Când zeii au coborât printre oameni – NEFERU și minunile lor

• Prima „știre” apare în Biblie, la capitolul 6 din „Facerea”: „Iar după ce s-au înmulțit oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, vă­zând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit. Și pornind să intre la ele, acestea începură a le naște fii.” Așa au apărut vestiții eroi din vechime, „uriașii iluminați” coborâți din cer pe pământ și că­rora egiptenii le-au spus „Neferu”, iar fenicienii „Baal”. Mărturii despre exis­tența lor sunt prezente în toate marile civilizații vechi ale lumii. Ne-am pro­pus să le spunem povestea acum, când America este pregătită să re­cu­noască oficial ipoteza existenței extratereștrilor •

Logodnicii cerului

Perioada în care au fost construite piramidele își are originea undeva la începuturile An­ti­chității. La baza întregului stat antic egiptean și a sistemului lui religios se aflau idei și cunoștințe obținute de la o civilizație chiar mai ve­che decât cea a egiptenilor și care ajunsese la un înalt grad de dezvoltare cu 15.000 de ani în urmă, în pe­rioada istorică pe care tex­tele antice egiptene o nu­mesc „Timpul Inițial” (Zep Tepi) sau era Neferu, „când Ne­feru trăiau pe Pă­mânt și vor­beau cu oa­menii”.

De­scri­erile acestor Neferu, în diverse tex­te, in­di­că faptul că erau ființe uma­ne cu capa­cități ase­mă­nă­toare zeilor. Aceste ființe au dat oa­­me­­nilor cunoștințe de matematică, arhi­tec­tură, medicină și astro­nomie, despre structura sis­temului solar, des­pre pro­cesele ciclice și prin­cipiile care stau la baza universului. Tot ceea ce a dat măreție Egiptului a fost primit la acea vreme de la Neferu. Semnificația a­ces­tor cunoștințe, care afec­tau toate sferele vieții și care au fost primite de la Neferu, a fost atât de mare, încât toate ci­vilizațiile și generațiile ulterioare au recu­noscut legiti­mitatea existenței unui lucru numai dacă era justificat sau explicat de către sau în legătură cu „Tim­pul Inițial” – epoca Neferu.

Textele și legendele scrise care ne-au ră­mas de la vechii sumerieni conțin și ele multe referiri la o civilizație foarte dezvoltată, care „a coborât din ce­ruri pe Pământ” și a co­la­bo­rat în­dea­proape cu elita din Sumer. Interac­țiunea dintre „zei” și oameni a devenit atât de strânsă, încât o serie de texte antice vorbesc deschis despre „zeii” care au avut relații se­xuale cu „fecioarele pământene”. Re­zul­tatul a fost nașterea unor copii cu capacități ge­netice neo­bișnuite, de­scriși în legende ca „se­mizei”, care au devenit conducători ai Sumerului.

Rătăcitorii din nori

Canaaniții și fenicienii au și ei relatări identice. Ei i-au numit pe cei coborâți din cer „Baal” – „Domni” sau „Rătăcitorii de dincolo de nori”. S-ar părea că sunt călători de pe o altă planetă. Dacă lucrurile stau așa, atunci de unde provin exact acești Neferu sau Baal? Conțin scrierile egiptene cel puțin o mențiune, un indiciu, care ar putea clarifica aceas­tă problemă?

Sora nevăzută a Pământului

La Valea Regilor din Egipt, în mormântul lui Ramses al VI-lea, un faraon al celei de a 20-a di­nastii, există o pictură murală care a incitat spiritul multor cercetători. Figura din centrul compoziției reprezintă un bărbat acoperit cu vopsea de culoare galbenă. Din falusul său picură spermă pe capul unei mici siluete umane. Egiptologii au dat ur­mătoarea interpretare: figura din centru este Soa­rele, de aceea corpul său este pictat în galben auriu. Fa­lusul și sperma fac aluzie la darul vieții! Prin centrul figurii trece o linie curbă. Aceea e o orbită. Două planete sunt prezente pe această orbită: una în fața figurii, cealaltă, în spatele ei. Desenul pre­cizează clar că pe orbita Pă­mântului două planete sunt în mișcare: Pământul și un alt corp ceresc. Soa­rele e orientat spre Pământ, mă­rimea (masa) acestuia este mai mică decât mă­ri­mea pla­ne­tei din spatele Soarelui. Aceasta este si­tuată dia­me­tral o­pus, în spatele Soarelui, așa că nu se poate vedea! În cosmogonia pitagoreicului Philo­laus, se spune că în spatele Soa­relui (pe care el l-a numit Hestia, „vatra cen­trală”) există o planetă similară cu pro­pria noastră planetă – „Contra-Pămân­tu­l” sau Anti-Pământul. A fost începutul unei îndelungate dezbateri.

În di­mi­neața zilei de 25 ia­nua­rie 1662, Gian Do­menico Cassini, directorul Ob­ser­­va­torului din Paris, a des­coperit, aproape de Ve­nus, un corp ce­resc ne­cu­­noscut, în formă de se­milu­nă, care aruncă o um­bră – o indicație a faptului că aceasta era o planetă ma­re, și nu o stea. La în­ceput, Cassini a crezut că a descoperit un satelit de foarte mari dimen­siuni, diametrul acestuia fiind un sfert din diametrul lui Venus. A făcut înre­gistrarea observării acestei pla­nete în anul 1672.

Paisprezece ani mai târziu, la 18 august 1686, Cassini a văzut din nou același corp ceresc – un eveniment pe care l-a înregistrat în jurnalul său.

La 23 octombrie 1740, înainte de răsărit, miste­rioasa planetă a fost reperată de James Short, un membru al „Societății Regale de Știință” din Anglia și astronom amator. Îndreptându-și telescopul spre Venus, a văzut, foarte aproape de aceasta, o „ste­luță”. Îndreptând spre ea un alt telescop, care avea o putere de mărire de 50-60x și era dotat cu un micrometru, el a putut vedea pla­neta Venus excep­țional de clar. Aerul era foarte curat și astfel Short a putut să pri­vească la „ste­luța” sa, la o amplificare de 240x. Spre marea lui surpriză, a desco­pe­rit că aceasta era în aceeași fază ca și Venus. Cu alte cuvinte, Venus și miste­rioa­sa planetă erau luminate de Soarele nostru. Diametrul aparent al pla­netei era apro­ximativ o treime din cel al lui Venus. Short a stu­diat planeta timp de o oră, dar lumina Soarelui s-a intensificat și a pier­dut-o din vedere în jurul orei 8,15 dimi­neața. Următoarea observație a fost fă­cută pe 20 mai 1759 de astronomul Andreas Mayer din Greis­wald, Germa­nia.

1761 a fost anul când „Contra-Pământul” a fost văzut de cele mai multe ori. Câteva zile la rând (10-12 februarie), rapoarte privind observarea planetei (un presupus satelit al lui Venus) au provenit de la Joseph-Louis Lagrange, vestitul matematician, apoi pla­neta a fost văzută de Jacques Mon­taigne din Li­moges, Franța. În datele de 15, 28 și 29 martie, Monbarreaux de Auxerre, din Franța, de asemenea, a văzut prin telescopul său un corp ceresc pe care l-a considerat un „satelit al lui Venus”. Opt obser­vări ale acestui corp ceresc au fost înregistrate în iu­nie, iulie și august, de Redner, din Copenhaga, Danemarca.

La 3 ianuarie 1768, a fost observată de Christian Horrebow din Copenhaga. Ultima observare a fost în­registrată la data de 13 august 1892, când astro­no­mul american Edward Emer­son Barnard a repe­rat, aproape de Venus, un obiect necunoscut, apoi planeta s-a retras în spa­tele Soarelui.

Intervenții misterioase

Secretul planetei „Contra-Pământ” este păs­­trat cu grijă, nu numai de imensitatea spa­țiu­lui și de indiferența științei față de con­semnările docu­men­telor istorice, dar și de mâna invizibilă a „cuiva”. În acest context, se poate sugera că dis­pa­riția sondei spațiale sovietice Phobos 1 se da­torează, după toate pro­ba­bi­li­tă­țile, faptului că devenise un „martor inopor­tun”. Sonda a fost lansată de la centrul spațial Baiko­nur, pe 7 iulie 1988, și după ce a intrat pe or­bita planificată, a început să facă fotografii ale Soa­relui, în con­formitate cu programul său. În total, au fost transmise 140 de radiografii ale Soa­relui, și dacă Phobos 1 ar fi continuat fo­tografierea, atunci ar fi făcut o poză care ar fi dus la o descoperire istorică: o nouă planetă, as­cunsă în spatele lui Venus. Dar în 1988, aceas­tă desco­perire nu trebuia să aibă loc, așa că agen­țiile de știri internaționale au raportat că a fost pierdut contactul cu Phobos 1.

Soarta lui Phobos 2, lansat pe 12 iulie 1988, a fost similară. La 28 martie 1989, pe măsură ce se a­pro­­pia de luna marțiană, sonda Phobos a pierdut con­­tactul cu Pământul. Ultima imagine pe care Pho­bos 2 a trimis-o îna­poi pe Pământ a arătat un obiect imens, în formă de trabuc eliptic, care, evident, de­viase sonda.

Acestea sunt departe de a fi toate „lucrurile ciu­date” care se petrec în sistemul nostru solar și în legătură cu care știința oficială preferă să păs­treze tăcerea. Iată ce spune astro­fi­zicianul rus Kirill Butusov: „Prezența unei planete în spatele Soa­relui și comportamentul rațional al anumitor forțe aso­cia­te cu aceasta este indicat de o serie de co­mete neo­bișnuite, despre care avem deja o mul­țime de informații. Aceste comete uneori ajung în spatele Soarelui, dar nu mai revin, ca și cum ar fi niște navete spațiale. Corpul ceresc în formă de semilună din spatele Soarelui este cea de-a 12-a planetă, adică exact ceea ce lipsea pentru a se forma o imagine stabilă a structurii sistemului solar, care ar fi în concordanță, printre altele, și cu textele antice. Sumerienii sus­ți­neau că de pe a 12-a planetă a sistemului solar, „Zeii Cerului și ai Pământului” au coborât pe Pământ. Trebuie su­bli­­niat faptul că locația acestei planete pe orbita noas­­tră, în spatele Soarelui, o plasează în sfera fa­vo­rabilă vieții. Prin urmare, prima concluzie ce se des­prinde este aceea că sursa cunoașterii antice pa­re a fi de origine extra­terestră! Acest lucru ne for­țează să ne ree­va­luăm în mod radical atitudinea în ceea ce privește lucrările antice care au ajuns până la noi, deoarece conțin, probabil, informații nepre­țuite cu privire la lumea din jurul nostru, cu privire la umanitate, la ade­vărata istorie a Pământului.”

Contactul dintre Neferu și pământeni a fost ini­țiat de către Neferu înșiși, în procesul lor de ex­plo­rare a planetelor din sistemul solar. În acea perioadă, „zona de viață” conținea trei pla­nete cu atmosferă: Marte, Neferu și Pământul. Nivelul de dez­voltare al Neferu era atât de mare, încât știința contem­po­rană ar fi pur și simplu incapabilă să-l accepte, deși au fost acumulate mai mult decât suficiente dovezi uimitoare. Cea mai puternică dovadă cu privire la geniul științific și tehnic al Neferu este giganticul complex subteran de apărare împotriva meteoriților și asteroizilor cons­truit în ceea ce este acum vestul Siberiei. Cons­truit cu mii de ani în ur­mă (menționări ale aces­tuia supraviețuiesc în fol­clorul național ia­cut), el func­țio­nează și azi, într-un mod au­to­mat. El a fost cel care a distrus meteoritul din Tun­guska, din 1908, meteoritul Sikhote-Alin, din 1947, bo­lidul Chulym, din 1984 și me­­teoritul Vi­tim, din noap­tea de 24 sep­tembrie 2002. În călătoria lui prin galaxie, pământul trece ciclic prin­tr-o ploaie de meteori. De altfel, acum 65 de mili­oa­ne de ani, această ploaie de me­teoriți a ucis toți dino­zaurii. Nu numai o dată, această ploaie mortală a dis­­trus forme de viață de pe Pă­mânt.

Imaginație sau adevăr?

Doar gândul la nivelul de dezvoltare la care ar fi ajuns civilizația din siste­mul nostru solar sub îndru­marea Neferu este sen­za­țional. Nu există comparație între nivelele de dezvoltare ale Neferu și ale pămân­tenilor. Pregătirea pământenilor pentru un mai profund contact cu Neferu a început prin for­ma­rea unei elite capabile să înțeleagă ideologia Neferu și de a o transmite oamenilor. În acest scop, repre­zen­tanții Neferu au luat contact direct cu liderii ali­anțelor tribale care trăiau în acele părți ale globului în care Neferu aveau anumite interese. Un exemplu fra­pant este oferit de resursele naturale bogate din Hyper­borea, o insulă uriașă, situată cândva în nor­dul Pământului, și enormele teritorii adiacente de la nord de platoul Eurasian. În acele timpuri îndepăr­tate, clima din partea de nord a pla­ne­tei era conside­rabil mai caldă de­cât este acum.

Având con­tact direct cu li­derii de trib din Hy­perborea, Ne­feru i-au susținut în lupta împo­tri­va altor alianțe tri­bale. În acest fel, a apărut pri­mul Stat. Înfiin­ța­rea și dez­vol­ta­rea Hyperboreei a început în mo­men­tul în care Ne­feru au început să exploateze minereul de uraniu în colonia lor din Hyperborea, care este menționată în textele me­so­potamene ca „Ținutul Mi­ne­lor” și se află în locul un­de este acum Peninsula Kola.

Următoarea eta­pă a fost crea­rea unui sistem de comunicații la nivel planetar, ca­­re oferea civi­li­zației Ne­feru po­sibilitatea de a stimula dezvoltarea minții pămân­tenilor. Pentru a realiza această sarcină extrem de complexă, unui anumit grup de pă­mân­teni pu­ter­nici li s-au dat „instrucțiuni” cu privire la modul în care să construiască structuri în care aceș­tia vor avea posibilitatea de a auzi „vocea lui Dum­nezeu” (a lui Neferu) și să comunice cu el.

Prin vizita la „Casa lui Dumnezeu” (piramida), cei aleși primeau cunoștințe „de origine divină”. Fo­losind aceste cunoștințe, ei erau capabili să își îmbunătățească sănătatea, să dobândească abilități ex­cep­țio­nale, „să asculte universul” și să vadă alte locuri de pe Pă­mânt și din afa­ra lui. Pe scurt, preoții au înțeles că „zeii” îi ale­seseră pentru o misiune mă­reață și că fiecare pas, fie­ca­re nouă realizare îi va adu­ce mai aproape de calitățile „suprana­turale”. Și au început să lucreze mânați de această ambiție.

Oamenii au început să cons­truiască piramide în di­ferite părți ale lumii, în func­ție de planurile și instruc­țiunile primite de la „zei”. Eforturile fără pre­cedent ale pă­mân­tenilor au dus la cons­truirea unui com­plex care cu­prindea întreg Pă­mântul, într-o spi­ra­lă care merge de la sud la nord. Com­plexul de struc­turi includea piramide, stele, dolmene, dea­luri și vârfuri de mun­te, cărora li s-a dat o formă piramidală. Toate elementele com­ple­xului au fost cons­truite pe terenuri înalte, special selectate, cu falii geologice active din punct de vedere ener­ge­tic, care, în tradiția religioasă egipteană, erau cu­nos­cute sub numele de „Dealurile Sacre din Timpul Inițial”. În total, au fost alese 64 de astfel de locuri. Distanța dintre piramidele ce făceau parte din complex era de 5000 de kilometri. Dolmenele – care (la fel ca și ca­merele piramidelor) acționau ca rezo­natoare, am­pli­ficând anumite fluxuri de energie – au fost am­pla­sate direct pe aceste falii, deschiderile lor fiind așe­zate cu fața spre un obiect îndepărtat din com­plex, formând un circuit care transporta energie… Știință și tehnologie la vârf în epoca preistoriei… Din păcate, povestea „îngerilor coborâți pe Pământ” nu mai preocupă pe nimeni astăzi, deși perpetuarea ei în toate marile civilizații vechi ale lumii ar trebui să dea de gândit. Deschiderea marelui dosar ameri­can OZN poate să reprezinte o șansă. Recunoașterea oficială a miilor de înregistrări existente este o ates­tare contemporană a zeilor coborâți pe pământ.

LIVIU ȘUTEU