cât de cât. Suntem conştienţi de pericol, majoritatea suntem deja vaccinaţi, am repetat cu măşti, am jucat cu măşti, cu microfoane ascunse sub ele. Am fost extrem de responsabili, ştim că dacă unul dintre noi se îmbolnăvea, puţinul pe care-l aveam se ducea pe apa sâmbetei. Deci, au fost eforturi temeinice din partea noastră, iar autorităţile nu prea le-au răsplătit.
– Te-ai gândit vreodată în perioada asta să te apuci de altceva, altă meserie?
– Doamne fereşte! Aş fi luat-o ca pe un eşec personal, să nu reuşesc să mă descurc şi să trebuiască să mă reprofilez ca să supravieţuiesc. Nici vorbă! Mai ales că, aşa cum spuneam, eu chiar am muncit. Nu numai în teatru, ci şi în film. Pe lângă seria „Banii negri” de pe HBO, care s-a filmat înainte de pandemie, dar a fost promovat în timpul ei, am filmat şi un lungmetraj, „Balaurul” se numeşte. Un scenariu bun de tot şi o regie de excepţie, în persoana lui Octav Chelaru. Filmul îşi ia deja zborul spre festivaluri şi sper să fie bine primit pe unde ajunge. În plus, perioada aceasta grea mi-a oferit şi un dar: timpul. În sfârşit, am avut răgazul să mă ocup de lucrarea de doctorat, care până acum a tot fost amânată. Înainte de lockdown eu aveam şi douăsprezece reprezentaţii pe lună, plus filme, aşadar nici vorbă de timp. Ei bine, în vara aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi preda lucrarea de doctorat. Mă bucur, pentru că în sistemul românesc nu poţi fi profesor la Facultatea de Teatru dacă nu ai această diplomă, iar de-oi avea poftă a preda vreodată, nu aş vrea să fiu un doctorand pensionar. Ha! Ha! Lăsând gluma la o parte, chiar îmi place să fiu profesor. Din practica de la doctorat, din diferite activităţi şi cursuri pentru tineri, simt că empatizez cu studenţii, că le dau încredere şi mi-ar plăcea să fiu profesor practicant, adică încă să fiu un actor activ în timp ce şi predau.
„Când s-a deschis teatrul, am trăit experiențe emoționale inimaginabile”
– Vorbeai mai devreme despre nevoia contactului uman. Iată că un prim pas a fost făcut, prin redeschiderea teatrelor. Nu te întreb dacă ţi-a fost dor, te întreb cât de emoţionat ai fost în faţa publicului…

– E bună varianta de întrebare aleasă, pentru că am avut nişte experienţe emoţionale inimaginabile, în momentele în care s-a redeschis teatrul. Zguduitor! În martie, ţin minte, a fost deschis două săptămâni şi am jucat „Fugarii”, în regia lui Alexandru Dabija. Am fost enorm de emoţionaţi cu toţii – începând cu Dorina Lazăr şi terminând cu mine sau Pavel Bartoş. Emoţia şi bucuria de a fi pe scenă au făcut să avem cea mai bună reprezentaţie a noastră vreodată. S-a jucat impecabil. Ne-a fost foarte dor, dar să ştii că am încercat să găsim tot felul de variante ca, totuşi, să jucăm şi în pandemie. „Linişte! Sărut. Acţiune” s-a jucat la Grădina Herăstrău, cât de mult s-a putut, deja s-a trecut de suta de reprezentaţii. Se mai dădea puţin drumul la teatre, imediat aveam un spectacol. Cum am reuşit? Simplu: eram pregătiţi! Poate că lumea crede că dacă teatrele au fost închise noi am stat degeaba. Nimic mai fals. S-a lucrat încontinuu, s-a repetat mereu, sub orice formă, avem toate spectacolele gata de reprezentaţii.
„Mă aştept la un îndemn clar din partea guvernanţilor ca românii să iasă la evenimente culturale”
– Acum că mergem spre bine cu pandemia, crezi că oamenii se vor întoarce în sălile de spectacol?

– Da, da, simt asta. La toamnă va fi o explozie de piese, atât la teatrele de stat, cât şi la cele independente. Repet, s-a lucrat încontinuu, toată lumea teatrală e pregătită de start. Eu sper un singur lucru: aşa cum s-a făcut campania de vaccinare, aşa cum s-a condus conştientizarea pericolelor, tot aşa să facă Guvernul campanie de a-i îndemna pe oameni să iasă din case la finalul epidemiei şi să facă economia să funcţioneze. Să se încurajeze reîntoarcerea în sălile de teatru, să se cumpere bilete, pentru ca instituţiile să-şi revină financiar. Teatrele au nevoie de încasări. Când totul se va termina, mă aştept la un îndemn clar din partea guvernanţilor ca românii să iasă la evenimente culturale de tot felul. Sper ca frica să nu persiste şi să ne revenim. Simt că momentul acesta va veni în curând.
– De ce ar fi nevoie de cultură, până la urmă, am putea fi întrebaţi?
– E musai. Cultura nu este un moft. Dincolo de creşterea nivelului intelectual, oamenii au nevoie să se emoţioneze! Face parte din structura noastră, aşa ne-a creat Dumnezeu. Teatrul, filmul, muzica, dansul, artele plastice sunt mijloace prin care oamenii se adună laolaltă şi se E-MO-ŢIO-NEA-ZĂ. Aceasta este cea mai simplă explicaţie pentru nevoia de cultură.
Foto: ANA MARIA MOLDOVAN (1)