Poveștile Bunei: Întâmplări cu Muma Pădurii

Găleata cu spurcăciuni

– „Tu, Catiță, spui drept?

– Drept îți spui. Cât oi trăi, n-oi uita! Și astăzi stau și mă socotesc cât de spăriată am fost, de n-am auzât cum s-o durălit găleata pe pietrișul văii. Când i-am văzut ochii verzi, ca de mâță, mi s-o scurs pu­terea în pământ și șuiera ascuțât, din gât, gândeai că să dejdină, să rupe o creangă dintr-un copac bătut de vânt mare. Ie! Așe o fo când am văzut-o pri­maj­dată pe Muma Pădu­rii!”.

Vorbele spuse de Buna au rămas dea­supra mea ca un nor. Șe­deam pe scăunașul cu trei pi­cioare și as­cultam poveștile oa­menilor mari. Nu m-aș fi dus de-acolo nici moartă, atâta de mult îmi plăceau! Tot felul de lume venea la Bu­na, fie să-i cea­ră un sfat, în cine știe ce încur­că­tură a vieții, fie să ia ceva împrumut, ori doar să fa­că schimb de semințe și olta­șuri, altoiuri de flori pentru ca­re era renumită. Cel mai mult și mai mult îmi plăcea când se adunau în tărnațul nos­tru cu­metrele Hermina și Catarina, care aveau ca­sele pe cealaltă uliță. Ele veneau la Buna mai ales în zile de sărbă­toare îngăduite de sfinți, de obicei după-amiaza, când nu era slobod să lucri nici prin grădini, nici prin casă, de teamă că te-ar trăsni sau ți-ar rătăci min­țile. Cumetrele veneau îmbrăcate tistaș, îngrijit, cu năframă albă pe cap, că erau vă­duve de multă vre­me, și cu șurțe nialcoșe, dichisite, cu buzunare mari și volane. De obicei, nu trecea multă vreme du­pă ce se așezau pe laița din tărnaț și începea spec­tacolul pe care mă străduiam să nu-l pierd niciodată și care mă ținea nemișcată, lipită de scaun, ceasuri întregi. Vorbeau, vorbeau, și atâta se minunau de ceea ce povesteau, că își băteau pal­mele una de alta, de mare mirare. „Chiar așe o fo, tu, Catiță?”. „Tom­na așe cum îți spui!”, își întărea Buna vorbele și rămâneam și eu cu gura căscată, as­cultând-o. Ba, seara, când cumetrele plecau la ca­sele lor și rămâ­neam doar noi două, o puneam să-mi mai spună o da­tă povestea, cu vorbe mari pe-nțe­le­sul meu. Bucu­roasă de atâta succes, Buna o lua de la capăt,    adăugând alte și alte detalii și întâm­plări, pe care se jura că nu le-a mai zis nimănui.

„Eram fată fecioară, când m-am întâlnit primaj­dată cu Muma Pădurii. M-a trimis mama după apă la ciurgău. Pe cărare, am văzut de departe cum ve­nea o femeie îmbrăcată cu o haină mnierie, albastră-sură, dar nu m-am luat pă samă că ce poate fi, până am ajuns mai aproape de ea. Când m-am apropiat, am ridicat privirea, ca să-i pot da binețe, dar am în­cremenit când am văzut-o. Era o arătare de femeie, lungă și subțire tare, cu un cap mic, mic, sucit pe un gât gros. Avea păr lung și în­câlcit, plin de ierburi și frunze us­cate. N-am mai avut nicio putere să vorbesc, mi-am scăpat viderea din mână și am luat-o la fugă îna­poi cătră casă. În urma mea am au­zit un hohotit scrâșnit și urât, de pă­rea că taie careva o pia­tră cu fi­rizeul. Mi s-o făcut pielea de găină și-am fujit, fără să-mi întorc capul. Numa după câteva ceasuri am avut curaj să merem acolo, io și mama Ru­zali, ca să ne luăm îna­poi gălea­ta. Da ce să mai iei, că am aflat-o plină de lut, ames­tecat cu paie și cu păr de câne. Nu ne-am mai atins de ea, acolo am lăsat-o, la marginea cărării. Așe și-o râs Muma Pădurii de noi, ne-o înfundat viderea de spurcăciuni. După câteva luni, căldarea aia era plină de niște flori mici, ver­zui, cu frunze ce păreau me­reu stropite de rouă. Am mai văzut-o pe Muma Pă­durii încă o dată, la mulți ani după ce m-am măritat, tot acolo, pe căra­rea de la ciurgău. Numai că era cu spatele la mine și ea nu m-a sâmțit. Și io, când mi-am dat sea­ma că cine îi, țuruc, înapoi!, n-am mai făcut niciun pas. M-am întors repede, și de-atunci am luat obiceiu ca numai după ce mă asiguram că nu-i nime­nea pe cărare, să pornesc după apă proas­pătă la izvor. Așe să faci și tu, cât îi trăi!”

Hainele pe dos

Mătușa Onița era soră mai mare cu Buna mea. Avea casa pe un deal. Dru­mul pâ­nă la ea urca într-o pantă do­moală și se oprea într-un pâlc de aluni. Venea des mătușa pe la Buna. Atâtea povesteau amândouă, de-ai fi zis că e ultima oară în viața lor când se văd și era musai să spună tot. Cred că și acuma mai povestesc, pentru că în ci­mi­tirul unde sunt îngropate, le desparte numai un prag de iarbă aspră, plină de cimbrișor sălbatic.

De câte ori venea la noi, mătușa purta sfeterul ori căbatul cu care era îmbrăcată, pe dos. Ori, dacă era vară și nu trebuia să se apere de frig, purta șurța de la brâu pusă invers, cu buzunarele către burtă. N-am întrebat-o niciodată pe Buna de ce umblă cu hai­nele puse pe dos, dar am aflat explicația ascul­tân­du-le poveștile, într-o zi în care s-au întâlnit mai multe cumetre în tărnațul Bunii.

„Țâi minte, Leonoră, zâua când or mers Aurel, frati-to, și cu Văsălică al nost, la Baie, la re­cru­tație? No, amu oi povesti ceva ce n-am mai spus în veci la nime. Tu știi că eram în vorbă cu Aurel și că dacă s-ar fi întors din război, ne-am fi luat amândoi, Dumnezău să-l hodinească, pe unde îi! No, în zâua aceia în care or plecat pe jos, ca să ajungă la Baia Mare, io m-am înțăles cu Aurel să mă duc o vreme cu ei, să-i petrec, până la stâna lui Gri­gore. Da n-am ajuns pân’ la stână, că tăt am auzât ba în fața noas­tră, ba în spate, un fâșâit de frunze. Nu se ve­dea nimeni, ori de câte ori ne uitam. Apoi, mi s-o depărut că cineva îi strâgă pe Aurel și pe Văsălică, dar se auzea cam slab, ca și cum ar fi fost la mare distanță ăla care strâga. Mai degrabă era on șuier moale, care vinea din adâncul pădurii, dar de care parte nu puteai să-ți dai prea bine sama, că se tăt oprea. După ce-am trecut valea pân apă, că nu era atunci puntea de-amu, când am ajuns la huciurile cele mari de porumbele și de pomnițele, am auzât limpede ca bună zâua cum îi strâgă pe nume, mai întâi pe Aurel, apoi pe fratile meu, Vasile. Și-atun­cea mi-o trecut pân cap că numa Muma Pădurii poate fi, și că și-o pus în cap să-i bolunzască pe feciorii cu care eram. Mi-am făcut cruce, dar degeaba, am văzut că feciorii erau deja prinși în puterea ei. Să uitau spărieți cătră huci și părea că nu mai au putere deloc. Şi când i-am văzut cum se uitau la mine de neaju­to­rați, nu ştiu cum mi-o dat în minte să le zic să să puie în jănunţi, să-şi facă cruce şi să să roaje. Şi ei m-or ascultat, şi-apoi n-or mai zâs nimica, numa or rămas înholbați și tăt oftau. De mână i-am dus până la stână, și acolo, moș Grigore i-o spălat pă obraz cu apă sfinţâtă din care stropea și stâna și oile din când în când, ca să le apere de rele. „Muma Pădurii o fost”, o zâs moș Grigore, „bine că ți-o vinit, fată, în minte să faci cruce și să-i pui să să roaje. Așe ea n-o mai avut putere asupra lor și n-o mai putut să-i celuiască, să-i atra­gă în fundu pădurii ca să-și facă mendrele cu ei. Dară tu, fată, bagă de samă, și de-amu umblă nu­ma cu hainele întoarse pe dos, musai o cămeșă ori un sfeter să ai îmbrăcat pe dos, ca să nu te mai poa­tă cunoaște Muma Pădurii și să te pedepsească pân­tru că ai oprit-o cu rugă­ciunea ta! Și m-o în­vățat moșu să-mi întorc pe dos batăr zadia, înainte să viu acasă. Pe feciori i-am lă­sat acolo, la stână. Ei o căzut amândoi într-un somn greu, după ce i-o spălat cu apă sfințâtă și or plecat numa a doua zi către Baie, la recrutat. Nu i-o mai văzut nime de-atunci înainte, că nu s-o mai întors din război. De-aia umblu și amu cu hainele tăt pe dos, că nu să știe unde te poți întâlni cu Avezuha, și ea nu te iartă de i-ai greșit, în veci amin! Ia, pe nănaşu meu, Ion, bărbat falnic, l-o purtat Muma Pădurii prin vale, prin apă, peste bolovani, tăt în sus şi în jos, îl striga, când dintr-o parte, când din alta, şi el o ră­mas hăbăuc de cap, de nu mai știa nici cum îl chea­mă. Când l-o găsit, tăvălit peste pietre, l-o adus nănaşa cu carul acasă, mai mult mort decât viu, cu hainele rupte şi cu părul şi musteţile zbur­lite, întărite de ger, că era în postul Crăciunului. Nici n-o mai trăit mult după aceea, şi înainte să moară, cu limbă de moarte o lăsat să-l îngroape în partea de temeteu de lângă pădure. Acolo-i și azi, dar mormântul e tot mereu călcat în picioare. Eu poci bănui cine-şi bate joc de el aşe, dar mai bine tac, îmi ieu șurța pe dos și-mi văz de drumu mieu”.