În preajma Crăciunului, cu badea Alexandru Danciu din Șanț

– Când am scris despre el prima oară, într-un reportaj de pe Valea Someșului din Năsăud, badea Alexandru stătea pe bancă, în fața casei, bucuros de soarele verii. Între timp, în Munții Rod­nei a venit iarna, a nins, e zăpadă, dar badea Alexandru stă tot pe bancă, învelit într-o pătură, cu cușma pe cap. Vorbește peste gard cu vecinii, dă ziua bună la trecători și se află în centrul lumii. O lume a satului ro­mânesc care încă trăiește și pe care o stăpânește asemenea unui împărat –

Când zăpezile îngropau lumea

– Doamne ajută, bade Alexandru! Vin săr­bă­torile, anul se apropie de sfârșit și am vrut să ve­dem ce mai faci. Ești bine? Ești sănătos? Vine iar­na, mai șezi la poartă?

– Ziua bună, domnișorule, dragă! Mulțam fru­mos că nu m-ați uitat! Da, tot la poartă stau, ca azi-va­ră, deși aici a dat zăpada și totul e alb. Stau la poar­­tă, în fața casei, cu o păturică pe mine și cu bota alături, și mă uit la frumusețea asta de străluce în jurul meu. Mai trece câte un om, mai trece câte o femeie, câte o nevestică de-asta, și mă întreabă: „Cum ești, Sandule?”. „Bine”, zic. „Da dum­nea­ta?” „Biiiiiiiiiine, Doamne, îți mul­țam!”. No! Me­­re înainte viața.

– Satul Șanț se află la poalele Munților Rod­nei. Mai seamănă ier­nile de acum cu cele din vremea copilăriei?

–    Domnișorucule dragă, îs mai bine de 70 de ani de când eram copchil mic! Am trăit într-o căsuță pe luncă, mai din gios, și mi-aduc aminte ce zăpezi erau pe atunci. Și-acuma ninge și avem omăt, da pe-atunci dădea câte o zăpadă, de îngropa lumea-n ea. Era și de trei metri! Dădea câte-o maică de omăt, de stăteau mestecenii și brazii tuplicați, să se rupă, nu alta! Era o luncă, la căsuța aceea bătrânească, unde locuiau străbunicii mei, și pe-aco­lo ne dam cu sania. Da să vă spun cum. Ne strânjeam mai mulți copii de pe ulicioare și ne dădeam cu șanșiu. Că nu era sanie cum e amu! Aia era o sanie făcută cu doi tălpălăi, cu o scândură pusă pă ei, și în față cu un corman, un fel de ghi­don. Ne suiam câte 4-5 pe sania aia și ne dam pe câte o coastă de deal. Da așe, o coastă puternică! Și pâ­nă jos, eram numa un chiuit! Și cor­manul numa un chic de-l suceam, și o luam prin vă­ioage și șanțuri, de nu ne puteam opri! Aveam cușmă pe cap, mă­nuși pe mâ­nuri, și în picioare, opinci. Ce, discu­tam noi pe atunci de ghete sau de bo­canci? Noapte bună! Erau opinci făcute din piele de porc, cu ață făcută din păr de capră sau lână de oaie, și sub ele, colțuni ori obiele. Mănușile erau îm­pletite din lână și legate cu ață pe după cap, să nu le pierdem. No, da mai târziu o apărut și sanie cu tălpici de fier. Cu aia se dădeau fetele. Erau frumoase pe atunci, niște copilițe fru­moase tare, amu îs moarte tăte, Dum­nezeu să le hodi­neas­că. No, și eu mă puneam pe pântece pe sanie și ele se suiau câte două, călare pe mine. Se țineau de urechile mele sau de cușmă, o cușmă de miel, cu dos de capră. Și cum stăteam eu acolo, în­tins pe sanie, când o luam la vale, nu prea mai ve­deam, mai dădeam și pe jos, de târam cu gur­goa­iele de la opinci prin zăpadă, și o luam cu sania prin gar­durile de răchită, de ne mai opream cine știe unde, prin curțile oamenilor. Să­racile fete, de la frig, li se fă­ceau albastre picioa­rele.

Pănărița cu răsplai

– Se întâmpla vreodată să fie satul aco­perit de zăpezi, să se închidă drumurile și șco­lile?

– Mai întâi aș vrea să vă spun cum eram noi școlari, în clasa întâia: nici caiete nu aveam. Aveam o trăistucă făcută de bunica sau de mama și o pănăriță, în care țineam o țâră de răsplai. Amu îi zice la răsplai creion, da noi am apucat așe. Aveam și o tăbliță micuță, cu o pe­ri­niță atârnată de ea. Și ce ne dicta învă­țătorul scriam pe tăblița ceia. Nu erau pe-atunci nici ma­șini, nici buldozere ca amu, să dezăpezească, să dea omătu, încol și-n­coa. Făceai o țâră de loc cu lopata în fața casei și mereai la școală prin omăt până la piept, și cu trăistuca ceia de gât. Dară când venea iarna, cel mai greu era să ne țină învățătoru la clasă. Aveam în sat o băltuță care îngheța, și noi atâta așteptam! Fujeam de la școală să ne dăm pe ghețușcă! Nu aveam patine și ghete cu șuruburi, cum îs acuma! Ne legam la fiecare picior câte un tăl­pălău de lemn, prins cu sfori, pe deasupra de opin­­că. Și dă-i joacă și lunecuș! Trimitea învă­țătorul pe careva după noi să mergem la clasă, că altfel ui­tam de școală… Când se terminau orele, tot la băl­tuța în­ghețată ne întorceam. Da mai întâi tre­ceam pe acasă, să prindem ceva de mâncare. Când știam că mulje mama vaca, meream și stăteam, așe, la ușa grăjduțului. Și mama mă vedea că îs tăt dejerat de la săniuș sau de la băltuță și i se făcea milă de mine și zicea: „Mă, băiete, fii atent aici la mine! Ca să bei o ulcică de-asta, de lapte cald, cu spu­mă, tu stai la-nde­mână, colea, să mă ajuți să spăl ujerul la vacă”. Și pe când mulgea vaca, mai zicea: „Ține, mă, vaca de coa­dă o țâră!”. Și eu ți­neam și mă ui­tam cum mulge prin sitișcă, și-abia aș­teptam să-mi dea și mie. La urmă, îmi dădea cu ul­cica direct din doniță, și beam din laptele cela abu­ros. Apoi dă-i iar fuga la ghețuș! Noaptea, pe lu­nă, ne dă­deam pe balta ceia, până eram albaștri de frig, până venea o bunică sau un părinte de zbiera la noi: „Mai gătați odată. Haidați acasă!”.

– În majoritatea satelor româ­nești, venirea Crăciunului începe cu Ignatul, tăiatul porcului și pomana lui. Exista obiceiul și la dvs., în Ar­deal?

– Tăiatul porcului era o sărbătoare puternică și-aici, la noi! Nu exista familie în sat să nu aibă porc de Cră­ciun! Zic unii acum că au fost vremuri sălba­tice, cu oameni reduși și îna­poiați. Minciuni! Muncea tătă lu­mea, fiecare familie avea rostul ei: văcuță, oi, miei și capre, nu știau de atâtea șmecherii ca în ziua de azi, cu bo­lun­zeala asta de internet. Mă uit la tineri că se împiedică de drum când merg, îs tăt cu ochii în telefon și în tablete, și de Crăciun, cumpără cârnați de la magazin. Nu să exista om pă lume să n-aibă în curte un porc. Și nu era pâr­jo­litoare ca azi, cu gaz și alte ne­buneli. Nu! Punea omu paie și niște fân și așe îl pârlea. Cum se-auzea că taie careva porcul, ne și anunțam noi, copiii, între noi: „Hai, mă, că taie tată-su lu Alexandru porcu, hai că ne dă șoric!”. Veneau tăți, la fir, de pe uliță. Iară tata avea un cuțit, așe, mare, cu care răzăluia porcul și iară îl mai pârlea și iară îl mai răzăluia. Apoi îl spăla și îl dădea cu perie de rădăcină, de-l făcea gal­ben-galben ca aurul. Iară la final, pentru noi, copiii, tăia și ne dădea șoric din cel    moale, de pe pântece! Era mare bucurie! Mama făcea coleșă, la ceaunu cel mare, și când da la bulbuc mălaiu, zi­cea cătră mine: „Dă, copile, coleșeriu, să mestec în cole­șă”. Și mâncam din blide de lemn mămă­liga, cu lingură de lemn. Nu se știa de lingură de fier sau de polonice, noapte bună! Iară porcul tăiat și-îm­părțit se afuma, și cârnații, doba și tăte cele le ți­neau în pod, de-ajungeau până la anu viitor.

Purtatul bradului

– În satele de pe Someș era obiceiul brazilor de Crăciun?

– Nu exista an fără brad! Merea tata aici, în pă­dure, și tăia un brăduț. Da brăduț! Că molidu e una, și bradu e alta! Mă lua cu el. Se uita tata și zi­cea: „Hai să vezi cum se face, că și tu oi ave cop­chii cândva!”. Punea o secure ușurică pe mână și porneam. El înainte și eu în urma lui, că era omătu așa de mare, că eu doar pe urmele lui puteam mere, în pasul lui. Și găsea câte un brăduț și ne uitam la el și nu trebuia să fie nici prea mare, da nici prea mic, cam pe la un metru, așe, cu 2-3 rânduri de coroană, nici prea dese nici prea rare. Și când îl alejeam, își fă­cea tata o cruce mare și îl dobora. Își cerea iertare că-l taie, da așa era datina de Crăciun. Și nu îl aduceam târâș pe omăt, până acasă, ca pe un mort! Nuuu! Îl purtam, așe, pe umeri, pe sus, ca pe un sfânt. Îl băgam în casă și acolo aveam un butuc anume, cu o gaură în el, și îl fixam în butucul cela. Apoi urma să îl împo­dobim! Da cine văzuse pe atunci globuri și treburi de-astea de azi? Nime! Îl îm­podobeam cu nuci legate cu ață și cu mere în care băgam câte un băț de chibrit, ca să avem de ce să îl legăm în brad. Mai puneam niște lână albă, în chip de beteală… Și mai făcea bunica câte un fel de Moș Crăciun din cocă, după cum îi tuna ei prin cap. Și îl punea pe plită să se coacă și îl dădea cu gălbenuș de ou și un picuț de zahăr, să pară auriu, apoi îl agăța în brad. Și noi, copiii, ne uitam și ne minunam că aveam brad de-adevăratelea, în casă, împodobit cu toate bunătățile alea! Abia așteptam să vină seara de Crăciun, să mâncăm din ce era pus acolo, prin cren­guțele celea faine – ba un măr, ba o turtă, ba o nucă! Amu am văzut că aduc brazi de prin Dane­mar­­ca și de pe nu știu unde și ți-i vinde băgați în gă­leți… Ce Crăciun îi acela, fără brad din pădurea ta?

– De Crăciun, mergeau oamenii la biserică?

– Venea toată lumea, absolut! Îmbrăcați numai în costum popular, de-al nost. Dară cum nu? Mă lua și pe mine mama și stăteam acolo, la strană, în brațele ei, și mă uitam și eu cum trecea popa îmbrăcat în straiele celea de aur și de argint, și dădea cu cădelnița, de umplea bi­serica de miros de tămâie. Și lu­mea se închina. Mama și bunica țineau postu’ șase săptămâni, nici nu mâncau din blide până nu le curățau cu apă clocotită, să nu aibă cumva urmă de unsoare pe ele! Nouă, copiilor, ne mai dădea și lapte și jintiță, dar ele țineau strict. Da după ce venea dezlegarea la dulce, băteam cu gurile până-n cer.

– În afară de porcul care se tăia de Crăciun în fiecare ogradă, de unde își cumpărau oamenii de-ale gurii, că pe vremea de atunci nu exista ma­gazin în sat?

– Puțini se încumetau să mear­gă iarna la târgul din Năsăud. Era greu să mergi printre munții ăștia pâ­nă acolo. Veneau lupii iarna, de-ți mâncau și câinele din lanț. Erau ierni grele. Ningea tătă noap­tea, și găseam dimineața urme de lup, după cum dădeau târcoale la oi. Da le fă­ceam niște adăposturi anume, de nu putea să in­tre la animale. Nu prea îți venea a pleca de acasă. Dar veneau jidanii cu marfă la noi. Până să vină Hitler la putere și să îi ducă pe bieții evrei pe la Auschwitz-urile celea, ei ne mai aduceau de-ale gurii. Făină, zahăr… aveau așe, un cântar cu ta­lere. Și le dădeam la schimb ce aveam: fie ouă, gă­ini sau lemne. Nu prea plăteam cu bani, că ba­nii erau greu de făcut. În rest, trăiai cu ce aveai în ogradă, cu ce strânsesei peste an pentru tine și animale.

Colinde cu lampa în geam

– În satele vechi, românești, Crăciu­nul era dezlegat de colindători. Răsuna țara întreagă de glasul lor. Azi se mai colindă în Șanț?

– Satul Șanț a crescut de la an la an! Dacă acu două sute de ani satul avea patru case, acum sunt două mii! Este tineret destul și se păstrează colin­dele și tradiția. Da parcă nu-i ca pe vremea copi­lăriei mele. Când era de mers cu colinda, noi ne strigam, da așe, să nu fim nici prea mulți, și ziceam: „No, une merem?”. „Păi, hai la popa!”. Și me­ream la el cu colinda și ne dădea nuci și mere, că ăsta era datu! Și ne bucuram de ele, le băgam prin straițe și prin buzunare, și dacă aveai buzunaru rupt, mai pierdeai din ele până acasă… Mai meream unde era lumină, că cine primea colindători lăsa lampa la geam. Nu erau lămpi cu petrol sau gaz, ci cu naft, așa îi zicea, și cu sticlă și feștilă. Vedeam câte-o luminiță de-aceia în fereastră și ne duceam acolo, la geamul lu­minat, și cântam. Nu cântam colinde prea lungi, ca să putem mere la mai multe case! Ie­șea gazda, se uita la noi și întreba: „Mă, da tu al cui ești? Tii, ce-ai crescut! Că erai numa atâta! Și tu de-al cui ești? Hai, intrați în casă un pchic, să vă în­călziți”. Și intram așe, plini de gheață pe cușme și ne împiedicam pe-acolo, de prag, cu ochincile, și câte unu mai mic începea să scâncească, că îl doare genunchiu de-atâta mers, și noi, ăi mai mari, îi zi­ceam: „Taci, în sărăcăcie, că nu te mai luăm nicio­dată!”. Și ne dădea gazda câte 3-4 nuci, de ne chi­nuiam să le spargem pe drum. Și tăt așa, meream cu colindatul pe la neamuri, pe la familie sau vecini, până nu mai puteam de frig. Abia când ne răzbea gerul, ne duceam acasă. Și tare fericiți eram când căpătam de la careva niște țucăr, adică zahăr! Hăla era premiul cel mare!

Cu sufletul în amintiri

– Bade Alexandru, dumneata cum o să pe­treci anul ăsta de Crăciun și de Anul Nou? Te-ai pre­gătit pentru sărbători?

– Am sobă, am lemne, am mâncare făcută de mine și am televizor cu telecomandă. Cum nu îmi place careva, toc!, apăs pe buton și dispare! Sănă­tate să fie! Brad nu fac, că am căsuțuca mai mică și nu mai am unde-l pune. Vorbesc la tele­fon cu copiii mei și, în rest, stau la fereastră și aștept colindătorii. Am pregătit niște bănuți să le dau, am și ceva ciocolată, că mi-s tare dragi ăștia micuți, să îi aud la fereastră: „Mă, pe care o zicem? Pe-aia! Nu, pe cealaltă! Hai, începe tu! Tu începi, hai, mă!”. Apoi zic colindu și-mi vine și mie rându să ies în prag și să-întreb: „Mă, da tu de-al cui ești? Da tu?”. Și să îi chem în casă, la un pic de căldură. No! Țin rân­duiala Cră­ciu­nului, așa cum l-am apucat.

– O să fiți singur de sărbători?

– Cum să fiu singur? Sunt cu Linda, cățeaua mea! O să îi povestesc toată noap­tea întâmplări de-ale mele, din tinerețe, că eu am fost mai șotios, așa. Are niște ochi verzi, faini! Și i-am luat o zgărduță nouă, roșie. E cea mai ascultătoare cățelușă din tăt satul ăsta! Cu ea o să fiu. Și o să stau la fereastră, cu sufletu în amintiri, și mă uit când la stele, pe cer, când cum străluce ză­pa­da-n ogradă. Așe că ce să vă mai spun, oameni buni și onorată ins­tanță românească? De-aici, din Munții Ineului și ai Rodnei, și până în Delta Du­nă­rii, la Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe, unde se var­să Dunărea în Ma­rea Nea­gră, eu vă do­resc tutu­ror sărbă­tori fericite și un an nou cu bucurie și să­nătate!