E micuță, vioaie, inteligentă și afectuoasă. O „sudistă” ajunsă, în nord, la Miercurea Ciuc, la polul frigului, ca să dezghețe mințile și sufletele copiilor. Să le dea ceva din căldura ei. Treizeci și cinci de ani, atât a privit doamna Carmen Miron orașul, de la aceleași ferestre. Zi de zi, nesmintit, a venit la școală, ca să îi învețe pe copiii români legile abstracte care ordonează universul. Și ca să îi vadă cum cresc. Și, desigur, să se întristeze puțin, atunci când termină o promoție, pentru că, la fel ca orice dascăl, își încuie câte o bucățică de viață în fiecare elev. Într-o după-amiază luminoasă de primăvară, m-a primit în biroul ei, în școala care strălucea de curățenie, proaspăt renovată: Școala „Liviu Rebreanu”, din capitala Harghitei, Miercurea Ciuc. Am vorbit despre învățământul românesc, înainte și din timpul pandemiei, despre dascăli și elevi și, mai ales (deși o să vă vină greu să credeți, din partea unui dascăl de fizică), despre dragoste. Da, dragostea dintre dascăli și copii, dintre oamenii de acum, cei care au fost și cei care vor veni.
„Timpul s-a comprimat. Se întâmplă ceva cu el”
– Sunteți dascăl de treizeci și cinci de ani, în aceeași școală și în același oraș. Cum arată timpul când priviți în urmă?
– În ultima vreme, timpul trece foarte repede, și nu știu de ce. Mi se pare că s-a comprimat, că ceva s-a întâmplat cu el… Am trecut prin foarte multe schimbări în acești ani. Am început să predau în epoca comunistă, apoi am trecut prin revoluția din 1989… Și școala a trecut printr-o serie de transformări – era neîncăpătoare în 1986, când am venit eu. După 1990, erau foarte mulți elevi, învățam în trei schimburi. După aceea, uşor-ușor, elevii au început să se împuțineze. Până în 2005, numărul lor a fost în descreștere, iar în momentul de față, am ajuns să avem și doar câte o clasă pe ciclu, la gimnaziu și chiar la primar, din păcate. Asta, probabil, și din cauza natalității, care a scăzut foarte mult în ultimii ani, și din cauza faptului că au plecat foarte mulți oameni în străinătate, la muncă. Și-au găsit o viață mai bună în alte locuri.
– Au mai fost transformări aici, în județul Harghita, după 1989, învățământul s-a separat între elevii români și maghiari. Am auzit multă lume spunând că era mai bine înainte, că această segregare a făcut mult rău.
– În perioada 1986-1990, eu am predat fizică în limba română la secția maghiară. Era un lucru bun pentru toată lumea. Dar apoi, din toamna anului 1990, s-au separat școlile gimnaziale. Liceele au mai rămas o vreme mixte, dar apoi s-au separat și ele. Înainte de această separare, altele erau relațiile între oameni, și cel mai bine cred că era pentru copii. Pentru că ei, jucându-se împreună, în curtea școlii, învățau unii de la alții: cei de limbă română învățau maghiară, cei de limbă maghiară învățau română. Se împrieteneau și se respectau. Așa era mult mai simplu pentru ei să se descurce la școală, în primul rând; și apoi și în viață, în fața blocului, în parc… Și copiii mei s-au jucat cu copiii maghiari în fața blocului, chiar dacă nu înțelegeau tot ce se spune, dar erau împreună. Asta a fost… N-am hotărât noi să fie așa. Eu m-am înțeles foarte bine cu colegii de la secția maghiară. Și acum, când ne întâlnim pe stradă, ne bucurăm că ne revedem.
„Relațiile între români și maghiari sunt normale. Avem aceleași probleme: să ne creștem copiii decent”
– În ce constă acum această problemă româno-maghiară? Există ea la nivelul elevilor sau e doar un conflict al adulților?
– Eu cred că este o problemă la nivel politic. Relațiile între oameni sunt normale, oamenii de rând, așa ca mine, au aceleași probleme: să-și crească copiii decent, să le asigure un trai decent, să-i poată sprijini. Eu, cel puțin, n-am simțit, ca dascăl în școală, nicio tensiune. Și acum, când mă întâlnesc cu foști colegi care erau la secția maghiară, vorbim, povestim, nu avem absolut nicio problemă. Și mă înțeleg foarte bine cu directorii de la celelalte școli, cu directorii de la școli maghiare – directorul de la „Petőfi Sándor”, directorul de la „József Attila”, suntem invitați la evenimente împreună. Au fost chiar și evenimente la care am ascultat traducerea în limba română. Lucrurile se rezolvă dacă există bunăvoință din partea tuturor. Cred că pentru dascăli, chestiunea româno-maghiară e o falsă problemă.
– Și atunci, de unde credeți că apar tensiunile, care, totuși, există…
– Nu știu. Personal, nu am avut tensiuni cu nimeni, să zic că vreau să rezolv ceva și nu am reușit. Inclusiv faptul că ne-au sprijinit cu reabilitarea școlii cei de la primărie, care sunt maghiari, și am reușit, astfel, să facem acest lucru extraordinar, de care era mare nevoie.
„Mie, școala online nu mi-a plăcut deloc”
– Mai aveți câțiva ani și veți ieși la pensie. Care e starea de astăzi a profesiei de dascăl? Mai vor tinerii să devină profesori? Mai vine cineva să predea la Miercurea Ciuc?
– Acum avem profesori mai mult din zona aceasta, a Ciucului, dar cu toate că sunt profesori la toate catedrele, avem și lipsă de cadre – este o chestie generală la nivelul învățământului românesc. Nu mai sunt tineri dornici să vină în învățământ, poate din cauza schimbărilor foarte dese, poate din cauza salariului – deși acesta a crescut în ultimii ani față de cum era înainte. E destul de complicat să îți alegi o carieră în învățământ, mai ales acum, iar pandemia a complicat și mai tare lucrurile, cu învățământul online, cu stresul puternic pe care l-a adus.
– Dacă am ajuns în acest punct, aș vrea să vă întreb și pe dumneavoastră cum a fost școala online în pandemie?
– Mie nu mi-a plăcut deloc, sincer. Mie îmi place să văd omul în ochi, să vorbesc cu el, să interacționez. Vreau să văd chipul elevului chiar în fața mea, în carne și oase, să-l văd că reacționează la ceea ce spun, să-mi dau seama după ochi dacă a înțeles sau nu ceea îi predau. Așa, în online, e greu de gestionat. Probabil că acesta este viitorul, dar pentru profesorii mai tineri. Pentru noi, care suntem o generație mai veche, e greu, pentru că ne-am obișnuit așa, să fim în lumea reală. Fiecare generație trăiește lucrurile acestea în felul ei. Dar eu zic că pentru copii nu este bună tendința aceasta de digitalizare excesivă, pentru că se pierde umanitatea, relațiile nu mai sunt aceleași. Cred că, de fapt, tuturor a început să nu ne mai pese de cel de lângă noi, cred că nu mai reacționăm omenește la un necaz așa cum reacționam cândva. Am citit știri din acestea incredibile, sau am auzit că un om a fost lovit pe trecerea de pietoni de o mașină, și, în loc să meargă cineva să-l ajute, să vadă dacă poate să facă ceva, trecătorii s-au apucat să filmeze scena ca să o pună pe rețele de socializare. Asta, sincer, pe mine mă depășește. De asta cred că e bine pentru copii să stea împreună, să se joace împreună, să vorbească despre sentimentele lor, cu părinții poate nu reușesc întotdeauna. E mult mai bine pentru copii să fie prezenți fizic la școală.
– Și atunci de ce spuneți că școala online ar putea să fie viitorul?
– Pentru că văd că acestea sunt tendințele actuale, că toată lumea merge spre digitalizare, spre robotizarea serviciilor. Într-adevăr, probabil că în tehnologie așa ceva ajută mult, în medicină, de pildă, poate că ajută mult aceste operații care se fac pe creier, pe inimă, asistați de tehnologie. Dar în relațiile interumane vom avea de suferit cu digitalizarea și cu tehnologizarea asta excesivă.
– Și credeți că ar putea fi pus un stop, undeva? Ar trebui să fie oprită omenirea din cursa asta către digitalizare?
– Cred că tot noi ar trebui să punem stopul, trebuie ca oamenii maturi să ia atitudine, adulții. Copiii nu cred că vor reuși să pună un stop, ei cresc firesc, în epoca aceasta a tehnologiei, deși am observat că, în momentul când mergem în excursii sau ieșim din mediul școlii, le place să fie în natură, le place să pună masa împreună, să aibă tot felul de jocuri. E clar că le place felul acesta colectiv de viață, dar nu conștientizează că au nevoie de el, tot adulții ar trebui să acționeze în direcția asta, să îi îndrume să trăiască împreună, nemijlocit.
– Doamna directoare, ce fac copiii după ce termină, în Miercurea Ciuc, școala gimnazială și liceul?
– Sunt și copii care se întorc după facultate înapoi în oraș, dar foarte mulți, după terminarea liceului, își găsesc rostul în altă parte – în principiu, în orașele mari de la noi sau din străinătate. Cunosc copii din generațiile vechi de școlari care sunt acum în Franța, în Anglia, în Olanda, în Danemarca, au slujbe bune. Și copiii mei au fost aici, la școală, amândoi, și acum fata este în Olanda, iar băiatul în București. Din generația lor sunt foarte mulți care au plecat din țară pe unde și-au găsit rostul. Cred că sunt mai legați de Ciuc cei care sunt din zonă, care au părinții, bunicii aici. Ei se mai întorc. Unii au avut și experiențe nefericite în orașele mari și s-au întors înapoi. Până la urmă, cred că fiecare om merge spre mai bine și spre o viață împlinită.
„Cred că așa a vrut Dumnezeu, să rămân aici”
– Dumneavoastră de ce ați rămas? Nu sunteți de loc de aici…
– Eu sunt născută în Brașov, plecată la cinci ani, cu părinții, în Pitești. În Pitești am trăit până la 18 ani, de la 18 ani am făcut facultatea la București și după facultate am ajuns aici. Cred că așa a vrut Dumnezeu, să rămân aici. Soțul meu este tot profesor, la Colegiul Național „Octavian Goga”. Ne-am căsătorit în ultimul an de facultate, ca să putem să luăm repartiție împreună, să nu fim unul într-o parte și altul în cealaltă. Am venit la Miercurea Ciuc, pentru că era singurul oraș unde erau două posturi de fizică. Aici a fost singurul loc unde puteam să fim împreună, să nu facem naveta, și să fim călători pe tren sâmbăta, ca să ne putem vedea duminica. După revoluție, am dorit să plecăm din Miercurea Ciuc, voiam să mergem către părinți, mai aproape de ei. Nu ne-a ieșit! Aveam nevoie de două slujbe în învățământ, ceea ce e mai greu de găsit. Până la urmă, am rămas aici, asta a fost voia Domnului. Eu sunt convinsă că suntem cu un rost pe lume toți, și că rostul nostru acesta a fost, să rămânem dascăli la Miercurea-Ciuc, să creștem niște generații de copii, să ne vedem de viața noastră aici. Poate că cineva ne mulțumește, copiii, poate, în sinea lor, ne mulțumesc că au avut niște profesori de la care au avut ce să învețe sau de care își amintesc cu drag. Nu știu. Soțul meu are și acum copii din primele generații care, în momentul în care vin în Ciuc, îl sună să se întâlnească, să vorbească cu el, să mai povestească tot felul de lucruri. Au existat relații frumoase între copii și dascăli, sper să mai fie și în viitor.
„Ar trebui să se facă ceva concret, pentru ca tinerii să nu mai plece din țară”
– Spuneți „sper”, simt o nostalgie în glas. Se schimbă ceva în relația dascăl-elev?
– Da, așa simt. Sau poate că noi ne-am schimbat, că nu ne mai putem adapta vremurilor de astăzi. Dar parcă nu mai este aceeași intensitate a relațiilor umane care era odată. Elevii care mai sună sau mai revin să ne revedem sunt, dacă stau să mă gândesc, din generația băiatului meu, care are acum 34 de ani, a terminat școala gimnazială în 2002 și liceul în 2006. Vin chiar și cei care stau pe afară, care lucrează în Anglia, în Danemarca, trec, atunci când vin la părinți în Ciuc, și pe la școală – s-o mai vadă pe d-na profesoară de matematică, pe d-na profesoară de fizică, să mai întrebe de unul, de altul… Acestea sunt generațiile care ne mai caută, în rest, mai vin și ăștia mai mititei, dar mai rar…
– Doamnă profesoară, cu experiența pe care o aveți, cum priviți viitorul școlii românești din Miercurea Ciuc, dar și al școlii românești, în general?
– Probabil că dacă vom continua mai departe cu o natalitate foarte scăzută, viitorul școlii o să fie cu un număr redus de elevi. Asta, și datorită faptului că foarte mulți tineri își găsesc o viață mai bună din punct de vedere financiar în afara țării. Ar trebui să se facă ceva pentru ca tinerii să nu mai plece sau să se întoarcă acasă. Pleacă extrem de mulți, și atunci, normal că natalitatea nu are cum să crească. Rămân persoanele în vârstă. La Miercurea Ciuc nu știu cum va fi peste niște ani, în ce ritm va scădea sau nu va mai scădea numărul de elevi. S-ar putea să nu mai scadă foarte mult, pentru că de câțiva ani încoace, suntem constanți, ca număr de elevi. Deci, probabil că au scăzut suficient cât să rămânem la un plafon. Avem în jur de 450 de copii acum în școală, cu preșcolari cu tot. Înainte, atunci când am avut un vârf de elevi, aveam în jur de 1500 de copii doar în clasele I-VIII.
– Personal, ce v-ați dori de la viitor?
– Îmi doresc, în primul rând, sănătate pentru toată lumea, și să scăpăm de pandemie, să ne trezim la realitate, că mi se pare că suntem și noi într-o lume virtuală, așa, ca oameni. Să fim mai buni, mai înțelepți, mai aproape unii de alții. Mie asta îmi lipsește, asta văd că nu se mai întâmplă în lume, și e păcat. Sau poate că sunt eu așa, mai de generație veche. Aveam o colegă care zicea „O, eu sunt veche, nu vă luați după mine!”, și care e în Germania acum. Încercăm să ne adaptăm vremurilor, dar avem nostalgia vremurilor trecute, când lumea era mai caldă și mai apropiată. Să nu ne pierdem dragul unii de alții. Noi am fost mereu un popor iubitor.
Scurt istoric
Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu” din Miercurea Ciuc
Școala datează din 1974. Are acum 12 săli de clasă și 425 elevi. În 1986, când și-a început activitatea doamna Carmen Miron, numărul de elevi era de aproximativ 1500 și se învăța în trei serii. Până în 1990, a fost școală mixtă, româno-maghiară. Apoi a devenit școală cu predare doar în limba română, prin unificarea secțiilor române de la trei școli (aproximativ 930 de elevi în 34 de clase). În 1994, s-a dat în folosință aripa nouă a școlii, cu 9 săli de clasă. Un an mai târziu, pe 27 noiembrie 1995, școala a fost numită „Liviu Rebreanu’’. Din 1998, școala are un corp de clădire nou, cu 5 săli de clasă și sală de sport. În 2000-2001, numărul elevilor s-a înjumătățit, având 9 clase de ciclu primar și 15 de gimnaziu. În 2005, școala a primit 6 grupe de preșcolari, secția română, de la grădinițele din cartier. An de an, numărul elevilor a scăzut, astfel încât, începând cu anul școlar 2006-2007, numărul claselor, atât în învățământul primar, cât și în cel gimnazial, s-a redus la două clase pe fiecare nivel.
Prin efortul comun al multor oameni de bine și apropiați ai școlii, pe 11 iunie 2016, școala a avut o zi de mare sărbătoare, în care a fost sfințit monumentul cu bustul lui Liviu Rebreanu, donat prin bunăvoință de dr. Traian Gheorghe, dascăl din Năsăud.
