Colegului nostru, Valentin Iacob, matematician, poet și publicist, îi plăcea să spună că este un urmaș al marelui scriitor Ion Barbu. Când mă apuc să scriu despre el și să le spun cititorilor revistei „Formula AS” că nu mai e printre noi, cuvintele mor, și ele, înainte de a putea să le scriu. Nu pot crede că Valentin s-a dus. Era sănătos, vioi, optimist, punea la cale interviuri de excepție, cu pictori și scriitori. Poet în gând și în suflet, trăia prietenos, știa să îngăduie și să ierte, să-ți țină partea, când te simțeai singur și neputincios. Pletele bogate, strânse la spate, în coadă, și mustața „babană”, la care a renunțat, îi ridicau râsul deasupra nimicurilor din jur, ocrotindu-și „părticeaua” lui de viață, în care credea cu ardoare și înțelepciune. Manierat, cultivat și distins, avea un spirit rar, de epocă interbelică, incapabil de mojicii ori vulgarități. Știa tot despre tot și se făcea ascultat. Mă chema uneori la unele lansări de carte sau vernisaje, la cenacluri găzduite de Muzeul Literaturii Române din București. Mă conducea ca un ghid, încântat că are pe cine să instruiască, fermecându-mă cu știința și elocvența lui. Un prinț al culturii, în mitocănia de azi. Lui Valentin îi plăcea mult să scrie, dar și să călătorească. Era fericit să fie luat pe teren. Își pregătea subiectele ca un elev premiant, bucuros de laude, în fața clasei.
Moartea lui Valentin m-a lăsat fără glas. Părea sănătos, nu se plângea de nimic, plin de viață și dornic de fapte mari. Îl văzusem înainte de Crăciun, la o ședință de redacție, terminată cu o bere. Era binedispus, râdea, vorbea tare, părea că excelează în trăirea cu bucurie a timpului. După care a urmat cancerul. Neanunțat prin nimic și ucigător. La doar 66 de ani, Valentin a completat grupul colegilor noștri mutați în cer: Silvia Kerim, Sanda Anghelescu, Sorin Preda, Bogdan Lupescu și Marius Petrescu. Tocmai ce-i apăruse o carte! Va da autografe în Rai.
Miluiește-l, Doamne, în vecii vecilor. Amin!
