Eduard cel fericit
Televiziunile și presa militează pentru revenirea la așa-zisa educație online. Ba chiar și mulți părinți care cred sincer că așa ar fi mai bine. Eu nu mă număr printre ei. Adevărul meu este altul. Și am ajuns la el după ce am pus în balanță două versiuni ale băiatului meu cel mic, care la începutul verii a împlinit 11 ani.
Prima versiune este cea de dinaintea închiderii școlilor. Rar ați văzut așa un copil exuberant, cum era el pe atunci. Vesel, dar în egală măsură năzdrăvan. Nu-și exprima niciodată emoțiile folosind jumătăți de măsură. Când râdea, se zgâlțâia de râs, ținându-se cu mâinile de burtă. Când plângea, hohotele lui erau sfâșietoare, de ziceai că s-a sfârșit pământul, nu alta. Iar când era supărat, bombănea mai ceva ca Morocănosul din Albă ca Zăpada. Mai presus de orice, era însă prietenos, vesel și incredibil de sociabil.
Încă de mic, a avut darul de a se împrieteni cu te miri cine. Făcea ce făcea și intra în vorbă nu doar cu copiii din parc, mai mari, mai mici, nu conta, ci și cu mame, bunicuțe sau tătici. În magazine, la fel: una-două, mă trezeam că începe o conversație cu vânzătoarea sau cu clienții. Odată ce-a mai crescut, mi-am făcut curaj să-l las singur în parc. O vreme l-am spionat, să mă asigur că e totul în regulă. Îl vedeam de fiecare dată în mijlocul unei cete vesele de copii, distrându-se pe cinste. Așa cum numai copiii o pot face. Și așa cum o pot face numai copiii între ei. Împreună!
Nu m-am gândit atunci la aceste nuanțe. Când trăiești în normalitate, te bucuri pur și simplu de ea, fără să-ți pui prea multe întrebări. De multe ori nici măcar nu-ți dai seama cât ești de binecuvântat. Dar apoi a venit pandemia. Și s-au închis orașele. Și parcurile. Și școlile. Și astfel s-a tras storul peste viața copiilor mei.
În Vestul Sălbatic
Eduard a început să învețe online. A fost ca în Vestul Sălbatic. Un haos general. Profesorii erau depășiți de situație, iar elevii încercau să profite la maximum de situație, făcându-și de cap pe calculator, în loc să se concentreze pe învățătură. Cine să-i controleze? Mulți dintre ei se pricep mai bine la tehnologie decât părinții și profesorii lor la un loc. Ca să rezum: mai nimic din ce a învățat în acea perioadă sterilă nu s-a lipit de băiatul meu. Am încercat să compensez, plătind să facă meditații în privat cu cineva de la o altă școală, câteva ore pe săptămână, față în față, dar n-am rezolvat nimic.
Dar Eduard nu învățăturii i-a dus dorul, ci tovărășiei colegilor. Atmosferei pline de viață de la școală. Să se alerge prin curte cu ceilalți elevi. Nu se mai putea hlizi pe la ore cu prietenii, trimițându-și bilețele pe sub bancă. Nu mai putea să încerce să deslușească aura de mister ce le-nconjoară veșnic pe fete. Stătea acasă, sub ochii mei vulturești de părinte exigent, pe cât de cuminte, pe atât de posac. N-a trecut mult, și băiatul meu cel vesel a devenit îngândurat, apoi de-a dreptul apatic. Treptat, s-a făcut una cu canapeaua. Sau cu scaunul. Acolo învăța și tot acolo „socializa”, trimițându-le colegilor emoticoane și meme-uri și stickere și, uneori, câte un „Lol”, care ținea, vezi Doamne, locul hohotelor de râs cu care mă obișnuise. Încet, dar sigur, s-a sălbăticit pe deplin.
Aniversare eșuată
Expresia „sălbăticit” a folosit-o, de fapt, o prietenă, cu care am vorbit pe această temă. Și ea are un băiat, care e doar un pic mai mic decât Eduard. Și a observat la el aceleași lucruri. Dar cel mai puternic m-a izbit această nouă realitate, sau poate mai bine-zis irealitate, în care a ajuns să trăiască fiul meu, atunci când s-au mai tăiat din restricții și i-am putut sărbători ziua de naștere. Fericită că cei mici pot iar să socializeze în voie, am rezervat un centru de joacă din oraș. L-am rugat apoi pe Eduard să facă o listă cu invitați. Închipuiți-vă: a chemat doar patru copii! A spus că nu vrea să vină și fete. Că n-are chef de fițele lor. Iar dintre băieți, n-are chef decât de acei câțiva, mai puțini decât degetele de la o mână. Am tras de el, am insistat, dar degeaba. Mai mult de vreo șase invitați tot n-au venit, până la urmă. Dar șocul cel mare a fost abia când ceata de copii a ajuns, în sfârșit, să se reunească. După o primă fază de entuziasm și de alergat nebunește, copiii n-au mai știut ce să facă. Ca la comandă, și-au luat telefoanele mobile în mână, lăsându-se absorbiți de ecran. Noi, părinții, am rămas realmente cu gura căscată. Ne aminteam cu toții cum, pe vremea copilăriei noastre, nu ne trebuia nimic altceva, decât niște tovarăși de joacă, cu care să inventăm zilnic noi aventuri. Nici măcar de jucării nu aveam nevoie. Aveam exercițiul permanent al interacțiunii cu aproapele nostru, lăsându-ne imaginația să zboare spre toate punctele cardinale. Petrecerea lui Eduard trebuia să dureze trei ore. Mi s-a părut cam puțin la început, dar apoi am realizat că, în condițiile date, de plictiseală absolută, era chiar mai mult decât ar fi fost necesar. Cei mici abia așteptau să ajungă acasă, fiecare la telefonul lui.
Vară, pe o pătrățică de telefon
Apoi a trecut cu chiu, cu vai, și vara. Am vrut să-l duc pe băiat la înot. M-am bucurat. Am făcut toate demersurile necesare. Și au fost multe, din cauză de Covid. S-a dus o singură dată. Apoi n-a mai vrut. S-a așezat pe o bancă, luând în mână nenorocitul de telefon.
Tot restul verii am tras de el să iasă cu mine în oraș. Să mergem prin parcuri sau pe unde îl mâna inima. Nimic! Nici vorbă să mai audă de alți copii. Eventual, mai făceam câte o lungă plimbare prin cartier, dar atât. Dar asta se întâmpla foarte rar. Nici în grădină nu prea voia să se ducă. L-am încurajat să-și cheme prietenii în vizită. Nici asta nu l-a entuziasmat. Când mai venea câte unul, vedeam cum sfârșesc, până la urmă, cu ochii în telefon. Nu în același ecran –, tot ar fi fost bine… Nu. Fiecare în pătrățica lui de realitate virtuală.
Pinocchio a înviat
În fine, a venit 13 septembrie. Și a început, în sfârșit, școala. Mi-e greu să descriu în cuvinte cum a decurs transformarea băiatului meu. Ajunge să spun atât: s-a petrecut repede. Ca o floare pleoștită, într-o zi de vară caniculară, care se înviorează dintr-odată când e bine udată, Eduard al meu a revenit brusc la viață. Numai năzbâtii a făcut, ca pentru a compensa cumințenia de acasă. Dar a înflorit. E ca Pinocchio, copilul din lemn care, în sfârșit, a fost transformat, așa cum își dorea cu ardoare, într-un băiat adevărat. De o zână binevoitoare, numită școală. În „format fizic”, cum se spune în zilele astea.
Acum, după ce Eduard „a gustat” din nou din plăcerea de a fi copil între copii, după ce, în sfârșit, a revenit la normal, după ce i-au reapărut râsul și pofta de viață, îmi doresc cu tot dinadinsul ca școala să continue așa. În direct și pe viu. Cu orice preț. La fel cum școala a continuat neabătută și în celelalte țări ale Europei. Cea căreia îi spunem civilizată și către care privim cu atâta jind. Păi tocmai de aceea e civilizată: acolo s-a mers și se merge la școală la foc continuu. Se face educație, orice ar fi.
În încheiere, mai am un singur lucru de spus. Copiii își revin, în general, mai repede decât noi, și după boală, și după alte necazuri. E ca și când ar fi vegheați de un înger special, doar al lor. De-aceea cred că Eduard al meu a trecut, până la urmă, destul de bine peste această experiență deloc plăcută, chiar dacă va rămâne cu unele tare în urma experienței cu școala online. Dar nu cred că ar mai fi în stare să o repete. Ulciorul nu merge la apă de multe ori. Ceva s-ar frânge iremediabil în el. Iar eu, ca mamă, am datoria să-l protejez. La 11 ani, un copil nu-și poate decide singur viața. Nu poate alege ce vrea. Voi alege eu pentru el. În calitate de mamă, aleg ca băiatul meu să nu redevină o păpușă inertă: Pinocchio. În toți anii rămași ai copilăriei, să fie un băiat adevărat!
