RADU AFRIM (Regizor): „Asta mi se pare normalitate, în acest moment: să-ți poți câștiga existența”

– Regizorul Radu Afrim a luptat contra pandemiei cum știe el mai bine: montând spectacole. Așa se face că a reușit să păcălească noul virus cu un „virus” mult mai vechi: teatrul –

Teatrul nu a murit de tot

– Pentru tine, restricțiile impuse de pandemie au fost rodnice. Un an care pentru mulți nu a exis­tat din punct de vedere profesional, pentru tine a fost plin…

– Teatrul nu a murit de tot, mai ales în provincie. În București s-au tras obloanele. Eu am făcut patru spectacole. Am lucrat ca într-o disperare. Peste tot era confuzie, frică, nu înțelegeam ce ni se întâmplă, nu puteam accepta ce ni se întâmplă. Toate spec­ta­colele mele au fost marcate de pandemie. Am lucrat cu disperare, repet, dar, paradoxal, și cu umor, cu detașare și cu niște semne de întrebare pe care mi le-am pus împreună cu echipele de actori. Nu am putut face abs­trac­ție de pandemie, indiferent că am lucrat pe textul lui Dan Co­man, la Craiova, „Inimă și alte preparate din carne”, text care este despre destinele unor oameni în pandemie, scris cu poezie, emoție și cu umor.

– Trebuie să spunem că spec­tacolul tău „Inimă și alte pre­parate din carne” este nomi­na­lizat la „Premiul pentru cel mai bun spectacol”, la Gala UNI­TER, care va avea loc pe 19 iulie.

– Da. Echipa de la Craiova chiar me­rită.

– Să revenim la ce ai mai montat.

– Am mai montat la Sfântu Gheorghe, la Teatrul „Tamasi Aron”, „Când coboa­ră luna peste second hand”, o piesă scri­să de mine, în pandemie, în care în­cercam și tot încercam să facem abs­tracție de tot ce ni se întâmplă, dar nu am reușit, așa că este și pandemia prezentă în text, dar cu mai mult umor decât altădată. După care am plonjat direct într-un spectacol despre moarte, la Teatrul Național din Iași, „Trei piese triste”, pe un text de Maeterlinck. Și acolo se vor­bește, la un moment dat, despre niște fete izolate, ținute într-un fel de cușcă, pentru că aveau o boală necunoscută. Tot cu poezie, tot cu tristețe și cu multă fru­musețe. Tot în pandemie am făcut, la Teatrul Național din Târgu Mureș (com­pania „Tompa Miklos”), „Grand Hotel Pasărea Retro”, un mare, mare proiect al meu, continuarea spectacolului „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”. Pentru că ne doream cu toții să mai și râdem, acesta este un spectacol cu foarte, foarte mult umor. De altfel, el are o existență fe­ricită. S-a transmis și online, cu foarte mulți ur­măritori. S-a jucat când s-a putut și în sală, dar e o tristețe să vezi sala mare a Teatrului Național din Târ­gu Mureș cu un spectator da și unul nu, din mo­tive de distanțare, și toți cu masca pe figură, de nici nu le mai vezi reacțiile. Eu nu sunt anti mască, îi înțeleg importanța, am purtat masca, o port când trebuie, respect toate regulile, dar de-abia aș­tept să scăpăm de această povară.

„Am stat acasă foarte mult și mi-am revizitat existența, trecutul, interiorul, exteriorul și așa mai departe”

– Pentru că ai lucrat mult, nu ai resimțit pandemia prea dur, nu?

– Ba da, ba da! Am stat acasă foarte mult și mi-am revizitat existența, trecutul, interiorul, exteriorul și așa mai departe. Unii spun că în pandemie am avut timp de reflecție și că ăsta ar fi un lucru bun. Mie nu îmi place să gândesc astfel, că într-o nenorocire a fost și ceva bun. Fiindcă pentru unii oameni a fost dezastru, pentru alții a fost chiar moartea, sfârșitul lumii. Să spun că pentru mine a fost și ceva bun ar fi cinic și egoist. Pot doar să spun că în această anormalitate a fost și ceva normal: fap­tul că am lucrat. Asta mi se pare mie nor­ma­li­tate în acest moment: să poți să îți câștigi exis­tența. Am încercat să mi­măm nor­malitatea și să pă­călim boala. Nu s-a îmbol­nă­vit, din fericire, în tim­pul lucrului, niciun actor. S-au îmbolnăvit vreo doi de la Mureș, dar care au avut contact cu oameni din afara scenei. Cineva ne-a protejat.

„Marius Manole a dat o lecție de actorie”

– Pe lângă spectacolele mari, ai avut și unul mai mic, dar care face parte dintr-un proiect gran­dios, „Hektomeron”, de la Teatrul Național din Cra­iova, în care au fost implicați 100 de regizori din 100 de țări. Tu ai reprezentat România. Pro­iectul constă în a pune în scenă un „one man show” pornind de la o povestire din „Decame­ro­nul” lui Boccaccio. Tu ai lucrat cu Marius Manole.

– Mi s-a cerut să închei „Hektomeronul”, și eu am considerat că cel mai potrivit actor pentru asta este Marius Manole. A venit Marius cu mașina la mine acasă, în Ardeal, am repetat foarte relaxați, l-am filmat, eram veseli, au fost și câteva sticle de vin bun. Iar Manole a fost foarte profesionist, ca de obicei, foarte devotat și fidel muncii. Mă surprinde de multe ori, pentru că pare a fi tot timpul la debut, în sensul bun al cuvântului. Are emoție, chiar pa­nică uneori, implicare, responsabilitate și dedicare. Eu de multe ori mă întrebam: „Dar de ce ar mai avea Madonna emoții când intră pe scenă?” Pentru că este profesionistă. Așa este și Marius. Apoi am lu­crat împreună la spectacolul „Consimțământ”, la Sfântu Gheorghe, într-o sală cu puține locuri. Dar Ma­nole a avut emoții mari și îi era frică să nu dezamăgească, pentru că știa că publicul avea mari așteptări de la el. La Craiova a fost inițial un proiect pentru online. Manole era filmat cu o cameră cu o singură sursă de lumină, iar el interpreta mai multe personaje. Tot greul cădea pe el. Și a dat o lecție de actorie. A fost o aventură, un experiment, și pentru mine a fost dificil, pentru că până acum nu am mai pus în scenă o monodramă. Acum, deja mă tentează ideea de monodramă și de lucrul cu un singur actor, pentru că până acum, în orice teatru mergeam, eram rugat să iau cât mai mulți actori în distribuție și așa făceam. Cred că e momentul să încep să caut în­tr-un singur actor, în jurul lui, în lumea lui, în in­te­rio­rul lui.

– Inițial, era un spectacol gândit pentru on­line, dar apoi s-a jucat și pe sce­nă, în maratonul „Hekto­me­ron” de la Craiova. Ai mai lucrat astfel?

– Pentru online, nu, deși mie îmi place să mă joc cu imaginile și mi-ar fi plăcut să mai stau puțin în zona asta, dar vremea pan­demiei a trecut. Totuși, eu cred că s-a produs o schimbare și estetică, și de atitudine, și sunt sigur că lumea teatrului nu va mai înjura, ca înainte, proiecțiile video din spectacole. De altfel, spectatorii îmi scriu: „Când vedem și va­rianta video a «Pădurii spân­zu­raților» sau «Trei surori»?” Ca și cum ar fi o variantă obligatorie a spectacolelor de scenă. Asta ar fi o temă serioasă pentru teatrele care se respectă, cu o condiție: să își filmeze foarte bine spectacolele. Eu nu am fost mulțumit de filmările spectacolelor mele și cu greu am acceptat să dau pentru „ICR Londra” o filmare a „Pădurii spânzuraților”. Pentru că în filmările făcute de teatre se pierdeau tot misterul, toată atmosfera spectacolului.

„Am observat că tinerii renunță foarte repede la luptă”

– Cum s-a descurcat Marius Manole pe scena de la Sfântu Gheorghe, unde l-ai pus să joace un băiat de 16 ani?

– Are un rol deosebit de greu. De la o scenă la alta, în funcție de partener, acest băiețaș de 16 ani, pe care îl interpretează, este altcineva. Sunt niște scene în care el joacă, practic, alte personaje. Acest puști, cu ceva probleme psihice, își face în cap niște filme pentru fiecare întâlnire pe care o are. Și atunci sunt cumva mai multe roluri și nu are cum să existe monotonie. Nu există. Nu e timp de așa ceva. Și în ultima scenă, care este o piesă în sine, trebuie să fie și ludic și dramă și monstruozitate din partea lui.

– Îi pui des pe actori în situații-limită?

– Din experiența mea, îți spun că treaba asta cu situațiile-limită merge doar cu actorii experimentați, cu actorii rodați. Cu cei debutanți sau foarte tineri e la risc. Am observat că tinerii renunță foarte re­pe­de la luptă. Mi-am dat seama că eu, ca regizor, nu pot fi extrem decât cu actorii cu experiență, chiar cu actorii mai în vârstă, și nu cu tinerii. Din păcate, m-am înșelat când, ani de zile, am crezut că lu­crurile stau invers. Actorii tineri, mai ales cei de la București, care au mai multe opțiuni, telenovele, film, reclame, mi se par mult mai puțin dispuși să se arunce și să se ducă până în pânzele albe cu un regizor de teatru care le dă un rol important, cu o miză uriașă, în care regizorul investește, și ar trebui ca acel actor să construiască în jurul a ceea ce i se propune. Mi se pare mult mai greu de convins un actor tânăr, debutant, să își depășească limitele sau să meargă în extremă, decât Manole, de exemplu, care are atâția ani de experiență, sau actori ca Ro­dica Mandache, care se află la vârsta la care se află și care face minuni. Iar la bărbați, Țâcă Cojocaru și Emil Coșeru au nebunia aia frumoasă, curiozitate și deschidere totală. Și asta îi face să rămână tineri. Bine, mai sunt și excepții notabile printre actorii ti­neri. De exemplu, Diana Vieru de la Iași, nomina­li­zată anul ăsta la „Premiul pentru cel mai bun rol secundar”, la UNITER, pentru ce a făcut ea în spec­tacolul meu de anul trecut, „Orașul cu fete sărace”. Pentru mine este totuși siderant cum un tânăr nu are încrederea aia deplină de a se dedica cu totul, mai ales că, dacă este să vorbim despre mine, eu chiar nu am băgat niciodată un actor în rahat, ba dimpo­trivă, i-am scos pe mulți în față bine de tot.

„M-am gândit că este momentul să fac un spectacol despre acest subiect foarte la modă, la care toți românii se pricep, educația sexuală în școală”

– Revenind la spectacolul tău cel mai nou, „Consimțământ”, el pune pe masă „cestiuni ar­zătoare la ordinea zilei”, ca să îl cităm pe dra­maturgul nostru național…

– Este un text de Evan Placey, tradus de Anna Maria Popa, text de care eu m-am îndrăgostit la pri­ma vedere când l-am citit în original. După ce am ieșit din lucrul la „Trei piese triste”, de la Iași, aveam nevoie de o schimbare de registru și m-am gândit că este momentul să fac un spectacol despre acest subiect foarte la modă, la care toți românii se pricep, educația se­xu­ală în școală. Această durere nu­mărul unu a ro­mâ­nilor, educația sexu­ală. Că toate ce­lelalte probleme au fost re­zolvate. Dacă Covi­dul s-a cam dus, tre­buie să avem altă te­mă de discuții pe la talkshow-uri. Și am făcut spectacolul ăsta și cu umor, și cu iro­nie. E puțin tezist tex­tul, dar în doze su­portabile. E o poveste americănească. Eu nu am mai făcut așa ce­va. E un spectacol cam ca un film, cu o po­ves­te pe care o ur­mă­rești ușor. În pri­mul rând, distribuția e per­fectă, după păre­rea mea. Fiecare rol pare scris exact pen­tru actorul care îl joa­că. Claudia Ardelean, care joacă rolul prin­cipal feminin, este în­tr-o formă de zile mari, o actriță care nu e va­lorificată așa cum me­rită și nu mai e nici ea la debut. Are conținut, are adevăr, deschide gura și e ade­vărată și are și vârsta asta interesantă, de fapt nici nu îți dai seama câți ani are. Și ea nu e genul ăla de actriță care să se bage în față. Iar în me­seria asta este mult de luptă. Ea la Sfântu Gheor­ghe joa­că, nu stă pe tușă, dar îi lipsește vizibilitatea na­țională. Eu am spus același lucru și despre Ada Lu­pu, de la Iași, care uite că începe să fie vizibilă. Ioa­na Costea, care joacă rolul psihologului școlar, la fel, zici că rolul a fost scris pentru ea. Sebastian Ma­rina, un actor excelent, cu care eu lucrez încă din studenția noastră, deci de vreo 30 de ani. Costi Apostol, care e fratele personajului jucat de Manole și care are o singură scenă, dar foarte puternică. E o apariție absolut pitorească. Mădălina Mușat, o actriță tânără, foarte deschisă, disponibilă și foarte am­bițioasă. Prin asta va face ea carieră: prin am­biție. O ambiție curată, dublată de multă muncă. Eu am apreciat întotdeauna ambiția, pentru că eu nu am avut-o. La mine, dacă nu suna telefonul, eu nu propuneam nici unui director de teatru nimic. Cât despre Marius Manole, acest rol – nu doar că părea scris pentru el, dar el face în scenă ceva mult peste scri­itură, și cu asta am zis totul. Trebuie să îl vadă lumea, să se facă turism cultural în acest orășel. Să îl vadă și pe Manole, să îi vadă și pe ceilalți actori, nu în ultimul rând pe liceenii care joacă în acest spec­tacol și care sunt fabuloși, unii dintre ei au fă­cut zilnic naveta de la Brașov, ca să fie prezenți la repetiții și au muncit pe rupte. Invităm publicul să va­dă, până la urmă, un spectacol mișto, cu un su­biect fierbinte.

– Cum ai lucrat cu elevii de liceu?

– Eu nu am fost sigur că voi mai pu­tea intra în energia copiilor de liceu. Și uite că am putut. Am „furat” foarte mul­tă energie de la copiii ăș­tia cu care am lu­crat. Am avut și ce în­văța de la ei. De e­xemplu, din­tr-un soi de spirit din ăsta anti­con­su­me­rist, ei re­fu­ză să se îmbrace cu hai­ne de firmă și își cum­pără numai de la se­cond hand. Mi s-a pă­rut extraordinar! Mie mi-a fost ru­și­ne, că aveam că­ma­șă de firmă pe mine. Uite, de aici începe o re­vo­luție. De la mi­cile gesturi. Și chiar cred că mi-a reușit. Îmi pare rău că tre­buie să o spun chiar eu, dar este unul din­tre spec­tacolele mele foarte bune.