RANDI: „Sunt geamăn, mă plictisesc ușor, am nevoie permanent de schimbare”

– Are așa de mult succes, încât e redundant să spui cine e. S-a afir­mat în proiectul „Morandi”, a cântat apoi pe cont pro­priu și și-a deschis o casă de producție muzicală. Artist har­nic, țintit pe suc­ces, se bucură de o uriașă popula­ri­tate, atât în Ro­mânia, cât și în străinătate –

„La șase ani, cu mâinile pe pian”

– Andrei, acesta e primul interviu pe care îl acorzi revistei „Formula As”. Înainte să derulăm întrebările, ce crezi c-ar trebui să știm neapărat des­pre tine?

– Poate faptul că, în ciuda impresiei genera­le, că aș fi un om melan­colic și trist, eu nu sunt, de fapt, așa. Ba chiar sunt destul de nostim, am un simț al umorului pronunțat, râd mult…

– Orice carieră ar­tistică începe cu o po­veste: când ai descoperit că ai talent muzical?

– Mama este muzi­cian: a făcut Conser­va­torul, a fost profesoară de pian, dar pentru că întotdeauna și-a dorit să cânte muzică de operă, a făcut o specializare și și-a împlinit visul: a a­juns să fie solistă la Ope­ra din Craiova. Du­pă câți­­va ani, pentru că na­veta între Pitești, ora­șul unde locuiește fami­lia mea, și Craiova era mult prea dificilă, a re­nunțat și s-a repliat: a în­ceput să predea canto în Pi­tești. Și și-a dorit foar­te mult ca și băieții ei să-i calce, măcar într-o anu­me măsură, pe urme. Mai întâi l-a testat pe fratele meu, Alexandru, care e mai mare decât mine cu patru ani, dar s-a lămurit repede că nu era dăruit pentru domeniul muzicii (până la urmă a făcut ASE-ul), așa că și-a zis să vadă dacă n-are vreo șansă cu mine. Așa că la 6 ani m-a pus cu mâinile pe pian. Până la urmă i-a ieșit! În mod cert, talentul meu muzical e moștenit. În primul rând de la mama, dar am mai avut și o a doua „sur­să”: tata cântă și el la pian și la chitară. Când era licean, a avut o trupă muzicală. Așa am în­ceput: am fost dat la școala de muzică, pe care o urmam în paralel cu școala gene­rală, după care am urmat și liceul de muzică și, finalmente, am dat admitere la Conservator. Un timp în care nu m-am despărțit de pian. Nu era ușor, că mă strigau copiii să ies afară, să ne jucăm, dar bine am făcut că am rezistat ten­tației și mi-am văzut de studiu! Cine știe un­de-aș fi fost acum… În ceea ce privește mu­zica ușoară, abia după 18 ani mi-am dat sea­­ma, fără dubiu, că eu spre zona asta tre­buie să mă îndrept: atunci am început să mă joc cu compoziții, să merg prin stu­dio­uri…

– În general, părinții visează ca odraslele lor să facă meserii care să le asigure în viață confortul ma­terial… Vor ca muzica, în caz că au talent, să ră­mâ­nă un hobby…

– Datorită pasiunii lor profunde pentru muzică, și mama, și tata m-au ghidat tot timpul către Con­servator. N-au con­si­derat nicio clipă că o carieră în mu­zică ar fi un drum nesigur în viață. Dar, până la urmă, n-am mai terminat Con­­serva­torul. În­ce­pu­sem deja să am succes, susți­neam din ce în ce mai multe con­cer­te, câștigam și eu niște bănuți, pe ca­re nu-i mai vă­zu­sem până atunci în viața mea, plus că niciodată nu m-am putut ima­gina în rolul de pro­fesor de pian, ceea ce m-ar fi aș­teptat, în mod nor­mal, după ab­sol­virea facultă­ții. Așa că am re­nunțat la Conser­vator cu doi ani înainte de licență. De-acum prinse­sem gustul lumii muzicii ușoa­re și nu-mi mai do­ream nimic altce­va de­cât să merg pe dru­mul ăsta.   

– Care a fost prima ta apariție pe o scenă?

– Nu mai țin minte exact, cred că s-a întâmplat cel mai târziu pe la 8-9 ani. În fiecare an, dădeam au­diții la școală: studiam in­tens o anumită bucată mu­­zicală, după care o inter­pretam în fața unui pu­blic alcătuit din câteva zeci de persoane. Astea au fost pri­mele mele experiențe sce­nice. Iar în muzica ușoa­ră, prima apariție pe o sce­nă adevărată a venit când eram în clasa a X-a. În Pitești se organizau tot felul de concerte ale unor artiști consacrați, iar noi (formasem o trupă, cu încă un băiat) cântam în des­chidere. Apoi, odată ajuns în București, ca student la Conservator, am început să lucrez în studiouri adevărate, profesioniste.

„Fiți nemți!”

– Crezi că e important să ai succes la debut?

– Da, cred că e bine ca atunci când faci ceva cu pasiune și cu multă muncă să ai succes cât mai cu­rând. Dacă rezultatul muncii și al pasiunii tale în­târzie să apară, te frustrezi, începi să-ți pui niște în­trebări, poate nu întotdeauna justificate, și riști să abandonezi câmpul de luptă, deși n-ar trebui. Deci aștep­tarea prea îndelungată complică mult lucru­rile. În cazul meu, schimbarea de la anonim la un mu­zician cu un public s-a petrecut destul de rapid, ceea ce a fost benefic, adică mi-a dat avânt, mi-a dat și mai multă încredere… Plus că pe mine si­tuația asta nu m-a modificat structural. Nu m-a luat valul, n-am devenit altcineva… Am fost și sunt un om echi­librat, mi-am păstrat măsura interioară și prin­cipiile care mi-au fost inculcate prin educația pe care am primit-o acasă, de la părinți. De exem­plu, tata ne spunea mereu mie și fratelui meu, „Măi, fiți nemți!”, adică să fim corecți, serioși și, când pro­mitem ceva, să ne respectăm promisiunea. Cuvân­tul dat să fie cuvânt! De asemenea, tot de la părinți am învățat că trebuie să fiu modest și smerit, că trebuie să muncesc mult și să-mi iau pauze puține și că niciodată nu trebuie să consider c-am ajuns să le știu pe toate, pentru că, în realitate, omul are de învățat toată viața. Dacă refuză să mai învețe, în­seam­nă că nu mai evoluează, ceea ce e cu-adevărat tragic.

– Dar acum, când ai 37 de ani și o carieră solidă, ce înseamnă pentru tine succesul?

– Eu mi-am dorit foarte mult să fiu pe scenă. De când eram încă foarte mic, îmi imaginam că o carieră perfectă înseamnă exact asta: să urc pe scenă, să cânt, dar apoi, pe stradă, să redevin un anonim. Eu n-am inclus niciodată, în definiția suc­cesului, faima, n-am intrat în domeniul muzical pen­tru faimă, ci, pur și simplu, pentru a face ceea ce-mi place cu-adevărat. Atât doar că, după ce am început să am un public al meu, am realizat că suc­cesul și anonimatul sunt două noțiuni care se bat cap în cap și că, odată cu succesul, trebuie să ac­cepți, fie că vrei, fie că nu, și notorietatea. Așadar acum, la 37 de ani, cred că succesul e dovada că pro­­­fesia ta, ceea ce faci zi de zi, nu e degeaba, ci are un sens: înseamnă că ești pe drumul cel bun. Pre­­­fer să mă rezum la definiția asta, fiindcă ea însu­mează ceea ce e într-adevăr important.

„Astăzi, lumea nu mai are chef de profunzime”

– În perioada asta de globalism cultural, când suntem năpădiți de miliarde de feluri de muzici, cum îți găsești drumul tău?

– Ar fi de dorit ca toți artiștii să-și găsească un drum al lor, să-și creeze o amprentă, ceva care să-i diferențieze de ceilalți, însă, sincer, nu știu câți dintre artiștii de azi se gândesc la asta și se strădu­iesc în sensul ăsta. Cu atât mai mult cu cât azi e mult mai ușor să ai succes în muzică fi­in­dcă, din pă­cate, lumea e mult mai puțin preten­țioasă. E evi­dent că acum suntem într-o perioadă în care arta e mult mai facilă decât în alte timpuri. Dar astfel de perioade au mai fost. Perioade în care lumea nu mai are chef de profunzime, iar super­fi­cialitatea iese la suprafață, pentru ca apoi să revină muzica bună… Sunt niște cicluri. Dar, deocamdată, suntem – iar zic din păcate – într-una dintre acele perioade mai puțin benefice pentru muzică. Eu aștept să se matu­rizeze adolescenții de azi, cred că atunci mu­zica bună va reveni. Așadar răspunsul meu este că, azi, nu e greu să fii pe scenă sau „pe sticlă”, dar e greu să-ți găsești drumul tău, am­pren­ta ta. Iar drumul tău nu poți să-l găsești decât mun­cind enorm, încer­când, experimentând, antrenân­du-ți creativitatea și, pe de altă parte, cunoscându-te foarte bine pe tine însuți, astfel încât să-ți iden­tifici particularitățile. Dacă nu reușești să te singula­rizezi, să devii, în adevăratul sens al cuvântului, o personalitate, atunci n-ai cum să reziști în timp, ci rămâi o efemeridă.

– Tu ți-ai găsit amprenta?

– Cred că amprenta mea e felul în care îmi cânt piesele, nu piesele propriu-zise. Și eu am trecut prin multe schimbări, mereu caut să mă reinventez, ca să nu mă blochez în rutină și să nu devin previzibil și plictisitor. Pe de altă parte, eu însumi, ca Geamăn, am nevoie de schimbare: mă plictisesc ușor, dacă mă repet. (râde) Însă ceea ce mă singu­larizează este timbrul vocii mele și felul în care îmi interpretez piesele.

– Cărui tip de public îi adresezi melodiile? Se poate compune pentru diferite vârste de ascultă­tori?

– În ceea ce mă privește, încerc să mă exprim artistic în așa fel încât melodia mea să placă unei plaje cât mai ample de ascultători, nu mă axez pe o anume categorie. Și-apoi, știi cum se spune: fru­mo­sul are valoare universală, deci ce e frumos o să fie în­țeles de toată lumea. Sau, cel puțin, mie așa îmi place să cred.   

– Ce crezi că face așa de plăcută muzica ta? Fo­losești o rețetă anume când compui?

– Adevărul e că une­ori muzica mea a fost plă­cută, alteori, nu. Că toți avem re­ușite și eșecuri. Bine că, în ge­neral, e plă­cută! (râde) Însă nici de eșecuri nu mă sperii, fi­indcă, în fond, ai de învă­țat din ele, sunt expe­rien­țe care te împing îna­in­te. Dacă n-ar exista și eșecu­rile, n-ai fi un om com­plet, ci ai trăi într-o bulă de nai­vitate. În orice caz, cred că mu­zica mea e plăcută da­torită timbrului vocii mele și felului în care o interpre­tez, așa cum spuneam și mai de­vre­me. Și, par să conteze și versurile, după cum mi s-a zis. Nu am o rețetă pre­se­tată, însă, în mod natural, mă duc și cu ver­surile, și cu muzica spre zone care plac oamenilor, la care sunt sen­sibili, cu care rezonează…

„Mi-am propus să văd lumea «în direct», de pe scenă”

– Ești un artist internațional, ai avut melodii de mare succes și pe piața din străinătate. Cum te-ai făcut cunoscut?

– În general, am compus pentru proiectul Mo­randi, în care am fost alături de Marius Moga, și apoi pentru mine. Am preferat varianta asta. Iar acum am aproa­pe gata un album personal, cu piese în engleză, cu care vreau să ies pe piața din străi­nătate. Pasul doi va fi să mă concentrez și pe va­rian­ta în care voi compune pentru artiști interna­țio­nali, în care voi avea sesiuni de înregistrări prin stu­diouri din alte țări… Deocam­dată, însă, deși proba­bil sună egoist, vreau încă să mă pun pe mine pe primul loc. Simt că încă mai am de lucrat la cariera mea interna­țională. Plus că, îți măr­tu­ri­sesc, mi-am propus să văd lu­mea „în direct” de pe scenă: așa îmi văd viața în următorii ani și cred că așa o să și fie.

– Cum poți azi să te faci cunoscut pe piața inter­na­țio­nală, inundată de mu­zică?

– Concurența e acerbă și, apropo de ce vorbeam mai devreme, pe piața din străi­nă­tate e absolut necesar să ai am­prenta ta, care să te sin­gularizeze, să fii original. De fapt, asta e principala cheie a succesului: dacă nu ai ceva personal, care să te distingă, te pierzi în masa sutelor de mii de cântăreți care exis­tă în străinătate. În România mai poți să ai succes și doar pășind pe urmele lăsate de alții, dar în afară, asta e imposibil! Însă mie îmi plac provo­cările, sunt te­nace, sunt perseverent, așa că am în­credere că voi reuși să-mi ridic, în continuare, și cariera internațio­nală.

– Tu ce fel de muzică asculți, Andrei? Doar rock și pop sau îți mai încălzești inima și cu câte o romanță? Ești sentimental sau, mai degrabă, un om pragmatic și cerebral?

– Când vin acasă de la studio, după 8-10 ore de făcut muzică, prefer „muzica” liniștii și prefer să-mi canalizez creativitatea în alte direcții. De exem­plu, în perioada asta scriu la două scenarii de film, unul în română și altul în engleză, o comedie. Aca­să pun muzică atunci când îmi vin pri­eteni în vizită: în general, muzică e­lec­tronică. Trecem și prin alte genuri, dar elec­tro­­nicul e de bază. E limpede că, la inte­rior, sunt un soi de puzzle: am și partea mea de senti­men­ta­litate, de li­rism, de visare, dar am și o doză de cerebra­li­tate. Ceea ce, în lu­mea în care trăim, cred că e ne­cesar: nu-ți poți per­­mite să fii doar sen­ti­men­tal, ai ne­voie și de pragma­tism.

„Singurătatea nu e neapărat sinonimă cu tristețea”

– În afară de mu­zică și de sce­na­riile pe care le scrii, din ce se mai com­pu­ne viața ta, în vremu­rile astea de pandemie? Ai prie­teni, ieșiți în oraș, călătorești în străi­nă­tate…?

– Ai anticipat corect: întâlnirile cu prietenii sunt o parte importantă din viața mea, fie că ne strângem împreună în casa unuia dintre noi, fie că ieșim în oraș… Mă rog, acum, din cauza pandemiei, opțiu­ni­le ne sunt limitate, dar bucuria întâlni­ri­lor a rămas nealterată. Iar mie, unul, nu mi-a fost atât de dificil să mă adaptez la situația asta pande­mi­că: adapta­bilitatea e o trăsătură nativă, care mă ajută să mă păstrez într-o stare de relativă relaxare și să privesc înainte cu seninătate. Singurul ghimpe din inimă e problema cu mersul în străinătate: trea­ba asta chiar m-a afectat, pentru că sunt pasionat de că­lătorii, de cunoștințele pe care le dobândesc lu­ând contact cu alte societăți, cu oameni din alte cul­turi… La prima vacanță ratată din cauza pandemiei am fost teribil de revoltat! Abia după a treia, am ajuns să tolerez situația. (râde) În altă ordine de idei, în viața mea mai încape și sportul. De mic, de la filmele cu Bruce Lee, Chuck Norris etc., am devenit foarte interesat de sport: îi vedeam pe toți actorii ăștia musculoși, cu mișcări elastice și extrem de rapide și-am devenit fascinat. Mai târziu, firește, am realizat că sportul nu ține, de fapt, doar de es­tetică, ci el e necesar pentru sănătatea trupului și a minții. Apoi, ca o prelungire normală, am devenit interesat și de alimentație: am renunțat la mâncarea nesănă­toasă de foarte mulți ani, carnea am ex­clus-o de-acum opt ani, păstrând doar peștele, am renunțat și la lactate, iar ouă mai mănânc doar o dată la o săp­tămână-două… Baza alimentației mele o repre­zintă legumele, care, dacă sunt de calitate și prepa­rate corect, consider că-mi asigură toți nutrienții de care am nevoie. Și, nu în ultimul rând, în viața mea mai încape și lec­tura: în ultima vreme sunt axat pe căr­țile de dezvol­tare personală și de spiritualitate. Ci­tesc Deepak Chopra, Satguru Sivaya etc.

– Am aflat că locuiești într-o casă aflată în aceeași curte cu casa fratelui tău. Or, despre artiști se spune că au nevoie de singurătate, de intimitate deplină…

– Proximitatea familiei îmi dă o formă de con­fort emoțional. Și, sincer, și un con­fort material: dacă mă trezesc într-o zi că n-am nimic de mâncare în casă, e foarte simplu să mă duc să dau iama prin frigiderul familiei fratelui meu. (râde) Aranjamentul ăsta funcțio­nea­ză perfect și fiindcă suntem cu toții niște oa­meni civilizați, care ne respectăm unii altora inti­mita­tea, nu dăm buzna unii peste ceilalți, la orice oră din zi și din noapte. Plus că, avându-i atât de aproa­pe pe nepoții mei, pe Andrei și pe Ilinca, viața mea capătă și mai multă culoare, e și mai amu­zan­tă… Avem și un câine co­mun, Ares, dar care este mai mult al familiei fratelui meu, fiindcă eu n-am un pro­gram atât de stabil și de or­ganizat ca al lor, așa că ei îl în­grijesc și îl hrănesc în principal. Ares latră foarte fio­ros, deși, în rea­litate, e de o blân­dețe incredibilă. În total deza­cord cu numele de zeu grec al războiului. (râde)

– Spre finalul interviului nostru îmi iau avânt să-ți pun o întrebare mai intimă: cu inima cum stai? Bate singură sau în doi?

– Dragostea e importantă pentru mine, dar, recunosc, în ultima vreme nu a reprezentat o prio­ri­tate. Deși e posibil să sune ciudat, și singurătatea poa­te să-ți ofere o formă de confort emoțional. Sin­gurătatea nu e neapărat sinonimă cu tristețea. Pe mi­ne, cel puțin, m-a ajutat să mă cunosc mai bine și să înțeleg ce-mi doresc atunci când întâlnesc o fe­meie. Abia acum cred că sunt pregătit pentru iubire și pentru o relație serioasă. Oamenii, în general, cred că sunt pregătiți pentru iubire la vârste fragede, dar, dacă ne uităm în jurul nostru, vedem că aproape toată lumea se desparte după 2-3 ani de relație. În realitate, mai ales în tinerețea foarte crudă, oamenii nu se cunosc pe ei înșiși, și-atunci cum ar putea să știe de ce anume au nevoie într-o relație?! Trăiesc doar euforia îndrăgostirii și, după ce aceasta se con­sumă, nu mai rămâne nimic. Așa că azi e foarte greu să-ți mai găsești jumătatea, totuși eu sunt opti­mist: cred că oricărui om care știe cum să-și doreas­că, până la urmă, iubirea „i se întâmplă”.