O veste mare – Părintele DUMITRU STĂNILOAE va fi sanctificat!

– Am scris adeseori despre el în revista „Formula AS”. Niciodată, însă, îndeajuns, pentru a-i pătrunde pe deplin personalitatea cu ade­vărat excepțională. „Ucenic” și prieten apropiat al părintelui Stăni­loae, teologul și antropologul COSTION NICOLESCU ne spune o poveste despre cum pot ajunge oamenii – sfinți –

Un om frumos și falnic

„La 77 de ani, părintele Stăniloae era încă un băr­bat frumos și falnic, un om cu o lumină în el, cu o privire ageră, cu fulgerări. Pe lângă ce spunea, avea și o anumită iradiere pornită de la chipul lui, foarte alb, de la părul coliliu și bogat, de la barba argintie. Îți dădea senzaţia că izvorăște lumină. Părintele părea taboric tot timpul, avea o luminozitate care venea spre tine, te ȋntâm­pina. Și mai era și de o delica­teţe extraordinară. Exista o anu­mită duioşie pe care mi-o trezeşte amintirea lui, o duioşie care vine dintr-o gingășie a co­municării. Și mai este ceva: nu o să uit ȋmbrăţişarea lui. Astăzi, ȋmbrăţişarea a devenit un lucru formal, sărutarea la fel. Noi dăm săruturi ȋn vânt, unul ȋntr-o par­te şi unul în cealaltă parte, şi cică ne-am sărutat. El, când te strângea în brațe, era ceva extrem de apropiat și de tan­dru, cum ȋmi sărut eu copiii și nepoţii. Și-aș mai adăuga ceva la acest portret: într-un fel, pă­rintele Dumitru a rămas, toată viața, un ţăran. Chiar și mâinile lui, dacă te uitai la ele, nu pă­reau de intelectual. Erau mari și aspre.”

„Avea mereu o nostalgie a satului”

– Domnule Costion Nicolescu, vă propun să pornim interviul dedicat părintelui Stăniloae chiar de la observația dvs. legată de mâinile lui „țără­nești”. Ați scris și un studiu despre legătura părin­telui cu satul. De ce este atât de important amă­nuntul acesta?

– Da. Am făcut un mic studiu despre părintele Stă­niloae şi ţăranii, bazat pe ce a scris el ȋn „Tele­graful Român” ȋn perioada interbelică. Sunt nişte lucruri deosebite acolo, spuse despre ţăran, despre credința lui. La un moment dat, părintele scrie că noi ne-am obişnuit să ȋi vedem, în mod greșit, pe ţărani ca pe nişte oameni fără cultură, fără orizont. Nu este adevărat! Părintele Stăniloae vedea ȋntre biserică şi sat o comunicare osmotică. El a scris des­pre biserica deosebită a ţăranilor, despre felul ȋn care ei vieţuiau ȋn biserică și despre cum pulsa viaţa ţărănească ȋn biserică. Părintele avea mereu o nos­talgie a satului. Scrie undeva: „Pentru mine, orizon­tul, până a pleca la şcoli mai departe, era satul.” În vacanţe venea acasă şi mergea la lucrul câmpului şi la strâns fânul, la tot felul de munci ale pământului. De aceea, în scrierile lui, are o observare foarte fină a duhului ţărănesc, a spiritului ţărănesc, care nu ȋi vine din cercetări etnografice şi nici din cercetări de folclor, ci vine dintr-o observaţie şi o putere de penetrare la faţa locului. Toate observaţiile lui pentru spiritualitatea poporului ro­mân, pentru felul lui de a trăi, de a comunica cu Dum­nezeu, cu natura, sunt de o sensibilitate extra­or­dinară.     

– Vă mai amintiți prima întâlnire cu părintele?

– Da, mi-a rămas ȋn amintire şi am povestit-o de multe ori. Eu l-am cunoscut relativ târziu, părintele avea pe atunci 73-74 de ani, putea să ȋmi fie bunic – chiar avea alură de bunic –, putea să ȋmi fie părinte, putea să-mi fie profesor, putea să-mi fie prie­ten. Până la urmă, a fost pentru mine un prieten desăvârşit. Dar nu a fost o prietenie bazată pe efuziuni, ci una care ţine de resortul ultim al inimii, al senti­mentului, al implicării senti­men­tale. Am auzit de părintele Stăniloae de la poetul Ioan Ale­xandru, dar şi de la alți oameni din biserică. Toți se raportau la el ca la un fel de ȋnţelept al ȋnţelepţilor, un om al cărui cu­vânt era foarte greu ȋn biserică. Am fost la dânsul, pentru că un cunoscut m-a rugat să îi îna­poiez o carte, pe care o îm­pru­mutase de la părintele. M-am dus pe strada Cernica, cum se chema atunci    (acum se chea­mă strada Părintele Dumitru Stăniloae) şi am ajuns la un bloc vechi și ȋntunecos. Am bâjbâit după lu­mină, am ajuns la etajul I, unde stătea părintele, am sunat la uşă foarte sfios, cumva timorat. A deschis maica preoteasă Maria, și m-a invitat ȋnăuntru. Pă­rintele locuia ȋntr-un apar­tament micuț, pe vre­mea aceea se chemau „studiouri” şi erau făcute mai degrabă pentru o sin­gură persoană. Aveau o cămăruţă și un mic dor­mitor – ca la bloc – de maxim 14 mp. În acea cămăruță, care era, ȋn fond, o chilie, chiar mai micuţă decât o chilie din zilele noastre, părintele avea biroul lui – erau biblioteci pe toţi pereţii, ȋn care cărţile erau ȋnde­sate, stăteau să cadă, pe masă avea corespon­denţa, câteva icoane pe sticlă pe care, probabil, le adusese de acasă. Acolo, în cămăruța aceasta, pu­tem spune că s-a făcut pelerinaj. Au trecut sute de oameni, care veneau unii o dată, alții de mai multe ori, unii cunoscuţi, alții necunoscuţi. Casa era deschisă. Încăpeam foarte mulţi, stăteam pe canapea, pe scaun, doam­na preoteasă stătea și ea pe un scaun, părintele Dumitru stătea mereu la birou. Venea lumea, dar nu ca la un oracol, ci ve­neai ca la un canal privilegiat, prin care ȋţi vorbeşte Dumnezeu, şi ȋţi vorbeşte nu numai ca ȋnvăţătură, ci şi ca sentiment, cu căldură, cu firesc. Simţeai aceas­tă coborâre a lui Dumnezeu lângă tine, nu trăiai sentimentul că te-ai urcat tu la El, cât faptul că Dumnezeu răspunde unei chemări, făcute prin părintele Stăniloae şi se aşază cu tine, acolo. Majo­ritatea celor care ȋl vizitau nu erau teologi sau preoți, ci ingineri, economişti, scriitori, profesori, istorici, traducători, tot felul de meserii. Mult timp a fost un fel de reţinere pentru unii să ȋl viziteze, pentru că aveau apoi neplăceri cu Securitatea. Noi, ăştialalţi, care îl frecventam, eram tineri şi nu sim­ţeam presiunile.

Mergeam acolo şi eram primiţi, primeam un cuvânt. Când am fost pentru prima dată la părintele, am stat foarte puțin – zece minute, un sfert de oră, poate. Am fost poftit înăuntru, m-am așezat, doamna preoteasă Maria m-a ȋntrebat ce fac, dacă am copii, toate pe un ton foarte blând, deşi eu eram cu inima pierită. Îmi amintesc că atunci când m-am ridicat să plec, dânsa m-a condus la uşă. Când am ieșit, mi-a zis din uşă: „Să mai vii pe la noi!”. La mine, la ţară, la Poiana Sibiului, de exemplu, când pleci de la cineva se zice: „Să mai vii pe dirinoi”, adică, „Să mai vii pe la noi”, dar este un salut formal, ori doamna Maria a spus-o din toată inima şi atât de convingător, ȋncât am revenit. Ea a fost o fiinţă cu totul şi cu totul la ȋnălţimea părin­telui, excepţională, ca și el. O femeie mică, mărun­ţică, rotundă, cu ochelari, şi totdeauna cu o băsmă­luţă pe cap, cu ochii foarte vioi. Când mergeam la părintele, ea era nelipsită, era tot timpul prezentă. Se aşeza ȋntr-un colţ, de multe ori făcea un lucru de mână. Stătea şi asculta şi, din când ȋn când, ȋl co­recta. Îi spunea „Mitule”. Aveam impresia că ştie foarte bine tot ce spune părintele, că îi ȋnţele­gea foar­te bine gândirea. Cred că ȋn unele cazuri, când se fac canonizări, ar trebui să fie și soţia ală­turi de soţ.

„Cel mai mare teolog al veacului al XX-lea”

– De ce credeți că Părintele Stăniloae e consi­derat drept unul dintre cei mai mari teologi orto­docși ai secolului XX?

– Olivier Clément, care e și el socotit între cei mai mari teologi ortodocși ai lumii, spune că părin­tele Dumitru Stăniloae a fost „cel mai mare teolog al veacului al XX-lea”. Și adaugă Olivier Clément: „El e, cu siguranţă!”. Deci, nu că ne fălim noi cu părintele Dumitru Stăniloae, dar au observat-o, au simţit-o și apoi au spus-o alţii, fără să aibă la ȋnde­mână întreaga lui operă sau atâta contact cât am avut noi aici cu el. Sunt foarte multe de spus des­pre opera teologică a părintelui, nu e locul aici să deta­liem. Pot să surprind doar crâmpeie, care pe mine m-au marcat. De pildă, părintele Dumitru are, ca dogmatist, nişte formulări excepţionale, un limbaj extraordinar. Când zice, de exemplu, „La ȋnceput a fost Iubirea”, trimite la fragmentul evanghelic – „La ȋnceput a fost Cuvântul”, dar el a găsit for­mu­larea asta cu totul şi cu totul simplă, extraordinară. Sau zice: „Sfân­ta Treime, structura supremei iubiri”. Sau, un alt aspect – timpul şi spaţiul sunt pentru noi nişte categorii obiective, cu care am ple­cat din liceu. Ei bine, la el, am­bele sunt cate­gorii ale comunicării: timpul, spune pă­rintele, „este intervalul ȋntre che­ma­rea lui Dumne­zeu şi răspunsul nostru”. Această afirmație foarte succintă ȋncarcă timpul cu un caracter personal extraordinar. Iar despre spaţiu, părintele spune că este locul unde se mani­festă ȋntâlnirea noastră cu Dumnezeu. În general, părintele Stăniloae spunea că tot ce a făcut Dumnezeu, natura, lumea văzută, lu­mea nevăzută, nu a făcut cu alt scop, decât ca să fie un mijloc de comu­nicare, un fel de limbaj care să-i dea posibi­litatea omului să comunice cu Dumnezeu. Și ar mai fi ceva. Părintele Dumitru Stăniloae a tradus enorm din părinții bisericii. El ne-a dat Filocalia, în limba română. Nu știu dacă există mari teologi în secolul XX, care să fi tradus cât a tradus el. Munca asta de tradu­cător este o muncă ane­voioasă şi, până la urmă, e mun­ca altuia, pe care tu ȋncerci să o scoţi la lumină, pentru cei care nu ştiu limba, în cazul nostru grea­ca veche, pa­tristică. Alţii nu ar sta să traducă, ar vrea doar să scrie. Şi ȋn Scrip­tu­ră ni se spune că unul e darul tra­du­cerii şi altul e darul scrierii. Ei bine, părintele Stăni­loae le-a făcut pe ambele. Iar asta i-a dat o cu­noaș­tere profundă a părinților bi­se­ricii. Pentru că una e să citeşti ceva tra­dus, și cu totul altceva e să traduci tu însuți și să citești opera în ori­ginal. Când tra­duci, intri acolo, te cufunzi ȋn fie­care frază, şi din mun­ca asta ȋţi ies şi ţie scli­piri. Pen­tru mine a fost ȋntotdea­una o mirare cum, dintr-un sat arde­le­nesc, nici cel mai mare, dar nici cel mai mic, Vlădeni, bine aşe­zat ȋntre Braşov şi Făgăraş, s-a născut un copil care a fost ca toţi copiii de pe uliţă, cu o stare materială mijlocie, un copil care a ajuns mai târziu să fie considerat cel mai mare teolog ortodox al secolului XX.

Cineva mi-a spus că darul cel mai preţios pe care l-a dat Tran­silvania bisericii şi neamului românesc e pă­rin­tele Dumitru Stăniloae. Până la urmă, el este darul pe care noi, românii, l-am făcut ortodoxiei. Că părin­tele e dat de neamul românesc, el nu a picat din cer, nu a fost paraşutat de Dum­nezeu pe pământ. Nu. El e rezultatul unei istorii a bisericii ortodoxe române, cu sfinţii și jertfele ei de veacuri. Eu am fost destul de uimit să văd că există atâta preocu­pare pentru părintele Stăniloae, atât ȋn spaţiile ortodoxe, cât şi ȋn cele ale unor limbi de largă cir­culaţie mondială – engleză, fran­ceză, germană. Exis­tă traduceri în­semnate din ope­rele lui, teze de doctorat care au drept subiect gân­direa lui. După ce a ieșit din ȋnchisoare, părintele a fost invitat la conferinţe ȋn America, ȋn Anglia, ȋn Franţa. Nu ştiu cum au aflat occidentalii de el, că pe vremea aceea traduceri din părintele Stăni­loae nu existau, dar cert e că era cunoscut şi că i s-a dus vestea de la sine. Odată, a avut un turneu de conferințe în străinătate, şi când a plecat de acolo cineva a spus: „Pleacă orto­doxia, pleacă bucu­ria…”. Eu cred că părintele Dumitru Stăniloae nu impunea doar prin discurs. El era ca şi lumina: și corpuscul, şi undă. Aşa e şi cu­vântul: e important şi ceea ce spunem, dar la fel de importantă este ȋncărcătura pe care cuvântul poate să o aibă, sau poate să nu o aibă. Când am ajuns şi eu la Saint-Serge şi la Paris, am întrebat cum a fost când pă­rintele a venit la catedrala rusească de pe Rue Daru. Și mi-au spus că atunci când a intrat pă­rin­tele Dumitru, toate liniile de forţă s-au orientat spre el, pentru că toată lumea simţea că din el vine ceva.

„Împreună cu el erai ca ȋn rai”

– Asta credeți că îi atrăgea pe oameni la părin­tele Stăniloae? Harul dumnezeiesc care izvora din el?

– Da. Asta îți dădea și senzația că împreună cu el erai ca ȋn rai, simţeai că te linişteai şi că ești liber și bucuros.    El era foarte familiar. Mă gândesc la ce oameni mari am cunoscut: de obicei, un mare om te inhibă prin personalitatea lui, te faci mic, mai ales când există şi o diferenţă de vârstă. Noi, cei care veneam la dânsul, eram nişte oameni ono­rabili la locul nostru de muncă, dar în rest, eram nişte oameni superobişnuiţi. În schimb, el era un colos, pe care Dumnezeu ȋl ajutase să fie aşa, dar lângă care nu te simțeai deloc inhi­bat. În chiliuța lui plutea mereu o atmo­sferă de familie, eram o familie… Stăteam topiţi și-l ascultam, ne uitam la el cum se uită copiii ȋn gura bunicilor când spun povești, dar poveştile lui nu erau poveşti, erau spuneri despre Dum­nezeu. Și mai era ceva. Nu era im­portant doar că părintele vorbea extraordinar, ci și faptul că el te asculta. Noi veneam la el cu tot felul de dureri, de necazuri, mai mici, mai mari, unul avea o problemă la serviciu, altul avea ceva ȋn familie, iar părintele te as­culta şi vedeai că el compătimeşte cu tine, că ȋl doare dacă ai o durere, că se bucură dacă ai o bucurie, şi făcea lucrul ăsta firesc, spontan. Pe urmă, Îl aducea ȋn familiaritatea noastră pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe sfântul pe care ȋl traducea sau pe alt sfânt. Şi, dintr-o dată, dintr-o familie obişnuită, să zic aşa, ajun­geam o familie cu par­ticiparea lui Dumnezeu – prin părintele, bi­ne­ȋnţeles. Cum spune Hristos: „Un­de sunt doi sau trei, adunaţi în nu­mele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlo­cul lor”. (Matei XVIII, 20). Sfaturile lui nu erau ex catedra, ne vorbea despre Dumne­zeu ca despre priete­nul lui, ca des­pre tatăl lui. Asta, chiar dacă dis­cutam tot felul de teme – eram ȋn timpul comunismului, vor­beam și despre hotărâri și decrete care ne­căjeau biserica, necăjeau oamenii. Nu trăiam ȋntr-o societate a fericirii dar, după ce le comentam un pic cu părintele, treceam ca ȋntr-un fel de celulă a raiului şi, cum se ȋntâmplă la toţi părinţii mari du­hovnici, când plecai de la el, plecai cu o uşurare, cu o bucurie. Un timp duceai cu tine, ca la ȋmpărtăşanie, această uşu­rare şi bucurie. Parcă săltam! Statul cu părintele Dumitru era molipsitor. Te ȋntăreai, te ȋncărcai şi uitai puţin de slăbiciunile tale, de căderile tale. Un timp mai scurt sau    mai lung, rămâneam apoi ȋn starea asta de plutire.