* Bogdan Coșa, „Cât de aproape sunt ploile reci”, roman, Editura Trei (tel. 021/300.60.90), 222 p.
La recomandarea unei tinere cititoare care își urmărește prin librării și colegii de generație, mi-am cumpărat acest roman și mi-a plăcut, drept care vi-l propun spre lectură. Bogdan Coșa (n. 1989) e un scriitor care, cum se spune în ciclism, evadează din pluton. Opțiunea lui nu e pentru proza autoreferențială urban-dezabuzat-rebelă, atât de repetitivă tematic, stilistic și ideologic de nu mai poți deosebi un autor de altul. Toți sunt dornici să-și împărtășească propriile experiențe familiale, amoroase, sexuale, sociale, traumele, frustrările și alienările. Asta știu, asta scriu, urmând un trend contagios în lipsa unei personalități literare distincte. „Cât de aproape sunt ploile reci” e un roman rural realist, scris la persoana a III-a, despre „viața la țară” în anii noștri. Aceia dintre dvs. care o cunoașteți nemijlocit veți fi surprinși de talentul lui Bogdan Coșa de a o surprinde în toată naturalețea ei sinestezică. Tânărul romancier nu doar „plimbă oglinda” printr-un sat de munte, Dumbrava Frumoasă, unde își duc, târâș-morțiș (cum spunea cineva), viața sau din care pleacă și revin cele trei generații ale familiei Toader. El reușește să creeze autenticitate ficțională din detalii, gesturi, dialoguri, atmosferă care fac să te simți acolo. Mai mult încă, întâmplările prin care trec frații Toader – Nuțu, Nae, Dana, Doina, Dumitrița, mama lor, Aurelia, precum și afinii și vecinii capătă o semnificație generală pentru ceea ce se petrece cu satul românesc în istoria recentă și în prezent. Într-un interviu, Bogdan Coșa chiar își asumă această miză de a vorbi „despre România în general, despre ce mai rămâne din satele noastre în urma emigrării și a migrării dinspre sat spre oraș, despre ce mai rămâne din oamenii care nu mai au unde să lucreze, despre capacitatea lor de a-și păstra o minimă moralitate (…). Dat fiind că e un subiect mai mult decât neglijat de literatura noastră recentă, am simțit că responsabilitatea de a-l trata corect e chiar mai importantă decât ambițiile mele de meșteșugar, că trebuie să arăt drama acelor personaje cât pot eu de fidel”. Și a putut admirabil. A făcut-o atât de bine fiindcă pe lângă „meșteșugul” practicat cu unelte de precizie – lupe, drone, barometre –, are un auz perfect, privire de cineast și înzestrare nativă de povestitor. Lumea lui rurală e dură, cu gospodari alcoolici, sărăcie, nefericire, femei extenuate și abuzate, copii puși la muncă de mici. A treia generație, a nepoților Aureliei, se înstrăinează, văd în școală singura modalitate de a scăpa din orizontul închis al părinților, care au încercat și ei să se rupă plecând la munci de jos, în orașe sau în Occident, dar au fost nevoiți să se întoarcă înfrânți la singurul adăpost stabil din viața lor, casa părintească de la marginea satului. E o lume paralizată într-un timp care „stă în loc”, compus doar din „munci și zile”, după anotimpuri: îngrijirea animalelor din gospodărie și a grădinilor de care le depinde subzistența. Degradeurile fizice și psihice ale destinelor urmărite neutru în acest roman al descompunerii satului românesc te absorb prin justețea tușelor uneori subțiri, alteori păstoase, umplând tabloul de lumini fugare și umbre persistente. În bucătăria-dormitor a Aureliei, cu televizorul mereu deschis la emisiuni folclorice sau de divertisment, unde se înghesuie familia, e multă amărăciune, disperare, ancestrala frică de „gura lumii”, dar și o anume milă-tandrețe-empatie care răzbate discret prin detașarea naratorului. Conexiunile lui cu acea umanitate precară, ignorată de centrele de putere, îi fac uneori vocea „obiectivă” să vibreze de emoții transmisibile. Am apreciat și că, deși scrie în fond un roman social, politica și ideologia n-au loc în viața acestor săteni. Bogdan Coșa evită inteligent tezismul stângist la care au aderat unii dintre tinerii scriitori.
