ILIE TUDOR: „Mișcarea, natura și sentimentele vindecă tot”

– A trecut printr-o boală grea, care era să îl coste viața. Sănă­tatea are pentru el un preț înmiit. Pornit în numerele trecute ale revistei, dialogul despre „știința” stilului de viață continuă cu alte probleme importante: mișcarea fizică, natura și sentimentele stârnite de ea. Viața cere viață –

„Fiecare sută de pași mă făcea să mă simt mai bine, mai viu și mai sănătos”

– În numărul trecut al revistei am vorbit des­pre alimentație. Îți    propun să vorbim acum des­pre mișcarea fizică, un „remediu” care a ur­cat pe primele locuri în topul sfaturilor legate de stilul de viață. Cum poate fi adaptată la oamenii care au trecut prin boli?

– Atâta vreme cât pacientul nu are o contra­indicație expresă de la medic, el TREBUIE să facă mișcare, zil­nic. Pe de altă par­te, este abso­lut necesar ca efortul fizic să fie adap­tat pentru fiecare caz în parte. Cantitatea și tipul de miș­care trebuie personalizate foar­te bine, în funcție de afec­țiunea de care suferă și de starea de mo­ment a pacien­tu­lui. Însă ideea de bază este aceea că niciun bolnav nu tre­buie să stea, ci din contra: pe cât po­sibil trebuie să se miște, să se auto-depășească. Pentru un pacient cu o afecțiune gra­vă, pri­mul beneficiu al efortu­lui fizic este acela că îi dă cu­raj, încredere în sine. Eu, când am fost internat cu boala mea de rinichi în fază terminală, am obser­vat că mai aveam ceva capacitate de efort și pu­team să merg 1-2 minute, fără să obosesc. Nici nu am așteptat externarea, ci am început să merg cât de repede puteam pe holurile spitalului, contori­zându-mi numărul de pași cu ajutorul telefonului mobil. Sesiunile de „sport” le făceam seara, pentru a nu-i deranja pe ceilalți pacienți și personalul medical. Când m-am simțit în stare, am început să urc și scările dintre nefrologie și oncologie, pentru a-mi crește capacitatea fizică și tonusul psihic. Fiecare sută de pași mă făcea să mă simt mai bine, mai viu și mai sănătos. De asemenea, mă ajuta să dorm mai bine noaptea, ceea ce era foarte impor­tant pen­tru a-mi conserva echilibrul mental și emo­țional.

– Există însă și pacienți care nu pot merge. Ce se poate face în cazul lor?

– Am fost la rândul meu imobilizat la pat, după operația de transplant, care, practic, secționează în două abdomenul. La nici o săptămână după inter­venție, a venit Vlad, kinetoterapeutul centrului de transplant din Cluj, unde am fost internat, cu o bicicletă medicinală. Era un dispozitiv mic, spe­cial adaptat pentru a putea pedala din poziția cul­cat în pat. Doamne, câtă bucurie ne-a adus mie și „fratelui” meu de transplant acea bicicletă,    care contoriza electronic kilometrii parcurși! Eram într-o cameră de spital la mansardă, cu un ochi de fereastră, prin care abia se vedea o bu­cățică de cer sau un nor. Și, pedalând kilometri cu acea bicicletă medicinală, ne imaginam unde am putea ajunge. Când am făcut 11 kilometri, mă gândeam că deja aș fi putut ajunge în Cristian, lân­gă Brașov, și mă și vedeam cu ochii minții la poa­lele munților Bucegi… Am fost chiar fericit!

„Zeci de mii de pacienți din România ar putea fi recuperați aproape complet, dacă s-ar acorda atenția cuvenită kinetoterapiei”

– Kinetoterapia este destul de puțin cunoscută în Româ­nia. A fost intro­dusă și în spi­talele noastre?

– Institutul de Urologie și Transplant din Cluj este prin­tre puținele spitale din țară care au înțeles nece­sitatea efortului fizic, inclu­siv ca sprijin emo­țional pen­tru pacienți. Zeci de mii de pacienți din România ar putea fi salvați, recuperați a­proa­pe complet, dacă s-ar acor­da atenția cuvenită ki­ne­to­terapiei. Pacienții imo­bilizați la pat sau cu afec­țiuni cardio­vasculare grave nu pot face efort decât cu acordul medicului și cu ghidarea și sprijinul kinetoterapeutului. Dar chiar pacienților țintuiți la pat, mișcarea le este extrem de importantă și ne­cesară.

– Unde pot fi găsiți ki­netoterapeuți care știu să lucreze cu pacienții cu ne­voi speciale?

– În unele spitale din România există centre de kinetoterapie, mai ales aso­ciate secțiilor de Ortopedie sau Neurologie, unde găsim acești specialiști care știu să lucreze cu pacienții cu ne­voi speciale. Apoi, există și cabinete individuale de ki­ne­toterapie, în toate ora­șele mari și în multe dintre cli­nicile particulare. La pa­cienții cât de cât stabili, pro­­babil că cea mai bună asis­tență din partea unui kine­toterapeut se poate obține în stațiunile balneo­climaterice. Aici găsim nu doar specia­liști, ci și aparatură medicală foarte bună, săli de sport și, foarte important, bazine cu apă. Pentru a fi primit într-o asemenea bază de tratament, pacientul tre­buie să aibă acordul scris al medicului cardiolog. Aceas­ta, deoarece pacien­ții cu boală coronariană, trom­boflebită sau hiper­tensiune arterială gravă tre­buie să fie într-o stare cât de cât stabilă, pentru a fi apți de kinetoterapie într-o asemenea stațiune. În bazele de tratament, sunt învățați cum și cât efort să facă, beneficiind și de resurse naturale, cum ar fi aerul ionizat negativ, climatul sedativ, mofetele, băile cu ape minerale etc.

„6000 de pași făcuți în fiecare zi, într-un ritm rapid, este rețeta unei foarte bune sănătăți”

– Mulți români nu au resurse de timp sau financiare pentru a merge în stațiuni. Pentru ei ce soluții există?

– Cea mai importantă terapie prin efort fizic este cea pe care o faci zilnic, acasă sau în apro­pierea casei. De fapt, dacă mișcarea nu devine un obicei stabil, efectele sale benefice asupra sănătății vor fi foarte slabe. Este foarte important să facem o oră de mișcare ușoară în fiecare zi, indiferent de anotimp, iar mersul pe jos e forma de exercițiu fizic cea mai ușor abordabilă și cu beneficii enor­me asupra sănătății. Este un exercițiu ușor, ce nu implică niciun cost financiar suplimentar, care poate fi făcut la orice vârstă. Mersul pe jos, în aer liber, cât mai puțin poluat, permite nu doar întă­rirea musculaturii, ci și reglarea respirației, scă­derea nivelului de stres psihic, îmbunătățirea activității creierului. De curând a apărut un studiu făcut pe un număr mare de subiecți, care arată că 6.000 de pași făcuți în fiecare zi, într-un ritm rapid, sunt rețeta unei foarte bune sănătăți. Iar acest nu­măr de pași înseamnă cam 4 kilometri, parcurși la o viteză de 4-5 kilometri pe oră. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o plimbare de o oră pe zi, dar – atenție! – în pas rapid, nu ca la promenadă prin parc. De fapt, la început, putem avea un ritm oricât de lent de mers, în funcție de condiția noastră fizică, dar, în timp, viteza trebuie crescută. În acest sens, sunt foarte utile aplicațiile ce monitorizează mersul pe jos, pe care la au aproape toate tele­foa­nele mobile folosite în prezent.

– Norma ta de mers care este?

– Eu merg în jur de 18.000 de pași pe zi, adică triplul recomandării din acel studiu. Într-un an, parcurg în jur de patru mii de kilometri pe jos, mare parte din această distanță într-un tempo rapid. Există o cercetare care arată că, odată ce ai depășit cei șase mii de pași regulamentari, o suplimentare a lor nu duce la beneficii mai mari pentru sănătate. Dar experiența mea individuală mi-a arătat altceva: am nevoie de mult efort fizic pentru a-mi gestiona stresul, pentru a-mi menține condiția fizică și a avea un somn bun. Așa am ajuns, în ciuda unei sănătăți precare, să am o con­diție fizică mult peste medie, pentru că doar câteva zile pe an mă abat de la rutina mea cu multă mișcare. N-a fost tocmai ușor, dar sunt bucuros că am izbutit. La început, acum aproape 5 ani, ime­diat ce am fost externat după transplant, am făcut mișcare pentru că așa mi-au recomandat medicii: mi-au spus clar că nu trebuie să zac, deoarece medicația pe care o luam ar fi devenit foarte dis­tructivă. Așa că, abia externat, cu masca pe figură, pentru că imunitatea mea era la cote mini­me, însoțit de soția mea, în caz că mi se făcea rău, am început să merg pe o alee de sub Tâmpa, în Bra­șov. Pe vremea aceea, nimeni nu bănuia că va veni o pandemie și toți vom purta mască, așa că lumea se uita lung după insul palid și cu fața pe jumătate acoperită. Nici nu puteam să merg drept, ci doar îndoit de spate, abia mă târam și cu greu reușeam să fac un kilometru și jumătate pe zi. Cu voință, după vreo lună și jumătate, am reușit să par­curg 3 kilometri pe zi, iar de atunci am putut merge și neînsoțit. Acum, când fac și 20 de kilo­metri într-o singură zi, pare incredibil de la ce condiție fizică precară am pornit cândva.

„Un secret al voinței este să nu abuzezi de ea”

– Pentru o izbândă ca a ta, e nevoie, în primul rând, de voință. Din păcate, ea nu se obține cu rețetă. Tu cum ai făcut?

– Cel mai mare secret al voinței mele este că nu trebuie să apelez decât destul de rar la ea. Ne putem încorda voința o săptămână, o lună sau chiar trei, dar efortul fizic bazat pe voință nu func­ționează pe termen mediu și lung. Adevărul este că am învățat cum să merg pe jos, așa încât să-mi facă plăcere și să nu mă plictisească nicio­dată, găsind o uluitoare varietate acolo unde înainte nu vedeam absolut nimic. Există și situații când mă confrunt cu o acută lipsă de chef, atunci când sunt obosit sau mi-e frig, de exemplu, și abia atunci îmi mobilizez voința. Dar nici atunci nu mă forțez excesiv. Da­că mi-este prea frig, rămân aca­să, beau ceai fierbinte, mă rela­xez, și abia apoi mă îmbrac bine și plec să mă plimb în parc. Un se­cret al voinței este să nu abu­zezi de ea, ci să te comporți ra­țio­nal, forțând atunci când tre­buie și acceptându-ți neputința în rarele cazuri când chiar nu mai poți.

– Ne poți spune cum poate fi transformat efortul fi­zic, adesea plicticos și obositor, în plăcere?

– Cu ani în urmă, îmi propu­neam să alerg sau să merg în pas rapid în fiecare zi, dar nu reu­șeam să leg nici trei zile, pentru că mereu era ceva mai bun sau mai urgent de făcut. De fapt, nu reu­șeam să simt o atracție reală spre activitatea fizi­că. Și, într-o zi, mergând prin pădure, mi-am dat sea­ma și de ce nu-mi plă­cea efortul fizic: eram foarte absent! Mer­geam pe cărare cu capul în jos, scufundat în gânduri, dis­tras de la ce mă înconjura. În vre­mea aceea, vedeam ca pe o corvoadă necesară efortul fizic. Abia după ce am revenit la viață, după operația de transplant, am început să înțeleg cum tre­buie să merg. Și am început cu ceva foarte sim­plu: nu mi-am mai ținut capul în pământ când mergeam. Din contra, am început să observ atent și relaxat tot ceea ce mă înconjoară, ținând privirea ridicată. În primele săp­tămâni, îmi era destul de greu să nu pun capul în pământ și să mă izolez în zgomotul gândurilor mele. Chiar mersul cu pri­virea îndreptată ușor în sus mi se părea ciudat. După un timp, însă, am fost fer­­mecat de ceea ce era în jurul meu, fie că mergeam în pădure, în parc sau pe o stradă a Brașovului. Mai ales când merg prin zonele cu ve­getație, indiferent de anotimp, mă fascinează totul: cum cade lu­mina printre crengi, freamătul ra­mu­rilor, mirosul de frunze ude, chemările păsărilor. Chiar și acum, iarna, sti­lul acesta de mers, cu pri­virea ridi­cată și cu atenția în pre­zentul ime­diat, mă ajută să văd alt­fel, mult mai fru­mos, chiar și cele mai întu­necate zile. Când sunt no­rii joși și natura se pregătește de nin­soare, pădurea sau chiar arborii din parcuri au o nemișcare plină de pace, care ți se trans­mite. Când nin­ge, fiecare creangă, trunchi sau cetină de brad se desenează pe al­bul pur, dân­du-mi și mie, parcă, ce­va din puri­tatea naturii. Anul tre­cut, a fost prima oară când m-am încumetat să fac o partidă de schi nocturn, îm­pre­ună cu soția mea. Muntele era alb, satele din jurul Brașovului păreau iluminate fes­tiv… A fost ca și cum ar fi venit mai repede Crăciunul.

– Faptul că trăiești în Brașov, un oraș de mun­te, e totuși un privilegiu. Ce ar putea să facă cei care nu au no­rocul unei păduri lângă casă?

– În zilele cu ploaie abundentă sau vânt puter­nic, îmi este și mie aproape imposibil să merg la plimbare în pădure, chiar locuind în Brașov. De asemenea, uneori plec din oraș sau din țară, ajun­gând într-un oraș necunoscut, fără locuri de pro­me­nadă în natură. Dar mi-am dezvoltat o adevă­ra­tă abilitate în a-mi găsi colțul de paradis pe unde să mă plimb. În Germania, lângă o autostradă, am găsit un pâlc de copaci, pe o alee asfaltată care ducea la un grup de case. Am par­curs cele câteva sute de metri de alee, de vreo 40-50 de ori, cu pri­virea îmbrățișând trun­chiurile co­pacilor, până când nu am mai auzit vuietul miilor de tiruri care treceau pe acolo. În București, am desco­perit câte­va alei mai puțin circu­late în Herăstrău, dar și stră­zile retrase din nordul orașului, străjui­te de tei și platani seculari. Dacă în timpul plimbărilor știi să te con­centrezi asupra frumosului, efectul tera­peu­tic al efortului fizic este dublat de încântarea produsă de natură.

„Ia-ți un câine și plimbă-l!”

– Animalele par să aibă și ele putere te­rapeutică. Sunt cercetări științifice care atestă acest ade­văr…

– Da, ia-ți un câine și plimbă-l câteva zile la rând. Îți pot spune dintr-o vastă experiență, atât a mea, cât și a cunos­cuților mei: când vine cățelul tău și te privește în ochi, implorându-te să-l scoți la plimbare, îți vei găsi resurse nebănuite de efort! Știu foarte mulți bol­navi cronic care mi-au spus că animalele lor de companie le-au salvat viața. Ne­voia de plimbare zilnică a câinilor, indiferent dacă afară ninge sau e caniculă, i-a făcut pe stă­pânii lor să iasă din casă, să facă efort și să-și recapete sănătatea. Am și eu o cățelușă, Vigra, pe care o plimb împreună cu un grup de amici, și ei stăpâni de câini, chiar și în serile geroase de iarnă sau ploioase de toamnă. Foarte mulți din acest grup au fost salvați de la moarte sau de invali­ditate chiar de către câinii lor. Cercul de posesori de câini cu care ies la plimbare este, de fapt, compus dintr-un pacient cu trans­plant (eu), care se plimbă cu supra­viețuitorul unui infarct și cu un pacient onco­lo­gic, aflat la 7 ani de la remi­sie… Sunt oameni care își reinventează viața, cu aju­torul efor­tului fizic și al afecțiunii necondi­țio­nate a anima­lului lor de com­panie. Sunt și câte­va cazuri de depresie cronică sau sin­droame an­xios-de­pre­sive care au obținut rezultate în acest fel. A­ceasta, deoarece combi­nația efort fizic, na­tură și afec­țiune vindecă orice boală!