La-nceput de iunie, o-ncremenire tridimensională pare să fi cuprins Țara Moților. Verdele pădurii e crud, căci vara venită deja la oraș aici e doar o primăvară adolescentă, iar vremea curge într-un ritm doar al ei, tainic și binefăcător. Prin poieni sălbăticite, margaretele abia-și deschid ochii, sânzienele încă-s doar o părere, iar albastrul cerului stă tolănit lângă cărarea pe care o am de străbătut.
Mă îndrept spre unul din satele-cătun ale comunei Sohodol, din județul Alba. Se cheamă Luminești și stă cocoțat pe vârful unui deal, ascuns în umbra pădurii. Trec pe lângă case îngrijite, cu lemnăria ferestrelor vopsită recent, cu perdele la geam și flori colorate prin curte. Au însă ușile zăvorâte, semn că numai uneori vine cineva să le locuiască. Dintr-un grajd cu acoperiș de paie se-aude, totuși, mugetul unei vaci și, de undeva, din depărtare, sunetul ritmic al unei securi. Semne de viață. Semne de oameni și de povești.
Taifas lângă o covată de lemn
Într-o curte mică, cât un lat de palmă, lângă o casă din lemn, cu ferestruici multe, o femeie, și ea micuță, spală rufe într-o covată de lemn. Pe ea o caut. O cheamă Lina Drăgoiu și este femeia care știe să spună povești. O raritate în satele de munte ale Apusenilor, în care bătrânii se duc. Îi dau binețe și mă poftește, bucuroasă, în curte. Hainele de spălat pot să mai aștepte. Vorbele, nu! „Doamne, ce mă bucur că ai venit. Mi s-o făcut gura iască de când n-am mai stat la povești, doamnă dragă. Apăi, că mi-o zis cândva mie un preot, că mi-o dat Dumnezeu harul vorbei. Și-atunci, io ce să fac altă, decât să vorbesc până pot! Îmi plac poveștile. Amu dumneatale ești tânără, dar de la o vreme, îți place să ai cu cine vorbi, să mai auzi câte una-alta. Tăți îmi zic «Lina rea de gură». Și ce să fac, că doară îi gura mea! Ș-apoi, pe dealurile astea, te saturi de tăcere și liniște, până-i hăi. În sărbătoare, când ai cu cine vorbi, zău așa!”. O-ntreb dacă nu i-e urât să trăiască singură, în căsuța ei. „M-am măritat la 17 ani și, de-atunci, șapte morți am îngropat, că bărbatul o avut doi frați ce n-or avut copii și o soră de-a lui, tăt așa. O trebuit s-avem grijă de ei. Te gândești ce-o fost asta? Și bătrâni, și betegi, și fără pensie. Țâneam câte nouă-zece animale. Cosam, când erau tăți, câte 70 de clăi de fân, pe câmp, seceram câte 40 de litre de bucate, cu secera. Se făcea grâu, dar de la un timp or venit niște goange și-l mâncau și n-am mai semănat. Puneam câte 40 litre cartofi, c-aveam 20 de hectare de pământ. Vezi, așa am petrecut tinerețile! Am mai ținut și vacă, am mai ținut și porc, am mai ținut și hoară (găini – n.red.), de tăte am ținut. Acum, dacă țin vacă, trebe să plătesc om să cosească, să adune fânul. Porc dacă țâu, trebe să tomnesc mașină să cobor în Câmpeni, să aduc bucate. O hoară dacă țâu, vine vulpea, vine dihoru. Uite-așa ne-am descurcat, Dumnezeu ne-a ajutat!”.
Stăm pe pragul de lemn al casei și vorbele Linei nu se opresc deloc. Curg ca o apă de munte, șipotind ușurel. „Știi ce, doamnă? Eu am fost tare muiere și nu mi-o păsat de nimic. Mi-o murit omu și-am rămas singură, da eu tot am muncit, drept nainte. Am adus lemne, le puneam să le am pă iarnă, am făcut clăi de fân, am adus crengi, am pus propte, tăt, am fost tare. Și iarna, scoteam casa de sub zăpadă, făceam foc și nu mă temeam nici de lupi. Aprindeam câte o feștilă și-i spăriam. Am fost tare. Că până ești tare, nu-ți pasă de nimic! Da’vezi, c-acuma or venit bătrânețile și astea-s mai rele, cu slăbire, cu greutăți”.
La cumpărat liniște
În bucătăria ei cea micuță, Tușa Lina se mai uită, când și când, seara, și la televizor. Dar nu-i chip să înțeleagă ce-o fi cu lumea asta, de ce s-a stricat într-atât. „Amu, de când cu nenorocirea asta de boală ce-o năvălit peste noi, s-o-ntors lumea cu fundu în sus. Tăți fug de la oraș la țară. Numa’ o ceapă și-un cartof să-și puie, într-o țâră de grădinuță, și-i munca lor. Te umpli de bine și de liniște și ai și mâncare-n casă, făcută cu mâna ta, din grădina ta. Doamnă dragă, or venit mulți pe-aici, de-o vreme-ncoace, să vadă case de cumpărat și-or zis că nu le trăbă vecini, nu le trăbă nimic! Să fie liniște. Io m-am săturat de ea pentru șapte vieți, și ei o cumpără ca pe pâine”.
Tușa Lina, ca mai toți cei de-o vârstă cu ea, nu înțelege de ce-și lasă orășenii rostul și casele. „Eu n-am plecat nicăieri, în toată viața mea. Nu știam numa’ să stăm acasă și să lucrăm. Că dacă țara nu să lucră, nu este pâine, nu este porodică, nu este mălai, ce mâncați? Unde să pleci? Că fiare nu poți mânca! Dacă nime’ nu lucră pământul, ce-i mânca? Păi, numa noi și cu vecinii, două căși, aveam 20 de animale. Te gândești dumneata câte-or fost în satul ăsta? Și acum îs numa’ două vaci. Nu știu ce-i, da’ nu-i bine, doamnă! Să deie Dumnezeu să fie bine, da’ n-are cum! Că tinerii nici nu-s mai învățați să lucre. Dacă n-or muncit de mici, de unde să știe?”.
În Luminești nu există biserică, este una la Valea Verde, la vreo patru kilometri distanță. Tușa Lina ghicește parcă întrebarea și-mi răspunde dinainte la tot ce-aș fi gândit s-o-ntreb. „Înainte, or fost oamenii mai credincioși, mai altfel… De când țiu minte, meream în fiecare duminică la biserică. Meream cu animalele de dimineață, le dădeam câte ceva, le închideam și, pe la zece ceasuri, meream la biserică. Acuma, de-un timp încoace, tineretul nu mai mere. Poate-un bătrân ar mai mere, dar nu mai poate, iar tinerii… Ăstea-s pă noi, să știi, doamnă! Ăstea ne judecă pă noi. Și posturile le țineam, mai ales Postul Mare, șapte săptămâni, Doamne, cum să nu-l ținem? Mergeam la plug, doamnă, la pus în pământ, de tăte făceam, nu mâncam de dulce și nu cădeam de foame! Io am văzut că dacă postești, ești mai înfrânat, dar când ești sătul, dai totul peste cap, nu-i nime’ ca tine, mândria odată să suie-n cap. Știi cum zice Biblia? «Cerul și pământul vor trece, dar Cuvântul meu, niciodată!» Ce-o promis Dumnezeu aceea rămâne. Numa’ că suntem răi și păcătoși, necrezători”.
Plec, lăsând-o pe Tușa Lina să-și termine rufele de spălat. Promit să mă-ntorc, să-mi caut și eu, prin Apuseni, tihna cea vagaboandă. Să-ascult povești. Până o mai fi cine să mi le spună. Să-adun povești, așa cum moții-aceștia își stivuiesc pe lângă case, încă de pe-acum, lemnele pentru iarnă.
