Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Sărbătoare fără sfârșit – Crăciunul în Țările Nordice

– În Țările Scandinave, Crăciunul este o călătorie mi­ra­culoasă ce durează aproape o lună și este celebrată cu coronițe împo­dobite de lumânări –

Adventul – cele patru duminici care preced Crăciunul

Foto: Shutterstock – 2

În Danemarca, Suedia și Norvegia, sărbătorile de iarnă încep cu patru duminici înainte de 24 decembrie, când de­butează Adventul (din latinul „ad­ventus” – „venire”), adică perioada de pre­gătire spirituală pentru naș­terea lui Iisus, de Crăciun. Ad­ven­tul a fost celebrat la început doar în biserici, dar treptat, și-a croit drum și în casele oamenilor. Printre cele mai îndrăgite tradiții de Advent se numără iluminarea unei coronițe din ramuri de brad, pe care sunt așezate patru lumâ­nări aprinse, pe rând, în cele patru duminici care preced Crăciunul. Poves­tea nașterii acestui obicei este înduioșătoare. În secolul al 19-lea, trăia în Aachen un pas­tor evanghelic, pe nume Johann Heinrich Wichern, căruia i s-a făcut milă de numeroșii copii orfani din cartierele sărace ale orașului, siliți de împrejurăriri să doarmă pe străzi și să tră­iască numai din ce primeau când mergeau la cerșit. Pentru a-i ajuta, tânărul preot a cumpărat o casă mai mare, în care acești copii nu numai că găseau de mâncare, dar învățau și o meserie, pentru a-și putea câștiga, la un moment dat, pâinea cea de toate zilele. De Advent, pastorul Wichern obșnuia să organizeze momente de rugăciune, dar într-o zi, s-a gândit să inventeze ceva care să facă acest ritual mai interesant pentru cei mici. Așa că le-a dat câte o lumânare colorată pe care să o aprindă la aceste reu­niuni, care precedau Crăciunul. În fiecare zi de Advent, Wichern se aduna cu cei mici într-o ca­meră și, în lumina caldă a lumănărilor aprinse de copii, cântau împreună și povesteau despre Naș­terea Pruncului Sfânt. Odată, pastorului i-a venit ideea să așeze lumânările pe o roa­tă mare de lemn, pentru ca ele să ia forma unei „coroane mari de lu­mină”. Cu ajutorul ei, copiii intrau mai ușor în magia sărbătorilor de Crăciun. Într-o zi, s-au apucat chiar să    decoreze roata de lemn și cu ra­muri de brad. Ideea a prins. Fer­mecați de frumusețea coroanei, dar și de semnificația ei, mulți cre­din­cioși și-au dorit să o aibă în casele lor de Crăciun. Atâta doar, că fa­miliile obișnuite aveau case modeste, în care n-ar fi fost loc de o roată atât de mare. De aceea, roata de lemn a fost înlo­cuită de o micuță coroană con­fecționată din rămurele de brad, iar numărul lumânărilor a fost redus la patru: câte una pentru fiecare duminică de Advent. Tradiția s-a răspândit rapid în toate Țările Scandi­na­ve, unde oamenii se confruntă cu ierni friguroase și lungi. Coronița împodobită cu lumânări a devenit un prilej de continuă bucu­rie. Aprinderea succesivă a lumânărilor indică apropierea progresivă a Naşterii lui Iisus, dar și victoria treptată a luminii asupra întunericului, motiv pentru care tradiția este dusă la îndeplinire seara. Iluminatul public se stinge, singura lumină fiind a coronițelor cu lumânări așezate în ferestre. În Norvegia, culoarea lumânărilor este în mod tradițional cea liturgică, și anume violet. În Suedia, doar trei lumânări sunt violet, în vreme ce prima lumânare de Advent este albă, pentru a simboliza Paradisul.

Advent la televizor

În ultimele decenii, Țările Nordice și-au creat un soi cu totul și cu totul ieșit din comun de calendar de Advent. În fiecare an, începând cu data de 1 decembrie și până pe 24 decembrie, la radio sau la televiziune e difuzată o emisiune dedicată Cră­ciu­nului. Prima a fost găzduită la radio, în Suedia, în anul 1957 și s-a numit „Bar­nens adventska­lender”. Vreme de câteva minute, un grup de copii cânta un colind, iar apoi micuții vorbeau cu mo­deratorul emisiunii despre pre­gătirile lor de Crăciun și descriau ilustrația care li s-a înfățișat când au deschis ușița calendarului de Advent. Emisiunea s-a dovedit un mare suc­ces, așa că a fost urmată, în 1960, de primul „calendar televizat” de Advent, tot în Suedia. Modelul a fost preluat ulterior și de celelalte Țări Scandinave, înce­pând cu Danemarca, și conti­nuând cu Finlanda, unde emisiunea de Advent este numită „Jouluka­lenteri”. De-a lungul anilor, au exis­tat numeroase asemenea emisiuni, unele dedicate doar copiilor, altele destinate deopotrivă celor mici și adulților și, în sfârșit, unele adresate exclusiv celor mari. Una dintre cele mai îndrăgite emisiuni de Advent a fost difuzată în Islanda, în 1990, și prezenta povestea a doi copii care au pornit într-o călătorie plină de aventuri către Bethleem, pentru a-i aduce daruri Pruncului Iisus.

Calendarul de Advent

În 1851, la scurtă vreme după apariția coroanei de Advent, s-a mai născut o tradiție: calendarul menit să țină socoteala zilelor rămase până la Crăciun. Unele familii se mulțumeau cu o formă cum nu se poate mai simplă a acestui calendar. Pe perete sau pe ușă erau trasate cu creta 24 de scrijelituri, iar copiii aveau voie să șteargă în fiecare zi câte una, până când numărătoarea inversă ajungea la final. Alte familii optau pentru o variantă ceva mai elaborată a calendarului de Advent, atârnând de perete, rând pe rând, câte 24 de imagini care evocau Crăciunul. În gospodăriile țărănești, exista obiceiul ca în fiecare zi de Advent să se așeze câte un pai într-o iesle, până în seara de Ajun. O altă variantă a fost creată cu gândul la copii, care primeau, în fiecare zi a acestei perioade de așteptare, câte un mic cadou sau dulciuri, pentru a le spori bucuria apropierii Crăciunului. A mai fost doar un pas până la calendarul clasic de Advent, pe care îl găsim astăzi în magazine: o cutie de carton frumos colorată, cu 24 de „ușițe” numerotate, fiecare dintre ele ascunzând îndărăt câte o bomboană de ciocolată.

O sărbătoare a luminii

În jurul anului 304, o fecioară de viță nobilă, pe nume Lucia, care fusese născută în Siracuza și rămăsese de mică orfană de tată, a primit în timpul persecuției lui Dioclețian moarte muce­nicească pentru credința creștină. Venerată ca sfân­tă de către catolici și luterani, printre poveș­tile despre ea se numără și una potrivit căreia, Lucia le ducea mâncare creștinilor ascunși în catacombe, luminându-și drumul cu o coroană de lumânări așezate pe cap. Coincidență sau nu, 13 decembrie, data la care este sărbătorită Sfânta Lucia, era cea mai scurtă zi a anului (înaintea reformelor care i-au fost aduse calendarului după apariția creștinismului). În această zi de solstițiu se obișnuia să fie celebrată lumina. Așa se ex­plică de ce Sfânta Lucia, despre care nordicii au aflat de la misionarii creștini, a fost de îndată îndrăgită în Țările Scandinave. Unde altundeva să fie lumina ținută la mare preț, dacă nu în aceas­tă parte a lumii, unde razele soarelui sunt la fel de rare ca aurul? Nu e deci de mirare că povestea fecioarei care aducea lumină a fost pe loc adoptată de scandinavi, și ziua de 13 decembrie a devenit una cu totul aparte în calendarul de Advent. Sărbătoarea începe dimineața, în familie, și continuă apoi la grădinițe, în școli și locuri de muncă. O fată este aleasă să o întruchipeze pe Sfânta Lucia. Ea este îmbrăcată într-un veșmânt alb și lung până la pământ, e încinsă la brâu cu un cordon roșu și poartă pe cap o coroană de lumânări. Tânăra aleasă să fie Lucia este urmată de alte fete (tärnor), îmbrăcate și ele în alb, dar care duc lumânările în mâini. Din grup mai fac parte și „băieți de stele” (stjärngossar) ori copii costumați în personaje mitologice din folclorul nordic (tomtenissar), care întru­chipează elfi. Tinerii pornesc într-o proce­siune, aducând în chip simbolic lumina lui Hristos în întunericul lumii. „Luciile” și cor­tegiul lor vizitează orașe, sate biserici, școli, birouri, spitale, azile de bătrâni, cântă și îm­part un fel de pâinici cu șofran.

Cei 13 spiriduși islandezi

Darurile de Crăciun nu sunt oferite în toate Țările Scandinave, în ajun. Și nici doar de ființe blânde și bune. Un exemplu: cei 13 spiriduși din Islanda    (Jólasveinar) care joacă rolul de Moși Crăciuni. Se spune că, începând din 12 decembrie, cei 13 frați o pornesc din munți pe drumurile care duc către sate și orașe și le lasă daruri copiilor care au fost cuminți. Năzdrăvanii primesc în schimb nuielușe, morcovi sau cartofi. Obiceiul a existat și la noi, în perioada interbelică, prin întruchiparea lui Moș Nicolae, stăpânul ghetuțelor curățate, puse în dreptul ușii.

Festinul scandinav de Crăciun

Scandinavii numesc Crăciunul „Yule” sau „Jul”, după o veche sărbătoare păgână, care se cele­bra iarna și în timpul căreia se obiș­nuia să li se închine zeilor sacrificii, să se țină ospețe și să se bea. După ce au fost creștinați, nordicii au renunțat la sacrificiile rituale, dar nu și la ospețe. Așa se explică de ce o componentă esen­țială a sărbătorilor de iarnă la scandinavi sunt ban­chetele de Crăciun, numite Julebord. În întrea­ga perioadă cuprinsă între 21 decembrie    și 1 ia­nua­­rie sunt organizate nesfârșite festinuri. Ban­chetele se țin în serile de vineri sau de sâmbătă și sunt deosebit de îmbelșugate, invitații putân­du-se bucura de nenumărate feluri de mâncare, dar și de băutură, după pofta inimii. După încheierea Crăciunului, aceste ospețe (numite la danezi „Jule­frokoster”) sunt organizate de firme, sindicate, școli, echipe de fotbal, sau de grupuri de prieteni. Apoi, începând cu a doua zi de Crăciun, este rân­dul familiilor extinse să se reunească în așa nu­mitele „Familiejulefrokost”, un festin care durează de la amiază și până noaptea, târziu. Se esti­mează că un danez obișnuit par­ticipă, într-un an, la trei sau patru „Julefrokoster” și la una sau două „Fa­miliejulefrokoster”. Un prânz tipic de Yule constă în multă bere și numeroase gustări cu pește și fructe de mare, cum ar fi creveții, somonul ori anghila afumată și heringul murat, servit pe rugbrød, o pâine daneză, fă­cută din secară și cereale inte­grale. Urmează mâncăruri din carne, servite calde sau reci. Între acestea, se numără pateul de fi­cat, șunca fiartă și cârnații, chif­te­lele sau carnea prăjită, servite alături de prepa­rate pe bază de varză înăbușită. Deserturile con­stau, de regulă, într-o varietate de fructe, brân­zeturi și „Risalamande”, o budincă de orez ames­tecată cu frișcă, vanilie și migdale mărun­țite și servită cu sos cald sau rece de vișine. În Danemarca, există obiceiul să se ascundă în acest desert tradițional de Crăciun și câte o mig­dală întreagă, iar cel care o găsește (dacă nu cum­va își rupe dinții în ea) este recompensat cu un mic dar, care constă, adesea, într-un porcușor din marțipan. La finalul mesei, familia cântă co­lin­de și dansează în jurul bradului de Crăciun („Juletræ”), care este adesea pus chiar în mijlo­cul camerei. Abia după aceea vine momentul emoționant al împărțirii și deschiderii cadourilor, după care oaspeții mai ciocnesc câte un pahar. De multe ori, este vorba de tradiționalul Gløgg, varianta scandinavă a vinului fiert, pe care nor­dicii obișnuiesc să-l bea încă din secolul al 16-lea și care este nelipsit de la masa de Crăciun, ajungând, cu timpul, să fie asociat cu acesta.

Julemanden, Joulupukki și ajutoarele lor

În ce-l privește pe Moș Crăciunul danezilor, numit „Julemanden”, el sosește pe o sanie trasă de reni, încărcat cu cadouri pentru copii. Este asis­tat de spiriduși („Julenisser” sau simplu, Nisser), despre care se crede că trăiesc în poduri, hambare sau alte asemenea locuri ascunse. Pentru a le câștiga protecția, copiii le lasă afară boluri cu lapte, budincă de orez sau alte bunătățuri. Dacă bolurile sunt goale a doua zi, e bucurie mare: în­seamnă că micuțele ființe cu barbă lungă și albă, asemănătoare piticilor de grădină, au apreciat darul care le-a fost făcut de copii și vor proteja casa și gospodăria și în anul ce va să vină. Cine uită, în schimb, să le ofere spiridu­șilor darul cuvenit riscă să tragă po­noase de pe urma lor, pentru că ei pot fi și răutăcioși.

Dacă darurile de Crăciun sunt adu­se în Da­ne­mar­­ca de Jule­man­den, care vine din Gro­en­landa, în Suedia ele sunt oferite de cei trei spiriduși: Tomte­bisse, Tomte și Nisse, care sunt îmbrăcați din cap până-n picioare în roșu, și se trag din Laponia sau de la Polul Nord. Ei străbat cerul cu sania trasă de reni și îi ajută pe oameni în pre­gătirile de Crăciun.

În ce-l privește pe Moș, el ia o formă neobiș­nuită și în Finlanda, unde se numește Joulupukki („capră de Crăciun”) și seamănă, într-adevăr, cu acest animal,    din cauza formei ceva mai alungite a bărbii. Unii cred că arhaicul Joulupukki este cea mai timpurie formă a lui Moș Crăciun, așa cum îl cunoaștem astăzi. El trăiește pe muntele „Korva­tunturi” din Laponia, iar intrarea secretă în lăcașul său nu a putut fi până acum descoperită de nimeni. Călătorește într-o sanie trasă de reni, dar care nu poate să zboare, și are alături numeroși elfi mici, care îl ajută să-și facă stocul necesar de cadouri. Având adepți înfocați în lumea întreagă, finlan­dezul Joulupukki primește anual mai bine de 500.000 de scrisori din peste 200 de țări. Din mo­tive care ne scapă, majoritatea acestora vin din… China, Polonia și Italia.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian