Hugo și trompeta de sticlă

– La 86 de ani pe care nu-i arată deloc, Hugo Schneider e veteranul de vârstă al sașilor din Mediaș. Vorbește impecabil limba română și-și amintește cu seninătate, bunele și relele din viața lui. Zăbovește zâm­bind asupra întâmplărilor bune, caligrafiind imagini desprinse parcă din povești, iar întâmplările rele le pomenește-n treacăt, ca pe niște zone de umbră, necesare ca să nu pierzi lumina din ochi. Amintiri despre Crăciun, despre o copilărie ca în paradis, despre sașii plecați, ce-și caută încă drumul spre casă –

Trompeta de sticlă

Hugo Schneider a copilărit în Moșna, un sat săsesc din zona Târnavelor, alături de trei frați și o soră. Cu un bunic preot, cu tatăl învățător și director al școlii germane din localitate, micul Hugo a crescut în­con­jurat de larma copiilor, pe care o consideră, chiar și acum, o definiție a bucuriei. „Școala germană din Moșna a fost înființată în 1910, în curtea bisericii evanghelice, iar în interiorul ei era amenajată și locuința în care directorul școlii era obligat să stea. Se considera că această funcție e una care-ți necesită prezența, 24 de ore din 24, șapte zile din șapte. Am crescut înconjurat de o mulțime de copii și asta nu putea să-mi aducă decât bucurie”.

Anii războiului și cei care i-au urmat au fost grei pentru familia Schneider. Tatăl, concentrat pe frontul din Rusia, a lipsit de-acasă zece ani, timp în care mama a trebuit să se descurce singură cu cei cinci copii. Le-au fost mereu alături bunicii, gospodari exemplari, așa cum au fost totdeauna sașii din Transilvania.

Doar 11 ani avea Hugo, când s-a angajat, în vacanță, zilier la Gostatul abia înființat în sat. Dor­mea în niște barăci improvizate și doar duminica venea acasă, apoi iar o lua de la capăt. Toți banii îi dădea mamei. „N-am considerat nici o secundă că aș fi fost exploatat, nici eu, nici ceilalți copii ce lucrau la fel ca mine. Ne-a prins bine perioada aceea, ne-a pregătit pentru viață. Toate familiile erau numeroase, cu mulți copii, dar, în ciuda greutăților, copiii aceia au devenit ulterior oameni responsabili, care au știut să învingă provocările vieții, fără să-și piardă optimismul și bucuria. Deprinderile din anii copilăriei sunt extrem de importante pentru viața ulterioară a unui om, când el își face o familie. Toate amintirile, din vremea când părinții și bunicii îi ocroteau cu atâta grijă și dragoste, i-au ajutat să se formeze ca oameni. Afirm cu toată convingerea că în ciuda greutăților mari prin care am trecut, am avut o copilărie fe­ricită. Am un singur regret: că nici nepoții, nici stră­nepoții mei nu au parte de o experiență așa de puternică”.

– Ce s-a pierdut, astăzi, din copilăria de atunci?

– Mirajul. Nouă, ce ne spuneau părinții, credeam, ce spunea bunica era Biblie, nu ne credeam atotștiutori, precum copiii de azi. Cine mai crede azi în îngerul care vestește nașterea Domnului și în Moș Crăciun? Scriam scrisori, le puneam seara pe geam, afară, și dimineața nu mai erau, știam că le luase Moș Crăciun și, deși cam trei sferturi din dorințele noastre le tăia, asta nu ne știrbea cu nimic bucu­ria și inocența. Această nevi­novăție azi s-a pierdut, ea făcea mintea copiilor să zburde, să creeze, să năs­cocească singură propriile lumi.

– Vorbiți minunat des­pre anii copilăriei! Cu siguranță că sărbătoarea Crăciunului era, și ea, o cometă strălucitoare…

– În copilăria mea, Crăciunul era cea mai aș­teptată și mai iubită săr­bătoare, poate și pentru că era strâns legată de primirea darurilor. Sașii, niște oameni așa de legați de munca pământului, vreme de un an întreg, de Crăciun aveau timp să se ocupe de copii și să se bucure de sărbătoare. Și știau foar­te bine cum s-o facă. Chiar dacă am fost marcat, ani la rând, de absența tatălui și de lipsuri de tot felul, Crăciunul copilăriei mele avea un farmec unic. Pregătirile în­cepeau cu o săptă­mână înainte, cu o cu­rățenie generală, de care nu prea era timp în celelalte ano­tim­puri, cât lu­crul la câmp era pri­oritar. De la mic la mare, fiecare avea câte o sarcină exactă de în­deplinit. Copiii mai mărișori băteau co­voarele și aduceau apă de la fântâna po­pii, de la vreo 200 de metri distanță de casă, femeile spălau geamurile și frecau podelele, schimbau așternuturile, iar băr­bații rânduiau ograda și animalele din grajd. Gos­podinele coceau în propriul lor cuptor, încălzit cu foc de lemne, pâine, covrigi și hencleș, o prăjitură specifică sașilor, dar și o mulțime de alte feluri de pră­jituri. Toate pregătirile trebuiau să fie gata, încă din 23 decembrie.

În Ajunul Crăciunului, ne îmbăiam cu toții, pe rând, întâi copiii, apoi părinții, într-un ciubăr mare, pentru că nu avea nimeni baie pe vremea aceea. După-amiază, mergeam la slujbă, la bise­rică, cu evlavie, cu emoție și bucurie, spuneam poezii, cântam, nerăbdători să primim darurile aflate lângă bradul împodobit, așa cum îl găseam și pe al nostru, când ne întorceam acasă. Să știți că nici în vremurile de restriște ale războiului, din casele sașilor ardeleni nu a lipsit bradul de Cră­ciun, cel puțin în Moșna. Era și pentru cine să fie împodobit, pentru că familiile erau numeroase, cu mulți copii. Sub pom, ne așteptau mici pache­țele cu cadouri, creioane, o gumă de șters, un caiet sau o carte, mere, nuci. Nu era nimic deosebit, dar, pentru că noi, copiii, eram mulți, bucuria părea să se amplifice, să crească, să aibă alte dimensiuni. La biserică, primeam și câte o turtă dulce, făcută de săsoaicele din parohie, obicei care se mai păs­trează și azi.

– Cu ce se împodobea bradul?

– Cu conuri, nuci, mere, keksuri (biscuiți cu gaură, special făcuți pentru a putea fi agățați în brad) și, printre ele, câteva ornamente de sticlă, extrem de rare și de scumpe. Aceste ornamente au apărut într-un atelier dintr-un orășel din Germania, erau forme făcute din sticlă suflată de meșteșu­gari pricepuți. Încă mai păstrez un astfel de ornament, o trompetă care a stat și în bradul de Crăciun al bunicului, și al tatălui meu, când erau copii și pe care sper să o pot lăsa moștenire străne­po­tului meu. Am avut și bomboane în brad, înve­lite în bucăți de staniol colorat. În timpul războ­iu­lui, eram însă atât de săraci, lumea era atât de să­racă, de nu-și mai permitea nimeni s-atârne bom­boane în brad. Atunci luam bucăți de zahăr candel și le înveleam în fâșiile de staniol păstrate cu grijă, peste ani, în cărțile de rugăciuni.

„Doar cine nu crede în Dumnezeu e cu adevărat singur”

Neamț veritabil, dl Hugo Schneider consideră fericită întreaga perioadă din viața sa în care a putut munci. „Acum m-au cam lăsat puterile. Sunt bătrân și singur, sau mai degrabă singuratic. Iar omul nu e făcut să trăiască singur, e o ființă so­cială, are nevoie de comunicare, de atingeri, de dispute chiar. Încă nu reușesc să-mi găsesc locul în viață, fără soția mea, care s-a stins acum un an. Fiecare trăiește cât îi rânduie Dumnezeu, și cred că doar cine nu crede în Dumnezeu e cu adevărat singur. Am un prieten în Elveția, de-o vârstă cu mine, care s-a declarat toată viața ateu. I-am spus re­cent că mă rog pentru el în fiecare zi. Mi-a mul­țumit, ceea ce înseamnă ceva, nu credeți? Poate că nimeni nu e ateu până la capăt…”.

Implicat în înființarea și conducerea Forumului Democrat al Germanilor din România și în activi­ta­tea Bisericii Evanghelice, dl Hugo Schnei­­der privește tabloul actual al socie­tății și politicii românești cu o detașată luci­di­tate. „Se lucrează acum la o lege care pre­vede că deportații și urmașii lor au drept la o despăgubire. Consider că e o lege de prisos. E drept, a fost greu, ne-au lip­sit multe, dar le-au lipsit și al­tora, dar acum, când țara n-are din ce plă­ti pen­sii­le, pare abe­rant să le ofere bani celor ple­cați de mult timp în Ger­mania. În situația ac­tua­lă a României, nu mă simt în­drep­tățit să mi se dea bani pentru că tata a suferit”. Poporul român e foarte pri­mitor, o subliniez cu drag și con­­vin­gere, românii sunt mult mai os­pi­talieri ca noi. Sasul te îmbie o singură dată, dar românii, și când ieși pe ușă, încă îți tot pun mân­care-n farfurie și bă­utură în pahar, sunt foarte deschiși la inimă”.

„Cei mai mulți sași au plecat nu din rațiune, ci duși de val”

Nu pot să nu-l întreb pe dl Hugo Schnei­der, despre conaționalii săi, care au ales să plece în Germania.

– Nu mă pot transpune nicicum în sufletul celor care au plecat în 1991 și să le găsesc o motivație, căci nici măcar ei n-ar ști s-o spună. E ceva ce se simte, dar nu se poate ex­prima. Cei mai mulți au plecat pen­tru că aici fuseseră prea des și prea mult mințiți și privați de niște drep­turi normale. Se dăduse o lege în 1946, prin care etnia germană din Ro­mânia era privată de toate dreptu­rile, erau expro­priați de toate bunurile mobile și imobile. Au fost nenumărate cazuri în care sașii au fost scoși din casele lor de către țigani sau șefi cocoțați în funcții pe linie de partid. Și noi am pățit la fel, mama, cu cinci copii, a trebuit să iasă din propria casă, ca să se mute în ea un țigan, ce avea deja, și el, vreo opt copii. Nu-i condamn, ei au făcut ce le dictau vremurile, pe unii chiar i-am ajutat ulterior și nu-mi pare rău. Eu am făcut facultatea abia după 14 ani de când intrasem în serviciu, fratele meu, abia după 19 ani, pentru că nu avusesem posibi­li­tăți la vreme și, în plus, eram considerați chia­buri, exploatatori. Cred că toate astea nu le-au putut uita sașii care au ales să plece.

– Dumneavoastră cum de n-ați plecat?

– N-am avut nici o clipă această intenție, n-a intrat ni­ciodată în discuție. Îna­in­te de 1989, au plecat socrii mei, apoi, în 1990, unul dintre frații mei. Fiul meu a plecat și el, în 1991, și re­fuză și acum să discute des­pre asta, chiar și cu mine; e un subiect tabu, care doare, și atunci e mai bine să-l evi­tăm.

„Cred că strănepotul meu se va întoarce în România”

Dl Schneider îmi face semn să opresc înregistrarea, răgaz de-o gură de cafea. Îmi pare că amintirile sunt cele pe care ar vrea să le oprească și toate în­trebările cărora, nici acum, după 30 de ani, nu le-a găsit răspuns. Apoi, continuă:

– Există statistici conform cărora, în 1990, s-a înregistrat cel mai mare procent de emigrare. Au plecat atunci 110.000 de români, cu 10.000 mai mult decât în întreaga perioadă 1950-1989. Se gră­beau să plece, temându-se, poate, că se vor în­chide iar granițele. De aceea, când le veneau ac­tele, lăsau totul, cămara și pivnițele pline, mobila în casă, lucrurile personale, și plecau, fără să mai pri­vească în urmă. Circula un banc pe vremea aceea: „Bulă, ce-ai să faci când se vor deschide granițele? Mă urc în pom. De ce? Să nu mă ia puhoiul”. Exact asta s-a întâmplat cu sașii, s-au dus cu valul, fără să se întrebe de ce sau dacă e ale­gerea cea mai bună. Cei mai mulți au regretat asta toată viața. Doar eu știu câțiva care s-au sinu­cis. O săsoaică, de exemplu, a stat câțiva ani la un cămin de bătrâni în Ațel, cămin al sașilor, apoi a plecat în Germania, tot la un azil, erau doar nemți acolo. După doi ani, s-a sinucis, n-a putut suporta înstrăinarea, dar, din orgoliu și mândrie, nici n-a vrut să se întoarcă acasă. Un fost coleg de clasă, la fel, plângea în telefon, ori de câte ori vorbeam, și n-a durat mult până a murit de inimă rea.

Cunosc mulți cu acest sentiment: „Am greșit!”. Majoritatea au plecat nu din rațiune, ci luați de puhoi. A plecat vecinul din stânga, a plecat și cel din dreapta, eu cum să rămân singur aici? Ceea ce trăiesc acolo nu e ceea ce sperau, o duc bine, dar le lipsesc tradițiile, locul în care s-au născut, de care-i leagă ceva, sunt niște dezră­dă­cinați. E un cuvânt săsesc pentru as­ta, heimat (patrie), nu se prea poa­te traduce, dar cam asta e, oameni fă­ră rădăcini, fără istorie. Unii re­cunosc, dar cei mai mulți refuză să vorbească, ca să nu-și îngreuneze su­fletul. Ei nu se gân­desc să se mai întoarcă, e prea târziu s-o mai facă, dar cred că strănepotul meu, de exem­­plu, și generația lui, se vor întoarce în România. De ce spun asta? Păi, când am fost în Germania, în 1990, le-am spus alor mei, când am venit acasă: „E așa curat acolo, că poți mân­ca mămăligă direct de pe tro­tuar!”. Și așa era! Din păcate, asta s-a pierdut și la ei, e foarte multă mizerie acum acolo și foarte multe culori, ca să spun așa, în rândul celor care locuiesc acolo. Și mai e un as­pect: dacă la începutul anilor ‘90, bise­ri­cile din Germania erau pline, azi sunt aproape pustii, tinerii au cu totul alte preo­cupări, iar asta se re­flectă și în societate, în felul în care arată oamenii, orașele, ca de altfel, întreg Occidentul.

Sașii au plecat puhoi și se întorc cu picătura, iar asta e mare păcat. Noi, ar­de­lenii, vedem consecințele în satele părăsite masiv. De o vreme, văd că vin și-și cum­pără case aici mulți străini, dar și mulți orășeni, pe care pandemia i-a făcut să pri­vească altfel viața. Satele românești, nu doar cele săsești din România, își vor re­veni, se vor repopula, vor fi altfel, dar nu vor muri.

Dl Hugo Schneider și-ar dori să-și știe stră­ne­potul din Germania trăind cândva în Mediaș, în casa veche de 300 de ani în care locuiește el acum. Trompeta de sticlă, moștenită de la bunicul său, pusă cu grijă într-o cutie în pod, va suna, poate, întoar­ce­rea acasă, măcar pentru urmașii sașilor „duși de val” în Ger­mania, acum 30 de ani.