– Preaminunata poveste a unei icoane pictate de părintele Arsenie Boca –
– În sudul Covasnei, la granița cu Brașovul, în biserica românească din satul Chichiș, se află una dintre puținele icoane pictate pe lemn, de părintele Arsenie Boca. Zeci de ani, nimeni nu a știut că zugravul ei a fost „Sfântul Ardealului”. Descoperită printr-o vedenie, mii de pelerini merg astăzi să i se închine –

E dimineață devreme. Un pui de ger s-a așezat încă de astă noapte peste dealurile Covasnei, îmbrăcându-le cu o pulbere de zăpadă albă. Trec printre case vechi, cu porți falnice, ca mai toate satele din Ardeal. Drumul șerpuiește, se încolăcește printre ziduri și case acoperite cu șiță. Prin hornuri iese fum gros, de lemne, ca în anii copilăriei. Mă bucur și eu, copilărește, de frumusețea uitată a iernii… Satul e bătrân, are peste cinci veacuri, dar eu mă îndrept către biserica lui cea nouă, zidită în urmă cu 80 de ani. Ulițele care duc către ea sunt străjuite de șiruri lungi de mașini, venite din toate părțile țării. Deși e doar o duminică obișnuită, credincioșii s-au strâns ca la marile praznice. Glasul puternic al părintelui care predică se aude de-afară. Înăuntru, oamenii stau neclintiți. Părintele le vorbește simplu, din inimă, uneori pune întrebări și credincioșii îi răspund în cor. Mă simt ca într-o mare familie, deși nu cunosc pe nimeni. Un bărbat în vârstă îmi vede uimirea și-mi spune zâmbind: „Vă vine să credeți sau nu, dar acum douăzeci de ani, la liturghie eram zece, cincisprezece credincioși. Încăpeam toți în străni. În rest, biserica era goală”. „Și ce s-a întâmplat?”, îl întreb mirat. „Totul s-a schimbat de când oamenii au aflat de icoana părintelui Arsenie Boca. De icoană și de preotul nostru care știe să vorbească direct, la inimă”. Icoana Maicii Domnului e sufletul bisericii din Chichiș.
Icoana Preacuratei
O vezi de cum intri în biserică. E o icoană aparte, altfel decât cele bizantine, o icoană pictată în stilul ușor de distins al părintelui Arsenie Boca. Fecioara Maria e tânără, zâmbitoare, luminoasă, dar și îngândurată. Are în ochi înțelegerea suferințelor lumii și o duioșie mângâietoare pentru orice durere omenească. Străluminat de un albastru ceresc, chipul îi e diafan, la fel ca și chipul pruncului pe care îl strânge la piept. Un zefir nevăzut pare să-i fluture prin veșminte. Își ține pruncul pe palme, ca pe o pasăre gata să își ia zborul. Un prunc bucuros, plin de nevinovăție și de candoare, dar cu un aer înnăscut de domn și stăpân. Știu că părintele Arsenie Boca picta luni în șir la câte o icoană. Nu știu cât a lucrat la cea de la Chichiș, dar știu că în timpul în care alții zugrăvesc o catapeteasmă, el abia de termina vreun chip de sfânt. Așa a pictat și biserica din satul Drăgănescu, și, cu siguranță, și icoana de la Chichiș. Picta așa pentru că nu penelul era cel care așternea culorile, ci inima părintelui, muiată în rugăciuni. Maica Domnului de la Chichiș e o întruchipare a rugăciunii depline.
Un mesaj din lumea de dincolo

„Când am fost hirotonit preot, am fost numit la o altă parohie, unde am slujit cu dragoste cinci ani”, își începe povestea părintele Ioan Gavrilă. „Pe atunci, când doar treceam prin Chichiș, aveam un sentiment straniu că voi sluji aici ca preot. Nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre icoana părintelui, deși aveam o mare evlavie la Sfântul Ardealului. Când am venit, nici măcar nu știam că icoana Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus a fost pictată de părintele Arsenie Boca, dar în anul 2002, s-a întâmplat, cu adevărat, o minune: într-o zi, pe când slujeam Sfânta Liturghie, în biserică a intrat o femeie care mi-a spus fără alt înconjor că a fost trimisă de părintele Arsenie Boca cu un mesaj. Mi s-a părut ciudată și nu am luat-o în seamă, dar femeia a insistat: «Părintele Arsenie mi-a spus să înrămați icoana pictată de el cu Maica Domnului și s-o lăsați aici, la închinare. Mi-a mai spus și să vin pregătită cu banii pentru înrămare». Cuvintele ei m-au tulburat. După slujbă, am stat de vorbă cu ea și mi-a povestit că avusese un fiu alpinist care dispăruse în Munții Făgăraș. Era în vremea când părintele Arsenie era stareț la Sâmbăta. S-a dus la el și acesta i-a spus că fiul îi murise, indicându-i și în ce vale să îl caute. Tulburată de întâmplare, femeia avea să-i devină fiică duhovnicească părintelui Boca. După moartea acestuia, întâmplată în 1989, Sfântul Ardealului i-a apărut în vis și i-a spus: «Vreau să te duci la Chichiș. Am acolo o icoană pictată, care suferă și trebuie înrămată. Când vei intra, o să-l vezi pe preot stând între Sfintele Uși. Să-i zici tot ce ți-am spus». Mult timp, nu am îndrăznit să le dezvălui oamenilor ce îmi descoperise femeia aceea. Zece ani de zile am tăcut. Nu voiam să pară că îmi fac reclamă pe seama părintelui Arsenie Boca. Am fost convins că Dumnezeu va descoperi oamenilor icoana, la vremea potrivită. Simțeam că e o apă limpede pe care aș tulbura-o dacă aș face valuri. Am avut însă un hram important la biserica veche a satului, la care au participat și niște pictori restauratori. Când au intrat în biserica nouă, au intuit imediat, după stil, că avem o icoană a Maicii Domnului pictată de părintele Arsenie Boca. «Știți că aveți o mare comoară, părinte?», mi-au zis. Le-am spus că știu, dar vreau să fie descoperită de Dumnezeu, nu de mine. Atunci pictorii au făcut fotografii și au scris despre ea. Așa a început totul”.
Cu câțiva ani în urmă, părintele Ioan Gavrilă a găsit în podul bisericii mai multe acte îngălbenite de vreme. Printre ele, era și un registru de inventar, păstrat din vremea părintelui Vasile Glodeanu, fost deținut politic și slujitor aici, la Chichiș. În anul 1967, într-un singur rând, scris de mână, părintele menționase un dar făcut bisericii de către chiar Arsenie Boca, cu care, de altfel, era prieten apropiat: „Icoana Maicii Domnului, pictată de părintele Arsenie Boca în anul 1966, la Atelierele Patriarhiei”.
Prietenul cel bun de la Sâmbăta

Românii din Chichiș au fost mereu puși pe cruce, viața le-a fost mare de lacrimi, dar au răzbit mereu. Iobagi, săraci lipiți, s-au ridicat din bordeiele lor umile, prin credință și muncă, așa cum asupritorii lor nu ar fi visat niciodată. Mai ales credința le-a fost mereu încercată de autoritățile maghiare ale vremii. Chiar înaintea Marii Uniri, în timpul Primului Război Mondial, când oamenii simțeau că România se apropie de ei ca o mamă, comunitatea le-a fost aproape desființată. Autoritățile maghiare le-au întemnițat preotul, apoi l-au deportat la Sopron, iar pe ei, pe români, peste 700 de suflete, i-au trecut silit la reformați și unitarieni. Doar așa, ca să le iasă în scripte mai mulți supuși „secui” decât aveau în realitate. Cedarea Ardealului de Nord a preschimbat prigoana în infern: honvezii au intrat în sat triumfal, preotul ortodox a fost maltratat, românii, mânați să plece în bejenie ori obligați să-și schimbe credința. La retragerea din 1944, trupele horthyste au bombardat biserica ridicată în 1940, să fie sigure că inima comunității de români nu o să mai bată. Rana aceasta, căscată de vitregiile istoriei, a venit să o vindece în localitate un preot nou – Vasile Glodeanu. Era anul 1947. Pășea într-un altar distrus, al bisericii, dar și al neamului. Cu toate astea, a găsit putere să-i strângă sub aripa lui pe românii speriați de moarte, care trecuseră prin decenii de teroare. L-a ajutat la lucrarea aceasta și Sfântul Ardealului, cu care se împrietenise în anii când părintele Arsenie slujea la Sâmbăta de Sus. Frățietatea aceasta l-a și adus pe părintele Arsenie Boca în biserica de la Chichiș, înainte de a fi întemnițat. Dar pacea bisericii nu avea să dureze mult. O altă hidră, roșie, de data aceasta, îi va înghiți pe cei doi preoți: părintele Vasile Glodeanu va fi întemnițat, părintele Arsenie Boca va fi dus la Canal. Nu știm sigur, dar e posibil ca ei să se fi întâlnit și în temnițe, nu doar în libertate. După amnistia din 1964, părintele Vasile Glodeanu s-a putut întoarce să slujească la Chichiș, iar părintele Arsenie Boca a fost angajat la Atelierele Patriarhiei, unde îi era îngăduit să picteze icoane. Acolo, la „Schitul Maicilor” din București, avea să se gândească la prietenul lui, care își relua păstorirea de la Chichiș. Cum să-l ajute? De slujit nu mai avea voie, de predicat nici atât, doar să se roage pentru el. Și să picteze. La doar doi ani după decretul care îi izbăvea pe deținuții politici de temnițe, părintele Arsenie Boca avea să zugrăvească cea mai mare icoană pe lemn pe care a pictat-o vreodată și să i-o dăruiască prietenului său, preotul Vasile Glodeanu din Chichiș. Când i-a adus-o, părintele Arsenie ar fi profețit: „Măi, icoana asta va face minuni peste timp!”. A fost un dar îngropat în tăcere. Părintele Vasile nu putea spune nimănui că primise un asemenea odor din partea Sfântului Ardealului. Așa că a luat icoana, a așezat-o la închinare, dar nu a dezvăluit nimănui ce comoară de preț are în sfântul lăcaș. Deținuții politici nu aveau voie să se întâlnească unii cu alții, cu atât mai mult să vorbească între ei. Aveau voie doar să tacă. Să tacă și să se roage.
Prima minune – „Vrei credincioși? Ți-i aduc!”

Afară a început să fulguiască. Cerul plumburiu s-a lăsat pe pământ. Fulgii mari cad alene, se prind de oamenii aflați în curtea bisericii, de scândura gardurilor vechi, de ulițele înghețate ale satului. Liturghia s-a terminat și credincioșii se desprind din trupul mare în care au stat uniți preț de câteva ceasuri. Sunt fericiți. Râd, vorbesc însuflețiți. Sunt mulți tineri, familii cu doi, trei, chiar patru copii. Chichișul răsună de veselia lor. Grupul lor pare un sat în sat. Nu a fost tot timpul așa. Când părintele Ioan Gavrilă a venit aici, în urmă cu 22 de ani, parohia era îmbătrânită, cu doar câteva familii de români, și acelea dezbinate. I-a fost greu, a vrut chiar să plece. „Aveam foarte puțini credincioși la slujbă. Veneau doi-trei, de mă întreba cântărețul: «Părinte, dar noi pentru cine facem slujba? Doar noi doi, doamna preoteasă și încă un creștin?!». Îi răspundeam că slujim pentru Dumnezeu și-i ceream răbdare, că va veni și lumea la slujbă, cândva… Dar aveam inima strânsă… Într-o duminică seara, am ajuns acasă, după liturghie, tare frământat, și i-am spus Domnului – «Cum să mă descurc eu aici, în Chichiș, cu patru copii, într-o parohie atât de mică, având atât de puțini credincioși?». Primisem de curând un acatist închinat părintelui Arsenie Boca și l-am citit în seara aia pe tot. La sfârșit, i-am spus: «Părinte, ajută-mă să pot trăi în parohie sau, dacă nu, ajută-mă să plec de aici!». Am adormit, și dimineața, pe la ora cinci, m-am trezit în prezența părintelui. Mi s-o arătat și mi-o spus: «Ce, vrei să pleci de aici?! Vrei credincioși? Îți aduc eu oameni!». Miercuri, când am mers la biserică, am crezut că pic jos! Înăuntru mă așteptau mai bine de patruzeci de credincioși. Atât de mulți erau că mi-am zis că am intrat în altă biserică. Și de atunci vin din ce în ce mai mulți oameni, care vor să se roage împreună cu noi. Asta a fost prima minune pe care părintele Arsenie Boca a făcut-o cu mine aici, în Chichiș. Așa am ajuns să rămân aici preot. Și slujesc aici, iată, de mai bine de 20 de ani”.
„Scoală, mă!”
– Spuneți că e prima minune? Au mai fost și altele?

– Deși nu l-am cunoscut personal pe părintele Arsenie Boca, încetul cu încetul am ajuns, pot să spun, un ucenic al lui. El m-a ajutat de foarte multe ori în viață, iar odată m-a ridicat efectiv de la pat. Acum șapte ani, am avut o problemă gravă de sănătate – o discopatie lombară. Aproape că nu mai puteam să merg, am fost la medici, mi-au spus că starea mea este gravă. Mi-au dat tratament, dar durerile nu mă lăsau. Am ajuns să pot dormi numai pe scândură și mi-am zis că asta mi-e crucea, că, poate, nu voi mai fi în stare să slujesc la biserică și că va trebui să caut un alt preot pentru parohie. M-am gândit că am făcut păcate mari înaintea lui Dumnezeu, pentru care sunt pedepsit acum. Și, la fel ca în primii mei ani în parohie, tot părintele Arsenie Boca m-a salvat. S-a petrecut într-o miercuri dimineață, la fel ca prima oară. Se apropiau zorii, de-abia adormisem pe scândură, când a venit părintele și mi-a spus doar atât: „Scoală, mă!”. Într-o clipă, am sărit în picioare! Săream de bucurie prin casă și spuneam: „M-am vindecat! M-am vindecat! Nu mă mai doare nimica, a venit părintele Arsenie și m-a ridicat din dureri!”. Soția a încercat să mă liniștească, îmi spunea că poate a fost o ispită, voia să mă calmeze, se temea să nu îmi fac mai rău. Să mă ferească Dumnezeu să vorbesc cu păcat, dar, din ceasul acela, eu nu am mai avut niciodată dureri de spate.
Moldoveanul cel ziditor
– Părinte Ioan Gavrilă, în afara icoanei Fecioarei Maria și a ajutorului părintelui Arsenie Boca, oamenii spun că și dvs. sunteți un preot-minune. Vin la liturghie, la Chichiș, din toată țara. Cum le vorbiți? Cum le fermecați inima?

– Îmi e foarte greu să vă răspund la o astfel de întrebare… Eu cred că mi-am dorit tot timpul o comunicare între mine și credincioși. Nu am vrut niciodată ca ei să vină doar să asculte liturghia și apoi să plece acasă. Am vrut mereu ca ei să rămână cu ceva de la biserică. Curajul de a vorbi direct inimilor oamenilor mi-a venit tot de la părintele Arsenie Boca. Nu am fost de la început familiarizat cu cărțile lui. Fiind moldovean, eram apropiat de cele ale părintelui Ilie Cleopa, dar credincioșii mi-au spus – „Cine l-a cunoscut pe părintele Cleopa are ușa deschisă către părintele Arsenie Boca”. Și au început să îmi aducă volume cu scrierile Sfântului Ardealului, iar spusele lui aproape că mi s-au imprimat în subconștient. Știu că multă lume spune despre dânsul că era dur, dar eu nu cred asta. A fost un părinte ale cărui cuvinte s-au imprimat în sufletele oamenilor. După o întâlnire cu părintele Arsenie, cei care îl cunoșteau se hrăneau din sfaturile lui. Eu nu sunt un clarvăzător, cum a fost dânsul. Sunt un biet preot, lăsat de Dumnezeu pe pământ, să slujesc Sfânta Liturghie și să le împărtășesc tuturor dragostea Lui. Dar am încercat asta – să nu bag sfaturile duhovnicești cu de-a sila în sufletele oamenilor, ci să le aștern acolo cu grijă, în așa fel încât să rodească singure. Încerc să pun în inima oamenilor cuvinte care zidesc, nu cuvinte care dărâmă.