Povestea unei minuni

– Mărturii de pe patul morții –

Elevul din clasa a VIII-a

George Taraș își amintește și azi, cu exactitate, ziua în care a ajuns la spital. Tocmai terminase clasa a VIII-a. „Era pe 5 septembrie 1996, o zi de vineri. Îmi aduc bine aminte. M-am trezit dis de dimineață cu mai mulți ganglioni umflați la gât. Doctorul de la policlinică mi-a dat trimitere ur­gentă la spitalul clinic de copii «Victor Gomoiu». Nu mai puteam să respir, așa că am fost internat la terapie intensivă. Am rămas acolo trei luni și jumă­tate… Fiind copil, medicii și părinții nu mi-au spus ce am, așa că nu m-am speriat prea tare. Mama a fost cea care s-a luptat pentru mine. S-a rugat continuu și a plâns nopțile.”

„Îl cunoscusem pe Dumnezeu”, spune doam­na cu tâmple ninse, care stă în fața mea și-mi zâm­bește blând! „L-am cunoscut după întâlnirea cu părintele Visarion Iugulescu, un călugăr cu mare evlavie și putere de rugăciune. Când am înțeles că George, copilul meu de doar paisprezece ani are cancer, am simțit cum un foc electric mi-a trecut din cap și până-n pi­cioare. M-a ars atât de tare, că am crezut că mor pe loc”. Când spune asta, doamna Maria face un semn cu palma, de parcă o sabie ar fi despicat-o în două. Asta simte o mamă când medicii îi spun că fiul ei va muri. „Se strânseseră în jurul lui mai mulți doctori. Eram chiar la camera de gardă, vorbeau între ei în termenii lor medicali, dar eu am înțeles că George are cancer înainte să-mi spună ei. I-au dat imediat diagnosticul. O docto­riță mi-a spus: «Întăriți-vă, că mult aveți de tras cu copilul». Și ne-am prins amân­două în brațe și-am plâns. «Și dumnea­voastră plân­geți, doamnă doctor?». «Da, că și eu sunt mamă și știu ce simte o mamă când copilul ei este atât de grav bolnav». Apoi l-au internat și i-au făcut o tomografie. Doctorița a ieșit iar plângând, și mi-a spus: are cancer. L-au dus direct la terapie intensivă, pentru că nu mai pu­tea să res­pire. Toată noaptea s-a uitat la mine, im­plorându-mă din ochi să îl ajut. Iar eu nu puteam să mă arăt tristă, ca să nu se gân­dească că e grav bolnav.”

Doi frați

Cel mai greu i-a fost să îndure trădarea, faptul că îl părăsiseră prietenii. Toți colegii de școală, cu care colindase prin cartierul bucureștean al copilăriei, prieteni despre care crezuse că sunt de nădejde. În lunile de zile cât a stat în spital, nu l-a vizitat niciunul. Nimeni. În afară de familie, mai venea la el o bă­trânică. Îl văzuse pe băiat la biserică, alături de mama lui, și i se rupea sufletul că e atât de bolnav. Venea nesmintit, aducându-i, din sărăcia ei, câte un dar. Un măr! A­proape i-a fost lui George în clipele acelea și fratele său, Mihai, ce toc­mai intrase la Seminarul Teo­logic din București. Și-a văzut fratele agonizând, iar asta i s-a întipărit adânc în inimă. Aproape un an a stat alături de el prin saloane. „Simțeam că aș vrea să rup ceva din mine, să fac ceva extra­ordinar ca să pot să îl ajut. M-am rugat pentru el și împreună cu el, iar rugă­ciunile mele erau cu lacrimi. Când tata sau mama nu mai puteau, am rămas în spital zile la rând. Stăteam cu el pentru a-i da curaj, ca să-i țin aprinsă încrederea că în cele din urmă va izbuti să se vin­dece. Paisprezece ani copilărisem împre­ună. În fiecare seară, acasă, preț de un ceas, uneori două, stăteam de vorbă și râ­deam. Am râs foarte mult împreună cu George. Și asta am încercat și în spital. Știam că nu pot eu să îl vindec, nu eram medic, dar mă străduiam să stau lângă el și să-l fac să râdă. Credeam că a-l bucura, a-l depărta de gri­jile care-l cuprindeau, de atmo­sfera sumbră de spital, stând pur și simplu, uneori, la taclale, depă­nând amintiri din copilărie, era cel mai important lucru pe care-l puteam face”.

„Maica Domnului, mi se rup rărunchii. Băiatul meu e aproape mort”

Sunt împreună cu familia Taraș, martor mut al suferințelor prin care au trecut. Leucemie limfo­blastică acută stadiul IV. Diagnosticul medicului care l-a tratat pe George, Dorin Bleahu, profesor la Facultatea de Medicină, îi dădea băiatului foarte puține șanse de scăpare. Doamna Taraș povestește, întorcând timpul în urmă, ca pe un ceas. „«Doam­nă, noi nu putem să facem prea multe, dar încer­căm», mi-a spus doctorul Bleahu. «Numai o mi­nu­ne dumnezeiască mai poate să îl salveze pe Geor­ge». Știința medicală, atunci ca și acum, administrează în cazul cancerelor în stadiu avansat cure de citostatice. Care sunt la fel de greu de pur­tat ca și boala. Ori poate chiar mai greu. George mi-a spus într-o zi: «Mămică, eu simt chinurile iadului de aici, de pe patul spitalului». Nu-l durea vreun organ, săracul, ci tot corpul. Avea dureri în­continuu.” „Cel mai rău mi-a fost de la metrote­xat”, spune George, „un citostatic care, după ce mi-a fost administrat, timp de trei zile nu am mai putut să mă mișc din pat. Doar capul îl mai sim­țeam, în rest nimic, corpul îmi era paralizat, eram ca pe ducă… Și mai erau și înțepăturile injecțiilor, pe vremea aceea nu exista posibilitatea unui cateter care să rămână în venă. Eram înțepat de nu știu câte ori pe zi, nu mai aveam vene disponibile, nici măcar la picioare. A­jun­sesem să mă îngro­zească injecțiile mai tare ca boala. Dar am suferit doar fizic, în rest nu m-am speriat și nu m-am supărat deloc, pentru că nu știam că sunt bolnav de leucemie. Mi se tot spunea să iau tratamentul, că mă voi vindeca. Iar eu credeam. Cre­deam în ce spunea ma­ma. Era îngerul meu păzitor”.

În răstimpul cât am stat de vorbă cu doamna Maria Taraș, credința pe care o avea m-a impresionat cel mai tare. După cum mi-a mărturisit în mijlocul deznă­dejdii, când nimeni nu mai credea într-o vindecare, ea a continuat să spere. Nă­dejdea ei izvora dintr-o rugăciune continuă. „Cinci ani nu mi s-au uscat la­crimile de pe față. Cinci ani n-am încetat să mă rog. În adâncul inimii, am avut nădejde tot timpul că George se va face bine. Aveam nădejde în rugăciune, am avut mare încredere în Hristos și în Mai­ca Domnului. Mă rugam și plân­geam la Măicuța Domnului pe ascuns. Față de George mă ascundeam, jucam teatru, mă purtam ca pe scenă, prefă­cându-mă bucuroasă. Dar când plecam, mă rugam în continuu, mă rugam și plângeam și pe stradă, de ziceau oa­menii că sunt nebu­nă. Mă rugam și mă umileam, îmi spu­neam că boala aceasta a venit pe copil din cauza mea. Mă gân­deam că eu sunt de vină, că păcatele părinților apasă pe copii. Dar niciodată nu am căzut în dez­nădejde. Parcă sim­țeam doi stâlpi în dreapta și în stânga mea, care mă țineau tot timpul, mă țineau puter­nică, deși eu plângeam mereu, deznădejdea nu se putea apropia de mine. Poate că îngerul păzitor îmi alunga gân­durile vrăjmașe. Îmi lăsam băiatul în spital și fu­geam la Sfânta Liturghie, iar acolo plângeam în­con­tinuu, curgeau șiroaie din ochii mei. Acasă, pe patul din camera lui George, am așezat icoana punerii în mormânt a domnului Iisus, în care Mai­ca Domnului ia de pe Cruce trupul lui Hristos ca să-L îngroape. Și mă rugam ei: «Maica Domnului, și mie mi se rup rărunchii, așa cum ți s-au rupt și ție, că băiatul meu e aproape mort»”.

Undeva, în trupul chinuit de boală al băiatului, vindecarea începuse deja. „Pe o durată de nouă luni, a urmat protocolul de tratament cu chimio­te­rapie, fiind obținută o remisiune completă”, scrie pe buletinul de externare al lui George. Cele nouă luni de chin, în care trupul îi fusese bom­bar­dat cu citostatice, avuseseră rezultate – leucemia dăduse înapoi. Urma ca „remisiunea celulelor tu­morale” din sânge să fie consolidată cu alte nouă luni de „tratament de întreținere”, în care băiatul ar fi con­tinuat să treacă din nou prin iadul chimio­terapiei. Și nu mai putea. A răbdat încă trei luni de citostatice orale, „de întreținere”, iar apoi a spus „stop”. Era ca un mort viu. „Mă uitam la el, era cu totul umflat, capul și chipul îi erau desfigurate, de nerecunoscut. Mi-am spus adesea în sine: «Doamne, va mai arăta vreodată copilul meu ca un om?»”. De mers. nu putea să meargă decât susținut. În rest, stătea în pat, transformat într-o legumă. A fost mo­mentul în care familia s-a hotărât să oprească definitiv chimioterapia. Co­pi­lul lor nu o mai putea suporta. Nu mai putea rămâne în iad încă nouă luni. Medicii s-au strâns și s-au sfătuit: decizia familiei însemna moartea. Fără chimioterapia de întreținere, leu­cemia avea să recidiveze. „Doamnă, reluați tratamentul cu citostatice, vă rugăm! Altfel tot ceea ce am făcut până acum este egal cu zero!”, i-a spus mamei doctorul Bleahu. „I-am răs­puns: «Domnule doctor, George nu mai poate. Puterile i s-au terminat»”. Atunci, doctorul a luat pixul și le-a scris pe biletul de externare, negru pe alb: „Refuzul tratamentului de către bolnav conferă acestui caz un prognostic peiorativ și o evoluție previzibilă către exitus”. „Peiorativ”, adică negativ, „exitus”, adică moarte. Medicii sunt delicați când scriu despre așa ceva. Dar doamnei Maria Taraș, doctorul Bleahu i-a spus verde în față: patru luni, acesta era „prognosticul peiorativ”. Mai precis: atât mai avea Geor­ge de trăit. Aveau în spate un iad, iar în față li se căsca un altul. Cum să aleagă între ele?

Minunea dintr-o ceașcă de ceai

Exact atunci a apărut o lumină. „Sora mea a găsit în «Formula AS» un trata­ment cu ceaiuri pentru cancer. So­țul meu s-a speriat, doctorul ne averti­zase să nu ne jucăm cu sănătatea copi­lului, că nu poate trăi fără citostatice! Dar eu am avut mare credință în trata­mentul din «For­mu­la AS», pentru că era oferit de părintele Visarion Iugulescu, pe care îl cunoscu­sem la biserică. Așa că mi-am pus toată nădejdea în Dum­nezeu și în acest tra­tament.”

Doamna Taraș își aduce foarte bine aminte ziua când a început tratamentul de ceaiuri. Era o dimineață friguroasă de iarnă, 3 decembrie 1997. Câteva zile alergase prin piețele Bucureștiului ca să strângă plantele. Erau multe, se găseau greu, dar era bine, că pe atunci erau ieftine. În noaptea de dinainte, nici nu a putut să adoarmă. Se gândea cum să-l aducă pe George la bucătărie. În pat, nu putea să bea atâtea ceaiuri, iar de mers, el nu mer­gea decât sprijinit. Și atunci s-a întâmplat o mi­nune. „Ne-am trezit cu el la bucătărie, la ora 6. Se ridicase din pat de unul singur! El, care de-abia pășea. Am simțit că e un semn de la Maica Dom­nului, că o rugasem să ne dea semn. În doar o săptămână, după oprirea citosta­ticelor și începerea tratamentului, George a început să se simtă bine. El, care nu mânca aproape deloc, avea acum o poftă de mâncare, de parcă nu eram noi pregătiți cu mâncare destulă. Apoi, a început să îi crească părul, un păr des, frumos. La o lună, era deja bine, se dezum­flase, arăta a om, iar analizele de ficat, care fusese chinuit rău de chimioterapie, au început să arate foarte bine. La șase luni era deja sănătos, dar slăbit de boală. Pentru noi a fost o minune. Am vrut de multe ori să vin la redacția revistei «Formula AS», să mulțumesc pen­tru vindecarea băiatului. Mulți oa­meni apelează la sfaturile de sănă­tate publicate în revistă. Sunt trăite pe viu și date mai departe cu gân­duri bune. Poate că-n asta le este puterea.”

Doamna Maria Taraș desface, emo­ționată, o foaie împă­turită de ziar. E schema tratamentului urmat de George. A tri­mis-o tuturor bolna­vilor de cancer de care a aflat. Și are o singură dorință: să o republi­căm, ca să afle cât mai mulți oameni că medicina cu plante poa­te face minuni. Iar mi­nunea tămă­duirii lui Geor­ge este cel mai bun exemplu. Un „leac mi­nunat”, în care s-au topit rugăciunile mamei, știința doctorului Bleahu și ceaiurile „Formulei AS”. Toate au lucrat ca George Taraș să fie azi printre noi.

În strana bisericii

Stau alături de George, pe o bancă de lemn, în fața frumoasei biserici din parcul Titan, și ne uităm amândoi la turla maramureșeană, care se înalță spre albastrul spălăcit al verii toride. În timpul interviului, mi-a enumerat, rapid, copiii cu care stătuse în salon și care au murit. Aproape toți. Știe doar de două fete care au scăpat. Ele și el. Într-un fel, acolo, pe patul suferinței de la „Victor Go­moiu”, a murit și George. A murit și a înviat după un an. „Eu asta am simțit, că boala asta mi s-a dat pentru ca să mă smeresc. Înainte de a fi bolnav, când îmi spunea cineva ceva și mă supăram, îl lo­veam. Eram foarte impulsiv. La școală, nu îmi stă­tea nimeni în față, îi băteam pe toți. Unde era un scandal, eu eram primul. Boala asta mi s-a dat ca să văd că am niște limite. Dum­­nezeu m-a oprit pentru că mergeam pe calea cea rea. De aceea eu cred că, dacă vrei să te vindeci de orice boală, în pri­mul rând trebuie să te rogi și să te sme­rești. După boală, nu am mai fost cel de dinainte. Am început să văd lumea cu alți ochi. Mă bucuram de orice, chiar și de o frunză sau de o adiere de vânt. Par­că mă născusem din nou. De mers, mer­geam la biserică și înainte să fiu bol­nav, dar abia după ce m-am vindecat am înce­put să o fac cu râvnă. Am fost foarte slă­bit după boală, nu am putut să fac efort fizic, nu puteam nici măcar să ies afară neînsoțit, atât eram de slăbit, așa că nu am mai mers la școală mult timp. În anii în care am stat acasă, am citit foarte mult din Sfinții Părinți, mai ales din Sfântul Ioan Gură de Aur, aproape tot ce aveam. Pentru că fratele meu era elev la seminar, biblioteca noastră era bine pusă la punct cu cărți teologice. El mi-a și zis că, la cât am citit, ar fi tre­buit să mă fac preot. Apoi, de îndată ce am putut să stau în picioare și m-am simțit mai înzdră­venit, am început să mă rog mult. În fiecare dimi­neață și seară, stăteam câteva ceasuri la rugăciu­ne. Băieții de vârsta mea înce­pu­seră chiar să râdă de mine, ziceau că vreau să mă fac călugăr. La un moment dat, după ce m-am rugat mult noaptea, am simțit în sufletul meu o mare între­bare – «Ce să fac cu viața mea? Mă duc la mânăs­tire sau rămân în lume?». A­tunci m-am hotărât să rămân în lume. Nu știu dacă am făcut bine sau nu, poa­te că am greșit. E greu să te menții aproa­pe de Dumne­zeu, pentru că vin tot felul de ispite. M-am și întrebat, văzând câte ispite sunt în lu­me – «Oare nu era mai bine să mă fi luat Dumnezeu atunci?». Și, uneori, îmi spun că poate era mai bine. Că poate Domnul mi-a dat boala să trec prin ea, să mă curăț de pă­cate, ca apoi să pot pleca la El… Pe atunci mă simțeam mult mai aproape de El decât acum.” Cuvintele acestea cad grele între noi. George Taraș are 40 de ani, e un băr­bat frumos și sănătos. Un om blând și plin de credință. După boală a învățat să cânte muzică psal­tică, și de atunci, în fiecare duminică, merge la strana unei biserici din Giurgiu să îl ajute pe preot, din dragoste. În timpul lui liber, aproape 100 de kilometri dus-întors. Și din smerenie. Felul în care își poate plăti minunea făcută de Dumnezeu.