DORINA LAZĂR, mare actriță, directoarea Teatrului ODEON: „Când va veni clipa în care să ajung să confund pixul cu lingurița voi sta acasă. Până atunci încerc să fiu utilă”

În urma unui proces îndelungat cu fostul primar al Bucureștiului, care a demis-o abuziv de la conducerea Teatrului Odeon, actrița Dorina Lazăr a revenit la cârma teatrului pe care l-a slujit o viață. Energică, motivată, cu tolba plină de planuri mari.

Nu am vrut să mor umilită

– Ați câștigat procesul cu fostul primar Ga­briela Firea, care v-a demis, iar noul pri­mar al Capitalei, Nicușor Dan, v-a repus în func­ție. Cum vă simțiți așa, victorioasă?

– Draga mea, am câștigat, e adevărat. Dar este o victorie care a implicat și foarte multe pier­deri. „Teatrul Odeon” a pierdut trei ani și ju­mătate, timp în care putea să facă mulți pași îna­inte. Pentru anul în care România s-a aflat la președinția Consiliului Europei, noi aveam proiecte grozave. Turnee în Franța, parteneriate cu Institutul Francez de la București… S-a ales praful de tot. Iar din punctul meu de vedere, a fost mai ales o mizerie psihică. Eu am crezut că procesul se va termina repede. Mi se spu­sese că un proces la Contenciosul Adminis­trativ du­rea­ză două săptămâni, hai, două-trei luni. Ei bine, a durat trei ani și jumătate, timp în care mi-au murit cei doi avocați care avu­seseră procesul în grijă. A trebuit să angajez un al treilea avocat și abia această doamnă, Va­len­tina Topor, a izbutit să câștige procesul, demon­tând frază cu frază tot ce constatase corpul de con­trol trimis de pri­ma­rul Gabriela Firea. Dar din iu­nie 2020, și până re­­cent, în 13 aprilie 2021, nimeni nu a pus în apli­ca­re hotărârea definitivă și irevo­cabilă a tribuna­lu­lui.

– Ce s-a întâmplat pe 13 aprilie 2021?

– Pe 13 aprilie am fost sunată de către actualul primar al Bucureștiului, domnul Nicușor Dan, care mi-a spus că a semnat hârtiile pentru re­ve­nirea mea la direcția „Teatrului Ode­on”. Mi s-a dat de ales: fie iau banii pe cei doi ani și jumătate de mandat, cât mai am, și să stau acasă ca o pensionară ce sunt, nefă­când nimic, fie să nu iau niciun ban, dar să mă întorc la teatru. Eu am vrut să iau doar leul pen­tru daune morale, pe care în urma procesului, mi-l datorează doam­na Firea, leu pe care nu are de gând să mi-l plă­tească. Am renunțat la orice alți bani, și am preferat să mă întorc la teatru. Am auzit tot felul de reacții. Gianina Căr­bu­nariu, de exemplu, a spus: „Vai, a venit o directoare tânără la Odeon, Dorina Lazăr, de 80 de ani”. Este părerea tine­rilor și ei au într-un fel dreptate. Așa și este. La 80 de ani, nu mai ai energia, nici viziunea pe care o ai la 55 de ani, când ești în plină­tatea forțelor tale, dar depinde și ce struc­tură umană ai. Vă și spun de ce m-am în­tors: mărturisesc că nu am vrut să mor umilită. Nu am vrut să mor cu nasul și gu­ra în țărână, dintr-un capriciu al unei femei ajunse la putere la primărie. Am preferat să mă întorc. Cât va îngădui Dumnezeu. O săptămână, două, trei, un an, doi ani, doi ani și jumătate, cât mai am mandat. Atunci când va veni clipa în care să ajung să confund pixul cu lingurița voi sta acasă. Până atunci încerc să fiu utilă.

– Cum s-a ajuns la această situație?

– Dacă tot vorbim pen­tru o revistă ca „Formula AS”, pe care o citește toa­tă lumea, chiar vreau să spun de unde a pornit totul. Noi aveam în tea­tru o doamnă con­tabil șef foarte capabilă, foarte bună, făcea echipă cu toată lumea. A fost profesional, vorbind, absolut ireproșabilă. Dar acum noi trăim în moda Face­book, și pe Fa­cebook-ul ăsta toată lumea postează tot ce vrea să spu­nă despre el sau despre ceilalți. Doam­na noas­tră contabil era anti-PSD. Mergea la de­mons­trațiile „Rezist” din Piața Victo­riei, unde, pe 10 august, de­monstranții au fost ga­zați, și avea pro­priile opinii despre Primăria Capitalei și despre ac­tivitatea acestei institu­ții, aflate sub conducerea Gabrielei Firea. Din cauza postărilor pe Facebook ale contabilului nostru șef, eu am fost dată afară de Gabriela Firea.

– Cum s-a petrecut acest lucru?

– Am fost chemată la primărie și mi s-a sugerat să o dau afară pe doamna contabil, pentru că e foar­te vocală pe Facebook. E ca și când mi s-ar spu­ne: „Dă-l afară pe Pavel Bartoș, că are gura ma­re și e anti-PSD”. „Dar e foarte bun actor!”. „Nu con­tea­ză! E rău de gură!”. Dau doar un exemplu, că Pavel chiar nu e rău de gură. Dar pe mine nu mă intere­sează ce simpatii politice au angajații mei. Dacă sunt im­pe­cabili la ser­vi­ciu, ce motiv am să îi dau afară? Doar dintr-un capriciu de primăriță care vrea numai lăudători? La toate controalele care au venit și de la Pri­mărie – și au venit o grămadă – noi nu am avut, niciodată, nici cea mai mică problemă. Atunci de ce să o dau afară pe contabilă? Doar pen­­tru că nu ține cu PSD-ul? M-au chemat la Pri­mărie de două ori. Am refuzat să o dau afară și mi s-a spus: „Bineeee, doamna Lazăr. Bi­neeeee”. Ur­ma­rea aces­tui fapt a fost că am fost demisă eu.

– Acum v-ați întors la direcția Teatrului Ode­on. Ce urmează să se întâmple aici?

– Trebuie să terminăm repetițiile la spec­tacolele deja începute sub direcția regizorului Cristian Sofron. Se repetă la scenă și Pirandello, „Henric al-IV-lea”, pus în scenă de Vlad Cris­tache, cu Marius Stănescu în rolul principal. Do­resc foarte mult să scoatem la public „Cabaret”, musicalul acela minunat, pe care îl face Răzvan Mazilu. Mai există un spectacol „ridicat” deja, „Julieta fără Romeo”, scris de Bogdan Olteanu. Sper să reluăm și din vechile spectacole, mai ales comedii care sunt așteptate de public. Avem un grup serios de actori de comedie: Pavel Bartoș, Ale­xandru Papadopol, Marius Damian, Ruxan­dra Maniu… Sperăm să vină dragul nostru re­gizor Alexandru Da­bija, care propusese un text de Teodor Ma­zilu. E mare nevoie de comedii acum. Lumea, săraca, e deprimată de când cu pan­demia asta. Am idei și pentru stagiu­nea vii­toare: „Angela merge mai depar­te”.

„Am mereu în minte exemplul bunicului meu”

– Personajul taximestristei curajoase din filmul „Angela merge mai departe”, în care ați ju­cat rolul principal?

– Da. A fost un rol de film care m-a marcat, iar sintagma „Angela merge mai departe” s-a extra­polat și a devenit chiar un proverb. „Ei, și ce-o să facem acum?”. „Habar n-am. Angela merge mai departe”. Mă re­pre­zintă această sintagmă. Este rădăcina mea arde­le­nească. Am avut mereu în minte exemplul bunicului meu. Bunicii mei au fost oameni foarte să­raci. Au muncit din greu ca să își facă o casă, să își ia un petec de pământ, și în anii ‘46-‘47, când a în­ceput orașul Hunedoara să se extindă și com­­binatul să ia proporții, au fost aduși muncitori de prin Moldova și s-au ridicat blocuri. S-a făcut Ora­șul Nou. Bunicul meu avea pământul acolo. I s-a luat pă­mân­tul și lui, și vecinilor lui, și s-au cons­truit blocuri. Dar bunicul meu nu a vrut niciodată să semneze actele prin care el dona pământul primăriei. A murit și nu a semnat. După zeci de ani de zile, după Re­voluție, unchiul meu, fiul lui, a adunat acte, a făcut un dosar întreg și l-a depus la Fondul Proprietatea. A murit și unchiul între timp, am rămas trei verișoare și o mătușă, a murit și mătușa, și acum, în sfârșit, după atâta amar de ani, suntem trei verișoare care bene­ficiem de pe urma faptului că „Țârlea baci” de la Hu­nedoara a refuzat să dea pământul lui comu­niștilor, în 1947. M-am gândit, atunci când am început procesul, cu Gabriela Firea: „Dacă bunicul meu, om sărac și fără școală, cu patru clase primare, nu s-a lăsat în­genuncheat și s-a ținut atâta de tare, de aprig și de tăios, și nu a vrut să renunțe la dreptul lui, eu, care pretind că sunt mai cu școală și mai lu­minată, să fiu mai prejos? Gândindu-mă la el, mi-am zis: „Merg până în pânzele albe!”. Eu credeam că la tribunal e ca în filmele americane. Că te scoate acolo la catedră, că te întreabă, că vorbești, că îți expui punctul de vedere… Draci! Dacă ai avocat nu îți dă nimeni dreptul să vorbești. Am stat odată o ședință întreagă cu mâna ridicată. Nici nu s-a ui­tat ju­decătoarea la mine. Iar când am fost odată la Curtea de Apel, tot așa, am stat cu mâna ridicată, până ce pesemne că s-a plictisit judecătorul și mi-a zis: „Aveți cuvântul, doamna Lazăr”. Am zis două vorbe, iar la final: „Acum re­curgem la Caragiale. Mie onoarea cine mi-o reperează? Dom’ Mitică?”.

„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”

– Cum v-au primit colegii?

– Am avut o primă întâlnire în care le-am spus: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!” Le-am mai spus că impor­tant este ca ei să simtă că fac parte din fa­milia „Teatrului Odeon”, o instituție de mare prestigiu, lucru de care ei tre­buie să fie mândri. Eu îi iubesc foarte mult, e adevărat că părintele te iu­bește, dar te și „altoiește” din când în când (zi­cem la figurat, că fizic nu e voie). Pe mine actorii m-au po­reclit „Diriga”, Adri­ana Trandafir mi-a zis prima așa. Iar pe ușa biroului meu a pus cineva acum câți­va ani un afiș pe care scria: „Vatra Dorinei”. Așa că, ce să spun? M-am întors la vatră.

– Ați pomenit de bunicul dumnea­voas­tră, un om drept și curajos. Ce amintiri aveți din copilărie?

– Cu mare iubire îmi amintesc de copi­lărie. Din camera în care dormeam, țin minte că dimineața vedeam cum în zare, departe, se ridica soarele peste pă­durea Chizid. Era așa de fru­mooooos! Stăteam pe o stradă care se isprăvea în­tr-o baltă. O baltă cu trestie, cu broaște, o baltă adâncă, în care te puteai și îneca. Iarna, balta aia îngheța, iar noi, copiii, ne dădeam pe ea cu patinele. Dincolo de balta asta era o pășune mare și dincolo de ea, dea­luri cu vii. Toată ziua bănănăiam pe aco­lo. Ne alungau vecinii, că făceam praf iarba care trebuia cosită. Jumătate din casa noastră era neterminată, aveam în curte un morman de nisip și toată liota aia de copii ne jucam în mormanul ăla de nisip.Toată gașca de copii de la „Timotei Cipariu” se aduna la noi în curte. Era tare frumos!

„Anii facultății au reprezentat cea mai fericită perioadă din viața mea”

– De teatru cum v-ați îndrăgostit?

– Eu am venit la București să dau la Li­tere. Voiam să fiu profesoară de română. Părinții mei se despărțiseră, iar mama a plecat de acasă și s-a făcut actriță. Când am venit eu să dau examen la facultate, ea era actriță la Bulandra. Acolo era de altfel și „Ins­titutul de Teatru”. Pentru că la Teatru se dădea examen înaintea altor facultăți, am zis să încerc și eu. Am dat, am intrat. La pregă­tirea pentru examen am încăput pe mâna Sandei Manu, care a devenit apoi asistentă. Am fost prima ei promoție de studenți. Anii facultății au reprezentat cea mai fericită periodă din viața mea. Nu aveam nici cea mai mică grijă. Profesorii gândeau pentru tine, îți spuneau ce trebuie să citești, ce trebuie să joci. Tu nu erai obligat decât să înveți și să respecți scena. Au fost patru ani mi-nu-nați! Fără nicio grijă! După aia am ajuns adulți și a fost și greu, și bine, iar greu și iar bine.

– Cu cine ați fost colegă la Institut?

– Am fost o promoție foarte bună. A fost pro­moția care i-a scos pe Marinuș Moraru, Gigi Dinică, Magda Popovici, Ion Gheorghe Arcudeanu, Jorj Voicu, Corneliu Dumitraș, un an foarte bun. Iar pro­fesori erau Finteșteanu, Dina Cocea, Șahighian, Finți, Beligan era asistent. La noi la clasă erau Fin­teșteanu, Sanda Manu și intrase proaspăt preparator Dem Rădulescu. Vă dați seama ce tripletă! Am învățat mult în Institut. Nu aveai cum să nu înveți cu asemenea profesori. Studenții îi respectau și îi prețuiau, pentru că erau unii dintre cei mai mari artiști ai țării. Când îți spunea Finteșteanu ceva, știai că sfatul lui vine după ani întregi de scenă.

– Ce fel de lucruri vă spunea maestrul Finteș­teanu?

– De exemplu, e cunoscut faptul că mai toți actorii au problema mâinilor. Nu știu ce să facă cu mâinile. Iar el ne spunea: „Lasă mâna să curgă! Mâna are propria ei viață”. Când îți spunea asta, tu știai că el însuși a aflat acest lucru pe pielea lui de mare actor. Jucând apoi cu tineri, și iubesc să joc cu tineri, m-am trezit că le spuneam și lor ce am învățat eu în școală. Nu pot să nu remarc, apropo de asta, ce trupă extraordinară de actori tineri avem la Odeon. La capitolul ăsta, mă bat cu oricine mă contrazice. Eu i-am urmărit personal, pe unii de pe când erau studenți. Nu doar artistic sunt grozavi, ci și uman. S-au dezvăluit în turnee, la ospețe, la pa­rastase… Suntem o familie extraordinară. De tehni­cieni, ce să mai spun? Noi nu am făcut niciodată nicio diferență, că ești artist, tehnician, contabil, elec­trician, portar, șofer, fiecare are locul lui în această familie. Acest lucru a generat o afecțiune, un respect și o apreciere generală, care sunt bene­fice teatrului.

„E mare lucru să ai parteneri buni”

– Ați avut ca actriță o carieră extraordinară și v-ați bucurat de mari întâlniri pe scenă și pe platourile de filmare.

– Da, dar să știi că am un mare regret că nu am jucat cu George Constantin. Atât de mult mi-aș fi dorit să joc cu el pe scenă! Eram odată la radio, într-un spectacol de teatru radiofonic, alături de el și de Jeano Marinescu. Eu aveam un rol mic, dar cred că nu am fost niciodată așa de bună ca atunci. Ei doi erau atât de buni, încât mă ridicau și pe mine și mă scoteau la suprafață. E mare, maaaare lucru să ai parteneri buni!

„Asta înseamnă activism cultural: să duci cultura peste tot. Acum s-a ales praful”

– V-ați început cariera de actriță la „Odeon”, odinioară Teatrul Giulești?

– Nu, când am terminat eu facultatea, în 1961, tocmai se înființase „Teatrul Regional București”, care avea menirea să ducă teatrul și cultura în satele din regiunea București. Noi acum luăm în râs acest lucru și chiar și atunci, noi, actorii, ne supăram că eram mai mult pe drumuri. Dar, gândindu-mă în urmă, cred că era o acțiune foarte bună, pentru că duceai în căminele alea din sate, cultură. E adevărat că de cum apăream noi cu autobuzul, ne întrebau: „Muzică populară aveți?”. Dar dacă ești perse­ve­rent, mă refer aici la o politică de stat, chiar dacă în primii ani pierzi, faci și tot faci acțiuni culturale, până ce de oamenii ăia chiar se lipește ceva. Ajung să aprecieze și teatrul, nu doar dansurile populare. Asta înseamnă activism cultural: să duci cultura peste tot. Acum s-a ales praful. Pe unde jucau actori, pe vremuri, în comune și sate, acum se fac doar nunți și parastase. În România au apă­rut case de cultură peste tot în perioada co­munistă, unde artiștii erau obligați să joace. Ele au rămas pe mâna sindicatelor, iar starea lor astăzi este deplorabilă. Pe mine m-a apu­cat nebunia în anii ‘90, de mi-am făcut trupă particulară, fără să renunț la angajamentul de la teatru. Şi îmi amintesc că am jucat cu trupa mea la Nehoiu, în Buzău, unde este o casă de cultură superbă. Ei bine, din iarna lui 1988, acolo nu se mai făcuse focul. Iar noi jucam în 1992. Era un frig de îți îngheța aerul în gură. Mai erau acolo doar directorul și electricianul. Ei măturau, ei dirijau, ei schimbau becuri, pentru că sindicatele nu le dădeau fonduri. În plus, l-aș acuza public pe Claudiu Săftoiu, care atunci când a fost directorul TVR, a închis postul TVR Cultu­ral, în timp ce pe toate posturile tv, vedeai doar porcării gen „Vacanța Mare”. Eu nu spun să îi dai omului Nietzsche, dar dă-i Goldoni, dă-i comedii de Shakespeare. Apro­pos de asta, una dintre acuzațiile care mi s-au adus de către primărie a fost că fa­cem prea multe turnee și că se cheltuiesc astfel banii teatrului pe deplasări. Or, noi nu am cheltuit niciun ban. Eram invitați la fes­tivaluri, pe cheltuiala organizatorilor, care plăteau transport, cazare, masă, onorariile actorilor, ale tehnicienilor, și mai și primeam și bani din vânzarea de bilete. Mi s-a părut im­portant ca iubitorii de teatru din țară să îi vadă pe viu pe actorii noștri. Peste tot pe unde mergeam, biletele se epuizau imediat, jucam cu sala arhiplină, iar actorii au prins și ei gustul turneelor prin țară. Sper să treacă pan­demia, și teatrele să aibă bani să organi­zeze festivaluri. Nu știu cum se întâmplă că lumea evoluează din ce în ce mai mult, dar noi devenim din ce în ce mai pauperi. Ori pentru că cei aflați la conducere sunt proști gestionari, ori pentru că sunt hoți. Din două una.

– Vă mulțumesc foarte mult!

– Nu aș vrea să închei dialogul nostru înainte de a spune că pe mine m-a legat o prietenie de o viață de Silvia Kerim, care a scris atâ­ția ani la „Formula AS”. A fost o pre­zență luminoasă în viața și în casa mea. Și mi-aș dori să-i dedic ei întâlnirea mea de acum, cu cititorii „Formulei AS”.

Foto: AGERPRES (2)