Reporter pe coclauri
– Se fac trei ani de când îți „așterni” semnătura în revista noastră, pe pagini de reportaj inspirate, adesea, de problemele satului românesc. Ce te-a atras către reportaj? Dar către agricultură, un domeniu rar abordat în presa noastră de azi?
– Sunt absolvent al Facultății de jurnalistică din Sibiu, și după terminarea studiilor, am devenit colaborator la Radio România Actualități, unde redactam știri. Era un mod de lucru interesant, dar și claustrant, nu ieșeam la evenimente, în lumea reală, stăteam cu capul băgat într-un calculator și urmăream situația internațională. A fost, totuși, o experiență edificatoare, fiindcă meseria de ziarist cu asta începe, cu abilitatea de a identifica și formula o știre. Ulterior, am avut norocul să alternez sedentarismul știrilor de la radio, cu incursiuni reportericești prin țară, pentru revista fostei Fundații Culturale Române, „Curierul Românesc”. Îmi dădeau bani de cazare, transport și diurnă, dispăream pentru câteva zile din București, pe coclauri. Așa am descoperit reportajul, gen de presă complex, care îți pune la treabă spiritul de observație, inteligența și bruma de talent, dacă ți l-a dăruit Dumnezeu. Ba și mai mult, reportajul te face mobil, te poartă pe teren, te pune față în față cu oameni noi și interesanți. Iar la sfârșit, obții un adevăr despre lume, un mod de funcționare al ei, oferi un plus de cunoaștere. În prezent, în afara colaborării de la „Formula AS”, fac reportaje pentru emisiunea „Viața Satului”, la TVR 1. Nu sunt nici pe departe un investigator, dar mă străduiesc să fac reportaje cu accente critice.
– În contextul dominației internetului, care îneacă lumea în informații, ce mai are de făcut un reporter? Ești convins că ceea ce faci are rost?
– Internetul este un important instrument de cunoaștere, dar nu acoperă toată realitatea. E o capcană. Profiți ca jurnalist de informațiile pe care ți le oferă – rapoarte, statistici etc. – dar teritoriul rămas liber este uriaș. Aici începe provocarea reporterului. Să descoperi lumea de dincolo de datele culese de pe internet, să mergi pe teren, să explorezi, să vezi ce se întâmplă în viața care nu încape în știri, ci se află în oameni, în poveștile lor. Eu cred, de fapt, că internetul și realitatea din teren sunt complementare. Internetul îți dă informația, reportajul te ajută s-o transformi în poveste. Povești despre locuri și oameni. Ce poate fi mai frumos?
Satul românesc visează la oraș
– Bați țara în lung și-n lat, atent la viața satului românesc, și ești la zi cu actualitatea agrară. Fă trei propuneri pentru ca lucrurile să meargă bine în viitor…
– Țăranii de astăzi nu mai trăiesc ca în poveștile lui Creangă, în sate cu ulițe prăfuite și fântână cu cumpănă. Au ajuns să aibă aceleași nevoi ca și orășenii: străzi asfaltate, căldură, apă curentă. Au nevoie de un trai civilizat și, firește, și de bani, ca să plătească aceste utilități. Granițele dintre sat și oraș s-au cam estompat în multe locuri, datorită investițiilor făcute cu bani europeni și din bugetul național. Chiar dacă mai sunt multe de făcut, satul românesc nu mai e chiar așa decuplat de civilizația modernă. M-am străduit să semnalez acest fapt și aici, în paginile revistei „Formula AS”, și o voi face în continuare. Nu putem ignora progresele făcute la țară. O spun locuitorii de acolo: „Ne e mai bine decât acum 10-15 ani”. O propunere ar fi ca statul român să gândească și să aplice un program de obținere a unei autonomii energetice a satelor românești. Desigur, cu respectarea legislației privind mediul înconjurător. O micro-hidrocentrală, câteva eoliene, o stație de biogaz, un mic parc fotovoltaic etc. ar putea ajuta satele să supraviețuiască într-o criză energetică majoră. O altă propunere ar fi conectarea micilor fermieri la publicitate. Ei produc mărfuri alimentare, dar le promovează greu. Implicarea firmelor de publicitate ar face vizibile pe piață mici branduri alimentare locale sau regionale de care publicul nostru nu are habar. M-am săturat de sloganul „Mâncați românește”! Papilelor mele gustative nu le spune nimic. Eu vreau să fiu îmbiat cu produse dintr-un anumit loc, cu o brânză de Sălaj, cu un gem de prune din Iași, cu o plătică afumată din Tulcea. Sunt sute de produse alimentare tradiționale atestate de Ministerul Agriculturii, care nu sunt promovate pentru publicul larg. O a treia propunere ar fi acordarea unei consultanțe reale pentru micii fermieri, comunicarea acelor seturi de cunoștințe de care au atâta nevoie! Lumea se schimbă rapid, provocările sunt imense, adaptarea tot mai dificilă. Un sfat bun venit de la un expert contează mult.
Amestec de oltean cu ardelean
– Ești născut în zona montană a Gorjului, la Polovragi. Care este zestrea bună pe care ai moștenit-o de-acolo?
– Polovragiul, ca mai toate satele din Nordul Olteniei, este rezultatul contopirii băștinașilor cu ardelenii veniți de peste munți. Rezultatul este un fel de om care deține, combinate în diferite proporții, trăsăturile caracteristice oltenilor pe de o parte, ardelenilor pe de altă parte. Același ins, care azi e melancolic și contemplativ, mâine e impulsiv și activ. Când interiorizat și tăcut, când vorbăreț și expansiv, îi plac poveștile, dar rămâne și un spirit practic, legat de prezent. E individualist, caută să răzbată prin forțe proprii („nu te urca în capul meu”, „nu-mi sufla în ciorbă”), dar iubește comunitatea, nu e un solitar. Dimpotrivă, are nevoie de lume, de cei din jur, ca să se simtă împlinit. O influență certă asupra polovrăgenilor a exercitat-o și vechea mânăstire Polovragi, deși ei au avut uneori și conflicte cu egumenii. În vremuri tihnite, ascultau însă povețele călugărilor. Rezultatul e o anumită etică. Nu a existat o dorință aprigă de îmbogățire. Sătenii spuneau „să am ce-mi trebuie”, „nu iau nimic cu mine în mormânt”. Desigur, asta nu a exclus efortul pentru un trai bun, îndestulător. E o zicere: „Cine muncește are ce-i trebuie, cine nu, moare de foame”. Prea departe de acest portret generic nu cred că mă situez.
