Pe la începutul iernii, tocmai când se instalau gerurile cele mari și îndelungi, am remarcat o pisică necunoscută la mine în curte. Întâi am crezut că este a unui vecin, căci era curățică și, la o privire mai atentă, frumușică foc. De aceea am și numit-o Păpușica. Nu arăta deloc a pisică tomberoneză. Era clar că fusese ori abandonată, ori pierdută, căci prea insista să intre în casă la căldură. La mine nu a avut nici un spor, căci cele două feline ale mele nu acceptă chiriași nici în ruptul capului. Dar văzând eu că Păpușica nu se mai dă dusă, i-am încropit afară un culcuș cât de cât călduros și ferit de umezeală, pe care ea l-a acceptat recunoscătoare, pe loc. Ba, fată bună, l-a împărțit, toată iarna cea grea, cu un superb motan de rasă, alb complet și pufos, cu ochi albaștri ca seninul cerului: altă victimă a toanelor unor stăpâni egoiști sau indiferenți, care din fericire, spre primăvară, a fost adoptat de un suflet caritabil.
Toată iarna s-a zbătut biata Păpușica să-și facă rost de o casă cu încălzire centrală (sobe) și umană (o poală primitoare): alerga în întâmpinarea tuturor vecinilor când plecau sau veneau acasă, îi saluta pe toți cu un mieunat prietenos, se freca cu toată afecțiunea ei pisicească de picioarele lor, îi privea galeș, cu smaraldele ochilor ei rimelați, și le oferea tot confortul unui motoraș care se punea harnic pe tors. În zadar! Unii se plecau amuzați s-o mângâie de vreo câteva ori pe cap, alții o „zâtuiau” fără agresivitate, iar unii o alungau energic și cu morgă, de parcă și-ar fi îndeplinit o îndatorire cetățenească. Dar Păpușica nu se supăra, nici nu purta ranchiună. Zi de zi, neabătut, îi întâmpina pe toți deopotrivă cu aceeași calinerie și grație. La mine avea un culcuș călduț și uscat, hrană și apă, mângâieri, dar pentru Păpușica nu era de ajuns. Ea își dorea cu ardoare o casă. Și așa a venit primăvara. „Otrăvurile” mele cu chiu cu vai au tolerat-o pe biata Păpușica în curte, dar nu care cumva să le treacă pragul casei. Odată cu venirea timpului frumos, prin fața casei mele și-a făcut apariția o vecină de pe-o stradă mai dosnică, care-și scoate zilnic cei doi câini la plimbare. O femeie tânără și deosebit de frumoasă la chip și la suflet. Bineînțeles că Păpușica a inclus-o cu entuziasm și pe ea pe lista abonaților la atențiile și drăgălășeniile ei. Mare iubitoare de animale, vecinica cea frumoasă i-a răspuns pisicii cu aceeași afecțiune. Ba chiar și câinii, două namile bine hrănite și îngrijite, o tolerau cu bunăvoință. Pasămite, sunt obișnuiți cu neamul pisicesc, deoarece vecinica are, pe lângă câini, și un motănoi. Azi așa, mâine așa, până ce Păpușica mea și-a luat îndemnul s-o conducă pe vecină acasă. Ei, când a văzut ea care este adresa exactă, s-a fofilat prin curți și pe uluci, până ce vecina s-a trezit cu pisica instalată în pensiune completă, și nu oricum, ci taman în patul soțului, adică al vecinului. Acum, el, om serios și cu frică de Dumnezeu, a cam protestat când s-a trezit în așternut cu o alta decât nevasta, dar până la urmă s-a resemnat și a căzut și el victimă farmecelor Păpușicii. În vară, din pricina iernii petrecute afară, Păpușica a făcut o infecție gravă la urechi și la nas. Șapte zile a stat spitalizată într-o clinică veterinară particulară, de-a plătit vecinica sume exorbitante pe antibiotice și vitamine ca s-o vindece. Și a salvat-o. Și a adoptat-o (așa crede ea, dar nu știe că, în realitate, Păpușica a adoptat-o pe ea). Acum, Păpușica e cucoană mare: e proprietăreasă pe o casă frumoasă cu curte și balcon în buricul târgului, are tabieturi, și când o strig ca s-o mai iau în brațe, se face că-i ocupată și n-are timp. Dar eu nu mă supăr și sunt nespus de fericită pentru ea, deși, când o văd cum iese zilnic la plimbare cu vecinica și câinii, regret din suflet că nu am aparat de filmat, ca să imortalizez această scenă unică: o femeie micuță, care plimbă agale doi câini imenși, permanent însoțită, la doi pași în urmă, de o pisică frumoasă ca o păpușă.
BIANCA V. – București
