Presa scrisă împinsă în prăpastie

Era acum aproape 5 ani, în toamna lui 2017, când Bucureștiul vuia după ce, pes­te noapte, primarul PSD-ist de la Sectorul 4, Daniel Băluță, se apucase să desființeze zeci de chioșcuri de presă de pe domeniul public, cuprins de un elan edilitar demn de o cauză mai bună. Ofi­cial, ac­ţiunea viza „cosmetizarea spa­ţiilor de desfacere prin ca­re se distribuie presa”. Lumea a vă­zut atunci, în gestul pri­ma­rului Băluță, o atitudine tipic PSD-istă, de îmbrâncire în gol a unei industrii aflate, oricum, pe bu­za pră­pas­tiei. Și presa, și opinia publi­că, au uitat, din păcate, prea repede acea sfidare a pu­terii locale.

Drept urmare, la 5 ani distanță, situația e încă și mai gravă, iar moda „cosme­ti­zării chioșcurilor de presă” i-a cuprins pe edili de la partide de la care ne-am fi aș­teptat să fie mai prietenoase cu liberta­tea presei. Nu mai departe de acum câteva săp­tămâni, scriam despre necazurile pre­sei din Cluj, unde, în tot Centrul Vechi, atât de dichisit, nu găsești mai mult de trei puncte de vân­zare a presei scrise, și ace­lea, aflate sub amenințarea iminentei în­chi­deri. Chioșcu­rile vechi nu mai cores­pund estetic, cele noi costă aproape cât o garsonieră și vând cafea de fițe, în timp ce de soarta presei scrise și a industriilor conexe ei – distribuție, tipo­grafie etc. – nu-i pasă nimănui din adminis­tra­ția statu­lui. Centrul Clujului trebuie să arate ca scos din cutie, iar pentru asta nici prima­rul Emil Boc, nici subalternii lui nu par să fie dispuși să caute soluții civilizate, care să țină presa pe linia de plutire. Mai nou, febra esteticului l-a cuprins și pe pri­marul USR de la Timișoara, Dominic Fritz, care a trimis și el somații către deți­nătorii de chioșcuri din oraș. Metropola bănățeană, care anul viitor va fi Capitală Culturală Europeană, riscă să intre fără presă scrisă în anul marii sărbători. Puși în fața conse­cin­țelor deciziilor lor, supri­marea imediată a celor câteva ziare locale, unele cu bogată is­torie post-decembristă, și, implicit, pri­varea publicului de presa centrală, care prin acele chioșcuri din Timișoara ajunge la publicul ei, edilii se arată la fel de in­flexi­bili ca la Cluj.

De acord, nu toate chioșcurile arată ca-n Paris sau Barcelona, dar chioșcurile regiilor de transport local nu arată mai bine, iar de ele nu se atinge nimeni! De acord că unii distribuitori or fi având probleme cu auto­rizațiile, dar ce facem dacă sunt condiții ines­tetice în spitalele și școlile din Româ­nia, dacă nu sunt autorizații de siguranță la in­cendiu, le radem sau încercăm să le repa­răm, să le curățăm, eventual să construim altele noi?! De unde până unde această ură viscerală, transpartinică (că o vedem, iată!, și la PSD, și la PNL, și la tinerii frumoși din USR), împotriva presei scrise? S-au ter­minat de rezolvat problemele cu trans­portul din Cluj, s-au terminat problemele cu ter­mo­ficarea din Timișoara, s-au desființat toate garajele hidoase, s-au cosmetizat toate blocurile și buticurile din anii ’90, s-au igienizat toate gările și autogările și n-a mai rămas de rezolvat decât problema chioșcu­rilor de presă? Chiar nu se poate găsi o soluție pentru supraviețuirea unei industrii in­ternaționale, care încă mai ține oamenii în jurul unei lecturi de calitate, într-o pe­rioadă în care rețelele sociale de pe internet sunt o reeditare a „Cântării României” de pe vremea lui Ceaușescu, un mediu necen­zurat, de promovare a mediocrității? Presa scrisă, și așa lovită de creșterea prețului la electricitate și la gaz și de scumpirea hâr­tiei, ar trebui ajutată, ca bun cultural al co­munității, nu suprimată de azi pe mâine. Chiar vor alde Băluță, Boc sau Fritz să-și treacă în CV-uri îngroparea presei scrise din România?