CLAUDIU KOMARTIN (redactor-șef al revistei „Poesis Internațional”): „Sunt mulțumit că am făcut ceea ce visam: într-o epocă neprielnică cuvântului tipărit, am scos o revistă de nivel internațional”

„O apă ce se întinde freatic, pe dedesubt”

– Într-un moment când presa, în general, pier­de bătălia cu internetul, e cel puțin ciudat să scoți o revistă de poezie. Mai există în lumea gră­bită și tehnologizată de azi un public pentru po­ezie? Ce fel de oameni fac parte din el?

– Sunt oameni de toate felurile, nu e un public căruia să îi faci un portret-robot. Sunt și tineri, și mai puțin tineri… până la urmă, poezia nu înseamnă același lucru pentru toți și fiecare caută ceva. Aș zice că există câteva zeci de mii de oameni care vin spre acest fenomen al poeziei. În general, sunt oameni liberi, oameni care refuză orice fel de acomodare și de confort cu normativele care ne leagă în lumea asta, și mie acești oameni mi-au plăcut întotdeauna. O bună parte dintre cei care citesc poezie sunt și scri­itori de poezie, scriu versuri dintr-o necesitate cât se poate de autentică, explorări interioare și ale lumii, mărturisiri… Până la urmă, poezia e un fel de a te pla­sa în lume prin care să poți înțelege mai multe des­pre tine și despre ea.

– Tu însuți scrii poezie. Mai are poezia puterea de a schimba ceva? Până la urmă, care e rostul ei?

– E o întrebare complicată. Evident că, în sens global, poezia nu schimbă lumea. Ea schimbă por­țiuni din lume, schimbă conștiințe, comunități, care mai departe pot încuraja un anumit fel de a trăi și sim­ți. Apoi, încet, încet, ca o apă ce se întinde fre­atic, pe dedesubt, mai modifică ceva din peisajul vie­ții noastre. Poezia nu schimbă lumea în sine, dar ajută la reformularea unor lucruri care sunt ale ei. Limbajul este foarte important într-o lume cu foarte multă minciună și o limitare a cuvântului doar la în­demnuri de a cumpăra, a vota sau a face parte dintr-o ideologie. Poezia este dincolo de toate astea și în­cearcă să submineze toate aceste limbaje ale actua­lității, care sunt mincinoase și osificante. Avem poeți care astăzi, în limba română, reușesc să „miște cu­vân­tul”. Într-un anumit sens, ei modifică viziunea noastră asupra lumii, nu lumea în sine.

– În epoca Facebook, care mută comunicarea în spațiul virtual, poezia pare că a devenit o artă underground, ceva ascuns în străfunduri, cel puțin datorită faptului că nu ocupă vreun spațiu public vizibil. Ce crezi?

– Cuvântul „underground” în sine a fost ars, a fost folosit prea mult. Nu mai putem vorbi de un „underground” în termenii în care vorbeam în urmă cu 25-30 de ani. Dar cred că este inevitabil ca poezia să fie o formă de manifestare artistică subversivă, în raport cu diverse comandamente sociale, obligații sau alte lucruri pe care mulți le iau de-a gata. „Un­der­ground” nu mai este un cuvânt care să se po­trivească cu vremurile noastre, așa cum nu mai este nici cuvântul „cenaclu” sau cuvântul „inspirație”. Sunt cuvinte care au fost tocite. Au alte veșminte as­tăzi, o altă formă. Cenaclul a fost înlocuit de „cluburi de lectură”. La „Institutul Blecher”, pe care îl conduc, avem un astfel de club literar de 13 ani. Sunt cercuri de oameni pasionați, care se întâl­nesc amintind mai degrabă de saloanele literare din secolul 19, decât de cenaclurile literare de odinioară. Eu am crescut în cenaclul literar Euridice, condus de Marin Mincu, și trebuie să admit că mi-a prins bine. Sub forma aceea nu mai există cenacluri, dar există astăzi „workshop”-uri sau „ateliere de creație”, comunități relativ re­strân­se, care împărtășesc valori comune. Avem și un concurs anual de debut, în urma căruia publi­căm un tânăr poet, cu o carte despre care credem noi că este inovativă și împinge înainte limitele cuvântului și ale viziunii despre lume. Publicăm în revista „Poesis”, număr de număr, poeți tineri, ca o primă trambulină către mai mult, către un volum. Toate aceste lucruri ajută la conturarea unei personalități sau voci.

„Peste 6.000 de pagini de literatură mondială”

– „Poesis Internațional” este o revistă ca­re în fiecare număr propune o antologie de poeți ac­tuali din România și din întreaga lume. Cum ai reușit să ții publicația aceasta în viață de peste un de­ceniu?

– Dacă nu vrei să te rezumi la ceea ce se găsește pe internet, și acolo se gă­sesc fluvii de literatură proastă, trebuie să ai antene fine, ca să faci diferențele de va­loare. Ce te ajută sunt cărțile ti­părite. Eu mă hrănesc cu ele și prin ele încerc să rămân conectat la cele mai noi fenomene care se întâmplă în lu­me, fără să ignor lucruri care se întâm­plau în urmă cu 50-100 de ani. În al doilea rând, am reușit să adun în jurul aces­tei reviste o comunitate de poeți, scri­itori, eseiști, critici, care sunt, nu­măr de nu­măr, dedicați acestei povești. Revista, sub formatul unei cărți, apare de două ori pe an, deci putem să o fa­cem. Lunar, probabil, ar fi imposibil. Așa am reușit să tipărim, în timp, peste 6.000 de pagini de literatură mondială. Nu cred că a scăpat necartografiat, cât de puțin, vreun spațiu literar din aceas­tă lu­me, din Australia și până în Asia. Am pu­blicat și mulți poeți premiați, dar și poeți ti­neri, care acum își fac un nume.

„Suntem bine. Avem vârfuri. Avem poeți de anvergură”

– Starea poeziei în lume este altfel decât în România?

– Este întrebarea de bază, pentru care am pornit acest proiect, această revistă – ca să ne dăm seama unde suntem. Pentru că atunci când eram mai tânăr și stăteam pe la mese de scri­itori, auzeam foarte des că doar în România se mai face literatură… în rest, lu­mea a decăzut. Ei bine, nu e așa, se fac literatură și poezie remarca­bile în multe părți din lumea asta și e bine să știm în ce fel se fac. În felul acesta ne pu­tem compara, ne putem măsura, putem să vedem ce ne desparte și ce ne apropie de acele spații cultu­rale. Până la urmă, învă­țăm tot timpul de la cei de lângă noi, dar și de la cei care scriu de la 10.000 de ki­lo­­metri distanță. Cred că prin intermediul „Po­esis”, oameni tineri, care se apucă de scris, au și mo­dele, referințe din întreaga lume, astfel încât să nu se cantoneze în poezia scrisă doar în România.

– Și unde suntem cu poezia românească?

– Suntem bine. Avem vârfuri, avem poeți de anvergură cu care ne putem oricând prezeta la festi­valuri, poeți comparabili cu cei mai buni scrii­tori care scriu în polonă, suedeză sau germană. Eu sunt încrezător că avem cu ce să ne prezentăm.

– În cazul acesta, poezia n-ar merita mai mare vizibilitate în societate?

– Locul poeziei s-ar putea să fie tocmai acolo unde nu credem că e locul ei. Poezia nu are cum să fie centrală. Eu nu îmi pot imagina volume de poezii de vân­zare în magazinele din aeropor­turi, de exemplu. Trăim într-o lume în care există foarte multe preju­de­căți legate de poezie și de poeți – că e o artă elitistă, că poetul e un fel de animal mitologic, ceea ce e o gre­șeală. Poetul e un om obișnuit, dar care își pune niște probleme și e într-o poziție de combativitate. Dar nu vedem în România poeți la televizor, pentru că e o țară sucită, și un poet care vine cu un limbaj și o etică și un fel aparte de a privi lucrurile pare stra­­niu, neobișnuit, parcă nu își gă­sește locul în normalitate și firesc. Și atunci e normal ca show-urile TV să fie cu bucătari și dansatori. Dar cred că e bine așa, altfel poeții s-ar sminti.

– Din ce trăiește un poet astăzi?

– Nu există poeți în România care trăiesc din scrisul lor. Trebuie să îți inventezi un serviciu din care să trăiești în ordine strict socială și economică. În lume sunt foarte pu­țini poeți care trăiesc din scrisul lor. Trebuie să îți găsești o cale prin care să nu îți compromiți scrisul sau mai bine zis forma mentis care dă naștere scrisului. Am văzut scriitori care s-au băgat în publicitate sau jurnalism, zone care to­tuși au de-a face cu cuvântul, dar au alte limbaje, și e foarte ușor să te lași furat de ele și să uiți ce ai de fă­cut tu cu tine în poezie. Trebuie să fii un pic schi­zofrenic, ca să zic așa, să ai două vieți paralele – una pentru a trăi social și una pentru a scrie. Eu din punctul ăsta de vedere sunt norocos că am creat o re­vistă și o editură din care reușesc să îmi creez venituri și să supraviețuiesc făcând ceea ce îmi place și să rămân în mediul meu, dar știu că sunt rare cazurile astea.

– În aceste vremuri tulburi, crezi că poezia mai poate câștiga cititori? Revista „Poesis” mai câștigă cititori?

– Revista e pe o linie constantă de aproximativ opt ani. Cu resursele pe care le am nu pot să o mai ri­dic. Ea rămâne la un standard înalt al textelor pu­blicate, pentru că sunt pasionat de ce fac și am co­laboratori foarte buni. Sunt mulțumit că am făcut ceea ce visam: într-o epocă neprielnică cuvântului tipărit, am scos o revistă de nivel internațional.

– Crezi că tiparul are un viitor? Vor su­praviețui revistele și cărțile în fața tăvălugu­lui digital?

– Tiparul sigur are un viitor. Marginal, dar sigur. Întotdeauna cred că vor exista oameni îndrăgostiți de experiența pe care numai cititul unei reviste sau al unei cărți tipărite ți-o poate da. Sigur că acești oameni sunt deja în mi­no­ritate în raport cu internetul și virtualul. Dar, în urmă cu 20 de ani, se spunea că toată lumea o să citească pe tablete, pe e-book și totul o să fie virtual. Uite că anii au trecut și oamenii citesc în continuare hârtia tipărită! Și mai mult de atât, văd oameni tineri care doar ce au ter­minat liceul sau facultatea și se îndreaptă cu drag spre același cuvânt tipărit! Mie asta îmi spune că nu suntem niște creaturi pe cale de dispariție.