* Florin Lăzărescu, „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, roman, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 206 p.
O minte exersată în lecturi învață să deosebească fibra naturală care rezistă la temperaturi înalte de cea sintetică, sau să distingă amestecurile în proporții diferite. Florin Lăzărescu e frapant de natural, de autentic. Dar ca să ajungi la acest tip de scriitură e chiar mai greu decât atunci când dai frâu liber imaginației. Cu atât mai mult cu cât trebuie să construiești identitățile personajelor, să sugerezi biografii, să le angrenezi într-o poveste mai ales prin felul lor de a vorbi. Florin Lăzărescu reușește admirabil acest tip de proză realistă aparent simplă, pe înțelesul oricui, care ne face să intrăm în trăitul altora. Reinventarea realității prin limbaj specific dă în romanul lui intensitate umană și textură emoțională banalului cotidian. Urmărindu-i în timp proza și publicistica, îi apreciam și până acum auzul muzical, capacitatea de a-și plasa social personajele prin felul cum vorbesc, spiritul ludic, dar și faptul că textele lui cu oameni obișnuiți se deschid spre interpretări sociologice ale derivelor contemporane și mai ales spre zone în care se amestecă frumusețea și sordidul, bunătatea și cruzimea, demnitatea și umilința. Asta se vede, se aude și în „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, în care regăsim o realitate familiară românilor, care incită la co-relații personale. Personajul principal, Pavel Iovan, zis Moș Mistrie, e semnificativ pentru o categorie numeroasă de țărani nevoiți să muncească în construcții, să facă naveta pe șantierele urbane. Oameni cu o identitate mutantă, supuși de nevoie unei ierarhii de putere, care se autootrăvesc de neputința de a riposta. Fără psihologie și ideologie, doar din dialog și fapte, Florin Lăzărescu știe cum să te facă să empatizezi cu Moș Mistrie, să percepi fragilitatea lui în mijlocul banalității cotidiene, apele tulburi în care se scaldă cu ancestralul sentiment de apartenență și loialitate zdruncinat. Legăturile de rudenie, de prietenie, relațiile de muncă, bunăcuviință, toate sunt perturbate și singurul mod al lui Pavel Iovan, țăran oropsit să muncească de o viață pe șantiere, de a se ridica deasupra vieții lui mizerabile e sporovăiala. Moș Mistrie vorbește mult, exasperându-i pe toți cei din preajmă – rude, colegi, necunoscuți întâlniți în naveta zilnică. Meseriașul în preajma pensionării împărtășește tuturor necazurile lui, tracasările în demersuri birocratice, frica de șomaj și sărăcie, debusolarea între lumea știută și cea nouă, digitalizată, cu care nu se poate familiariza, dar în care copiii lui sunt perfect integrați. Apar în text și dramele celor plecați să muncească la negru în străinătate, ale celor ce nu-și mai pot plăti ratele la Bancă, ale celor ce trudesc până la epuizare peste program de teama de a nu-și pierde locul de muncă. Moș Mistrie e un fel de Moromete al capitalismului românesc din zilele noastre, la fel de autentic și exponențial. Faptul că Florin Lăzărescu e și scenarist (între altele a scris scenariile la două filme premiate ale lui Radu Jude – „Lampa cu căciulă” și „Aferim”) mă face să cred că „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” ar putea fi ecranizat cu succes.