Călătorie într-o fotografie – ANDREI ȘERBAN: „Numai când uit să mă rog sunt singur”

Telefonul mobil luminează palid. Pe ecranul lui, o fotografie color din anii ‘90 își poartă încă luciul ușor pixelat. Înfățișează, îmbră­ți­șați, trei bărbați: trei mari regizori care în plin re­gim comunist au dus teatrul românesc peste hotare. La stânga, Lucian Pintilie. La mijloc, Liviu Ciulei. La dreapta, premiat și aclamat pe marile scene ale lumii, Andrei Șerban, zâmbind complice și în­cre­zător. Reîntors în țară, după ani de pele­ri­­naj peste Ocean, continuă astăzi să pre­țuiască me­moria celor doi, scriind și vor­bind despre ei. Călătorie într-o foto­grafie aproa­pe ui­tată, cu un artist cu totul special.

Trefla regală

– Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Șerban: cei trei mari regizori români ca­re au cucerit Vestul! De ce ați ales tocmai fotografia asta?

– Am ales-o pentru că simt și acum o enormă admirație față de acești doi mari prieteni ai mei, cu care jurnaliștii de pe vremuri, de la Europa Liberă, mă puseseră pe picior de egalitate. Ceea ce eu, de fapt, niciodată n-am simțit, nici când eram deja cunoscut, când ne tutuiam și lucram de la egal la egal. Îi consideram mult deasupra mea pe amândoi. Eram în egală măsură fas­cinat de inteligența diabolică a lui Pin­tilie și de profunzimea și generozitatea lui Ciulei. Mă uitam la ei ca la un far.

– Cum i-ați cunoscut?

– Admirația mea pentru ei a început foarte de­vre­me. La 14 ani, mergeam deja la Bulandra, să văd spectacolele lui Ciulei. Cred că am văzut „Cum vă place” de cel puțin zece ori. Stăteam pe str. Tudor Ar­ghezi. Tot acolo, chiar în spatele Teatrului Na­țional, locuiau și Liviu Ciulei cu Clody Berthola, de care eu eram îndrăgostit în secret. Seara, mă plimbam prin fața ferestrei lor luminate, încercând să-mi ima­ginez ce viață duc ei înăuntru. Mai târziu, Clody Bertho­la s-a despărțit de Liviu Ciulei și s-a recăsătorit cu Lucian Pintilie. Înainte să moară, mi-a făcut o confesiune: „Ștefan (Constanti­nescu, celebrul pictor, primul ei soț) mi-a fost ca un tată, Liviu mi-a fost ca un frate, Lucian mi-a fost ca un fiu.” „Ce păcat, i-am zis eu, cu umor și nostalgie, dacă ar fi fost să fie, aș fi putut fi eu bărbatul!” (râde)

– Ce femeie! Vă ținea pe toți în mrejele ei.

– Clody nu era deloc răpitoare, nici sexuală. Dar avea o atracție pentru o categorie anume de oameni, pentru artiști rafinați și cultivați. Și pare-se că era o seducție reciprocă. După ce primii doi n-au mai fost căsătoriți cu ea, au continuat să-i fie apropiați. Ba chiar a petrecut revelioane cu toți trei. Ciulei a con­tinuat să aibă un mare respect și foarte multă dragoste pentru ea.

– Mă uit la fotografia pe care ați ales-o și văd trei vârste diferite.

– Chiar așa erau, distanțe de 10 ani… Cred că eu tocmai împlinisem 40, Pintilie făcea 50, iar Ciulei 60. A fost ultima noastră întâlnire, duioasă, plină de em­patie. Foarte rar ne întâlneam toți trei. E, de altfel, și singura fotografie pe care o avem împreună. Cred că e făcută prin 1993, în anii mei de directorat la Teatrul Național. Eram la o cârciumă, la Șosea, faimoasă pentru mititei. Fotografia ne-a făcut-o un chelner. A prins în ea câte ceva din fiecare. Fronda tristă a lui Pintilie, melancolia reflexivă a lui Ciulei și entuziasmul meu infantil.

–    Aveați încă viitorul în față!

– De fapt, ne simțeam toți trei ca niște soldați întorși de pe front, care trecuseră prin tot felul de    experiențe dureroase, dar și prin multe suc­cese, fiecare în alt colț al lumii, iar acum se în­torseseră acasă, unde nu-și mai găseau nea­părat locul. Vorbeam despre spec­tacolele lui Pin­tilie, pe care le văzusem la Paris, des­pre cele mon­tate la Minneapolis, la teatrul condus de Ciu­lei în SUA, des­pre cele făcute de mine la New York. Și eram nespus de generoși în aprecieri unul cu altul. Cu excepția lui Pintilie, care, glumind pe ju­mătate, ne găsea mai mereu câte-un defect. Era atât de caustic, și totuși plin de iubire! Un diavol benefic.

– Dar ce-l făcea atât de necruțător?

– Nesiguranța. Se apăra atacând. Așa era Pinți. M-a surprins să văd că, la înmormântarea lui, expre­sia feței îi era cuprinsă de o tandrețe liniștită, cum niciodată nu i-am văzut pe chip. Atunci am înțeles că toată viața își ținuse ascunsă această bunătate senină. Ciulei îl adora, pur și simplu, era în stare să accepte orice critică. Pe mine, în schimb, mă înfuria. După care ne împăcam și ne iubeam până la moarte. Dar nicio clipă, nici în România, nici când ne-am revăzut în America, nu a avut niciunul nici cea mai mică ur­mă de gelozie față de succesul celuilalt. Și în meseria noastră asta e foarte rar. Era multă libertate și noblețe în prietenia asta, simțeai că nu e nimic josnic, nimic meschin.

– Spuneați că Pintilie și Liviu Ciulei nu și-au mai găsit locul, la revenirea din Occi­dent. Așa de dificilă să fi fost întoarcerea aca­să?

– Pentru Pintilie, poate mai puțin, fiindcă, dintr-un soi de orgoliu, a renunțat la teatru în fa­voa­rea filmu­lui. Știa că teatrul e un castel de ni­sip, el voia să ră­mână post mortem prin film. Se retrăsese la Mo­go­șoaia, la vila lui de acolo, și el, care în tinerețe fusese un provocateur în presă, a refuzat să mai dea inter­viuri. Simțea că nu mai e în­țeles, că lumea din jur nu mai merge după valo­rile lui. Se simțea însingurat, dar sfida mereu, nu arăta niciodată că-l doare. Ciulei a trăit însă o ma­re deziluzie. După ce făcuse o carieră uriașă peste hotare, a revenit la Bulandra, teatrul pe care, ca di­rector, l-a dus pe culmi, unde a descoperit cu tristețe că nu mai e nici înțeles, nici respectat. Până la urmă, a abandonat teatrul. Și nici eu, nici Pinți, nu am re­ușit să-l con­vin­gem să revină. Avea o discreție aris­tocratică,    su­ferea în tăcere cu demnitate.

– Dar dvs. v-ați regăsit după revenirea acasă? Cine era Andrei Șerban la vârsta din fotografie?

– Cineva care revenise în România după revo­luție cu o speranță imensă și cu sentimentul că totul e posibil în această țară, aflată la început de drum. M-am întors în 1990, cu același entuziasm cu care, la mijlocul anilor ‘60, am plecat în America pionie­ratului, în Țara Făgăduinței. Voiam să schimb soarta teatrului românesc. Și, într-un fel, am schimbat-o: „Tri­logia Greacă”, montată la Național, e recunos­cută ca un punct de reper chiar și de duș­manii mei. Am înțeles însă repede că nu pot muta mun­ții din loc. Și am plecat din nou. Exact ca prie­tenii mei, am trăit și eu o deziluzie. Dar, spre deose­bire de ei, n-am rămas bitter, am continuat să caut, mi-am recon­figurat drumul. Am înghițit suferința și am crezut în spiritul    american, acela de a avea ” o a doua șansă”. Azi nu mă simt nici rănit, nici frustrat.

„Pe mine, exilul m-a întărit”

– Domnule Andrei Șerban, care era farmecul Americii? Ce v-a atras pe toți cei trei mari regizori români în aventura asta, peste Ocean?

– Imaginați-vă un tânăr de 26 de ani, care pleacă în 1969 din România comunistă și ajunge la New York, pe aeroportul JFK, tuns scurt, într-un costum gri, cu cămașă albă, perfect călcată, și cravată sobră, pe care îl întâmpină la aeroport niște hippies îmbrăcați în jeans, cu părul până la fund, trimiși de Teatrul „La MaMa”. Care apoi m-au dus să mă cazez la celebrul Chelsea Hotel, casa artiștilor liberi, unde stăteau și Janis Joplin și Leonard Cohen și unde, exact când am ajuns eu, Andy Warhol filma un film cu travestiți. Pentru mine, a fost un șoc teribil. Libertatea pe care am simțit-o atunci, faptul că vedeam că orice e posibil, gândul ăsta că în fața mea se întindeau fâșii culturale neexplorate, pe care puteai săpa cu iluzia că găsești aur, dar și faptul că nimeni nu mă cenzura și nu îmi dicta cum să gân­desc, mi-au hrănit en­tu­zias­mul ani de zile.

– Dorul de casă nu v-a dat târcoale? Cât a fost libertate și cât a fost exil?

– Pe mine, exilul m-a întărit. La în­ceput, am cunoscut tot felul de cercuri de români din New York. După o vreme, nu le-am mai frecven­tat. Se văicăreau mereu de cât de greu le e și ce dor le e de țară. Victimizarea asta e penibilă, e rușinoasă. Ști­am că am ajuns acolo și că trebuie să mă lupt. Și asta îmi dădea energie. Eram acolo să fiu bun, să cuce­resc și să înving. Sigur că nostalgia mă încerca une­ori. Prietenii îmi erau departe. America e uriașă, dis­tanțele sunt enorme, faptul că unii dintre ei erau pe același continent nu însemna că suntem împreună. Mă simțeam deseori singur.

– Și totuși, titlul cărții pe care ați publicat-o recent, la Editura Polirom, în care faceți portretele multor artiști de aici și de peste Ocean, este „Nicio­dată singur”. O con­tra­dicție?

– Când îmi amintesc de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit, pe care îi admir sau cu care am lucrat, nu mă mai simt deloc singur. Nici când sunt printre actorii cu care lucrez nu mă simt singur. Și e ade­­vărat, în pandemie, mi-au cam lipsit. Dar oare suntem vreodată singuri? Există mereu acest fir in­vizibil, care ne leagă de o dimensiune verticală.    Nu­mai când uit să mă rog sunt singur. Dacă spun că nu sunt niciodată singur când îmi amintesc de Dum­nezeu, o să mă credeți?

„Trăim prea mult cu capul”

– Are și teatrul vârstele lui, domnule Șerban?

– La 20 de ani, făceam teatru din bucuria de a fi cu alții, pentru că mi-era frică și pentru că mă sim­țeam vulnerabil. Părinții aveau dosare proaste, secu­ritatea bătea des la ușă, pe unchiul meu l-au arestat sub ochii mei. Mi-era frică și de umbra mea. Am in­trat în teatru să mă refugiez. Mai târziu, ajuns în Ame­­rica, pornirile trupului erau în plină desfășurare. Era o energie sexuală uriașă, pe care o transformam în impuls creativ. La 30 de ani, când l-am întâlnit pe re­gizorul Peter Brook, un mit al tinerilor generației me­le, am trăit un șoc brutal. Felul meu de a face tea­tru s-a schimbat total. Mi-a pus în mână cartea lui Zeami, „Floarea tinereții”, despre tradiția secretă a te­atrului Nô, japonez, o carte scrisă acum 800 de ani, pe care o consider cea mai importantă dintre cărțile des­pre teatru scrise vreodată. În ea sunt descrise în de­taliu etapele de pregătire pe care un actor trebuie să le urmeze, de la o vârstă fragedă, până la bătrâ­nețe, ca talentul lui să nu dispară. Să menții vie Floa­rea ti­ne­reții e ceea ce îți dă viață. Dacă nu hrănești spi­ritul, floarea aceasta se ofilește, instrumentul ru­gi­nește și talentul dispare. Peter Brook era extrem de dur cu mine. Cum mă simțeam satisfăcut și plin de mi­ne, cum îmi tăia elanul: „Ești superficial, ce vrei să obții cu asta?” „Care e scopul?” „Să fii apre­ciat și să ca­uți aplauze?” Teatrul a încetat să mai fie ceva ins­tinctual.

– Și acum, la vârsta aceasta,  de ce mai faceți teatru?

– Datorită lui Peter Brook, care azi are 96 de ani și n-a obosit să încerce drumuri noi, continui să caut și eu, în felul meu, și mereu cred că efortul pe care îl fac nu e îndeajuns. În consecință, dorm foarte prost noap­­tea. Nu mă pot liniști. Oricât aș răsuci întreba­rea, niciun răspuns nu ține prea mult. Orice răspuns e iluzoriu. Dar am nevoie să mă simt liber in­terior, să mă scutur de tot ce cred că știu, să con­tinui să întreb, fără să cred că voi avea un răs­puns. Caut ceva ce nu voi găsi, dar nu-mi mai e frică.

– Ceva vă ține totuși foarte aproape de scenă. Firul acela vertical?

– Nu cred că realitatea în care trăim e singura și nici cea mai adevărată. Dar prin teatru am ac­ces la acel Altceva, de care suntem cu toții înse­tați. Vreau să gust măcar un pic din acest necu­noscut, din această altă realitate, pe care nu o știm. Suntem o viață întreagă cu fața spre Ne­cu­nos­cut. Ducem cu noi povara acestui mister, pe care n-o să-l ajungem și n-o să-l pătrundem ni­cio­dată. Dar apropiindu-ne măcar un pic de el, ceva în noi se înnoiește, se împrospătează, se tre­zește dintr-o dată la o nouă viață. Exact ca atunci când te îndrăgostești! Minunată lecție de înaintat în viață.

– Cum vedeți azi bătrânețea, domnule Șer­ban?

– Am un prieten newyorkez care tocmai a îm­plinit 80 de ani. Când l-am întrebat cum se simte la vârsta asta, mi-a răspuns zâmbind: „N-am mai avut niciodată 80 de ani, e ceva nou, ceva ce trăiesc chiar acum.” Nu era nici trist, nici deprimat de posibila apropiere a morții. Doar curios. Pregătirea pentru bătrânețe ar fi cu totul diferită, dacă am face efortul de a rămâne proaspeți, de a trăi cu toată ființa, atenți la semnele ascunse ale subconștientului. Trăim prea mult cu capul și prea puțin cu inima. Mergem cu ca­pul înainte pe stradă, trupul vine după el, ca o birjă mânată de-un vizitiu beat. Eu însumi, cea mai mare parte a timpului am trăit cu simțurile adormite. Aș fi vrut să fiu mai pregătit pentru bătrânețe. Și nu sunt.

– Dar e cineva vreodată pregătit?

– Am întâlnit astfel de oameni, remarcabil de pregătiți. Este exact ce spune și Hamlet: „Readiness is all”! Să fii pregătit e tot ce contează. Pregătit pentru furtună, dacă va fi furtună, pregătit pentru călătorie, dar nu pentru destinație! Eu nu mă simt pregătit. Însă încep să simt că abia acum am șansa să devin ceea ce toată viața am vrut să fiu și n-am fost. Am fost orgolios și insensibil în multe relații personale. Fiind orb, de multe ori i-am rănit pe alții.    Aș putea să-mi dau bice ca penitenții medievali, dar pre­fer să accept că ăsta a fost drumul meu. Și, deși    mulți, care nici nu-mi spun bună ziua, cred că sunt un tip    imposibil și    vanitos, nu vor ști că am între­ținut cu mine însumi un spirit extrem de critic și o nemulțumire continuă. Însă de când am descoperit că îmbătrânesc, am început și să mă plac.

– Titlurile, premiile, confirmările altora chiar n-au contat?

– Nu, deși e greu de crezut, pentru mine nu în­seamnă nimic. Îmi dau doar încredere să continui să caut, atât. La orice premieră, când privesc spec­ta­co­lul din sală, cu ochii spectatorului, îmi dau sea­ma că am eșuat, parcă aș vrea să fac cu totul alt spec­tacol. E cumplit. Și asta e aproape de fiecare dată la fel.

– Încerc să-mi imaginez ce v-ar răspunde prie­tenii dvs. din fotografie, dacă v-ar auzi vorbind așa.

– Mi-ar da o replică de o inteligență usturătoare. Ciulei și Pintilie aveau tem­pe­ra­men­te foarte diferite. Dar amândoi erau atei, ceea ce eu n-am fost ni­cio­­dată. Și cam făceau mișto de mi­ne din ca­uza asta. Eram băiatul naiv și exta­zi­at, căruia îi explicau că lumea nu-i deloc așa. Și îi credeam pe jumă­tate, dar în ace­lași timp mi-era și milă de ei. Sunt con­vins că, în adâncul lor, sufereau pentru că nu cre­deau. Ceea ce nu era ca­zul meu. Dintotdeauna am cre­zut. Încă din copilărie, mă uitam noaptea sus pe cer, la stele, și aveam im­presia că eu vin de-acolo. Noi ne-am născut aici, pe pă­mânt, dar venim din altă par­te și uităm sau nu știm asta. Lumea vizibilă e incre­di­bil de exact organizată, pla­nul cre­a­ției e fenomenal de per­fect, nu poți să nu observi ce inteli­gență enormă se as­cunde în spatele tutu­ror lucrurilor. Și mi se oferă atât de mult, în acest timp atât de scurt, care se nu­meș­te viață, că nu pot să nu simt un regret: știu că voi pleca de aici fără să fi atins potențialul cu care m-am născut. Când Pintilie mă auzea vorbind așa, râdea în hohote. „Du-te la mânăs­tire, Ofelio” îmi spunea!

– Simt că bătrânețea lor nu v-a fost neapărat un model.

– Nu mi-a fost. Poate și pentru că i-am văzut su­ferind fizic, și degradarea lor mă durea. Poate și pentru că vedeam cu ochiul liber că ceva în ei se frânsese. Ei nu credeau în „floarea tinereții”. Amân­doi s-au oprit destul de devreme din a mai face teatru sau film. Și asta înseamnă că s-au oprit din a mai căuta. Or, cât timp încă mai poți să mai cauți… Sunt la o vârstă la care mă întreb și eu, firește, cât o să mai lucrez. O să decid într-o zi că, gata, mă pot opri? Sau o să lucrez până când o să cad jos?    Nu știu cum o să fie, dar încă mai am destulă energie în trup.

„Unde n-o să te vadă nimeni”

– În fotografie sunteți la București, de locuit, locuiți mai mult la New York, iar de întâlnit, v-am întâlnit la Cluj. E complicat să trăiești mereu cu geamantanul la ușă?

– E chiar frumos, dar până la un punct. Toată viața mi-a plăcut să voiajez. Călă­torind, primești im­presii mereu noi. Sunt ahtiat după ele, mă hrănesc cu ele, am ne­voie să călă­toresc, ca să mă inspir.

– Și când obosiți?

– Mă întorc la refugiul meu. Am o ca­bană de lemn, la trei ore de mers cu ma­șina de New York, în­spre Buffalo Canada, în mijlocul unei păduri. „Ar­hitecta” ei a fost chiar celebra Ellen Stewart, fonda­toa­­rea teatrului „La Ma­na”, o ne­gre­să ului­toare, cu un en­tu­ziasm con­tagios, care era absolut con­vinsă că e stră­ne­poata lui Pi­tagora. Ca o adevărată șamaniță, într-o zi în care ploua în­grozitor, a venit cu mine în pădure să mă ajute să aleg un loc. A găsit un lu­miniș, departe de șosea, „unde n-o să te vadă nimeni!” a zis, și acolo am cons­truit casa, după dese­ne­le ei. În ca­bana asta, am pe­trecut cândva, demult, un Crăciun nemai­pomenit cu Liviu Ciulei. Am plecat în pădure, prin troiene până la brâu, să tăiem un brad, și Ciulei l-a găsit pe cel mai simetric din toată pă­durea. Ochiul lui de mare estet l-a transformat în cel mai decorativ brad de Cră­ciun pe care l-am avut vreo­dată. Cabana asta e și lo­cul unde mă întâlnesc cu familia, cu Dana, partenera mea de viață și de teatru, și cu băieții mei. Unul e avocat la Londra, îi merge bine, dar nu-i place ce face, celălalt e DJ    la Berlin și îndrăgostit de film.

– Vorbiți așa de rar de ei în interviuri! Aproape că-mi vine să zic: mai există viață și în afara teatrului?

– Da, cu D mare, pot spune că există viață și în afara teatrului. Eu, care ani de zile m-am ascuns de viață în teatru, fiindcă mi-a fost frică de ea. După o viață întreagă, care a fost ca o re­petiție continuă, fiindcă am lucrat ca un work­aholic de la 18 ani, ne-a lovit pe toți pan­demia și, aproape doi ani de zile, n-am putut să fac teatru. O vreme, am stat cu Dana în ca­bana din pădure. Dar cât să și stai liniștit, când ești de la natură un agitat? La fel ca milioane de oameni, în plină epidemie, am luat și noi un cățel. L-am numit Rocco, oma­giu lui Vis­con­ti. Cu el am ieșit să mă plimb prin pădure. Am început să miros copacii, să aud cum cân­tă păsările, să stau să ascult vân­tul, să las norii să se rostogo­lească dea­supra mea. Am descoperit brusc că viața asta e extraordinar de frumoasă. Că e plină de lucruri ab­solut minunate, de care eu până acum am fugit. Îmi vine să spun aproape ca Dante: „Nel mezzo del cammin di mia vita/mi ritroverai per una selva oscura”. La capătul de drum al vieții mele, m-am gă­sit pe mine, într-o pă­dure deasă. Nu știu un­de am fost până acum, nu știu dacă mai pot să îmi re­par trecutul. Dar pot, măcar pe ultima sută de metri, să-mi pregătesc viitorul trăind în prezent.