Pr. dr. Bogdan-Costin Georgescu: „Vrei să trăiești? Promite-i ceva lui Dumnezeu!”

Viața părintelui Bogdan-Costin Geor­ges­cu este o încununare a nădejdii și răb­dării. Era student la Facultatea de Uti­laj Tehnologic pentru Construcții din București, când un prieten seminarist la „Radu Vodă” i-a îm­pru­mutat Dogmatica lui Iri­neu Mihălcescu şi Is­toria Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, celebra carte a lui Mir­cea Păcurariu. Pă­truns de frumusețea aces­tor lecturi, s-a hotărât să dea admitere „clandestin” și la Teologie. „Clan­des­tin”, pentru că în vremea aceea nu era admis să ur­mezi în același timp cursu­rile a două facultăți. Dar apropierea lui Bogdan de biserică se petrecuse cu mult înainte, în anii co­pilăriei, când de mână cu mama sau cei doi bunici, aștepta spovedania și îm­părtășania de la marele du­hovnic ploieștean, părin­tele Dumitru Nicolae Bă­diceanu. Acesta umbla în­călţat călugărește, doar în sandale, și amintirea lui, încununată de modestie și har, l-a impresionat mult! Student fiind, a început apoi să citească din ce în ce mai multă Teologie şi Fi­losofie, spre disperarea asistenţilor de la Cons­truc­ții, care vedeau că studen­tul lor nu înainta cu pro­iec­tele. Într-o zi, unul dintre ei a descoperit că sub planșa studentului pe care acesta trebuia să facă un proiect, se afla o carte pe care o citea pe ascuns: Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, a Părintelui Dumitru Stăniloae. I-a con­fiscat cartea, l-a ameninţat cu restanţa, dar după o săptămână i-a adus-o înapoi, spunându-i că nu a citit în viața lui ceva atât de frumos și că ar mai vrea să citească și alte cărți asemenea ei. Aceea a fost clipa în care Bogdan-Costin Georgescu a înțeles că va trebui să construiască și altceva în viață, nu doar case. Să cons­truiască și să modeleze suflete. Şi biserici, fo­losindu-se de cunoştinţele inginereşti! Cumpenele grele care i-au apărut în ca­le nu l-au descurajat; nici chiar boala cumplită care i-a amenințat viața. S-a rugat, s-a smerit și a biruit.

Valeriu Popa și părintele Ghelasie

– Erați student când ați fost diagnosticat cu o boală grea. Vă mai amintiți cum a fost momentul în care ați aflat? Care au fost primele gânduri pe care le-ați avut?

– Era prin 1995. Mai aveam un an la facultatea de Utilaj Teh­nologic şi încă doi la Teologie. Nu ştiam că drumul va fi atât de greu. Erau două facultăţi serioa­se, și cu tot entuziasmul inițial, nu prea mai aveam somn. A­veam de dat enorm de multe examene. Toate acestea au dus la un consum fizic şi psihic din care, în mod normal, dacă nu ştii să ieşi, abandonezi. Dar eu nu am abandonat. Am mers înainte. Învățam, la propriu, cât doi. Și știţi ce mâncau studenţii pe vre­mea aceea: răbdări prăjite. Iar eu îmi cheltuiam banii pe cărţi, era imposibil să nu citesc Eliade, Cio­ran, Petre Ţuţea. Era moda Huma­nitas! Pe când mă pregăteam de termi­narea primei facultăți, a venit vestea! Aveam cancer cu me­tastaze. Obo­seala mă birui­se. Mama a fost cea care ne-a co­municat verdictul analizei anato­mo-patologice de la Colţea! Mie şi prietenei mele de-atunci, astăzi, soția mea, Mihaela, fostă colegă la Construcţii. Evident, ves­tea a căzut ca un trăznet. Cel mai tare m-am temut că voi fi părăsit, dar li­niștită și zâmbitoare, Mihaela i-a spus ma­mei că nu se va despărţi de mine şi îmi va rămâne alături până la sfârşit! Dragostea ei m-a vindecat! Eu aşa cred! Pentru că    „sfârşitul” nu a mai venit! Aș min­ți da­că aș spune că nu mi-a fost frică, dar am fost în­con­­jurat de oameni-îngeri (inclusiv me­dici!). Când am văzut câţi oameni mă iubesc aşa, fără niciun interes, mi-am dat seama că am o mi­siune! Cel puţin aceea de a rezista! Mi-a fost foarte frică, dar Dumnezeu m-a învăţat să am în­credere și răbdare, multă, foarte multă răbdare…

– Povestiți-ne despre îngerii dvs….

– Au fost mulți: duhovnicul meu, ca să stea lângă mine, lipsea de la serviciu. Mihaela, logod­nica mea, făcea naveta Plo­iești-București și dor­mea pe un pat de spital, alături de mine. Dar s-a mai întâmplat ceva important:    după verdictul ne­cruţător, am ajuns, prin inter­mediul unor prieteni, la Valeriu Popa, faimosul bioenergetician. Când m-a văzut, s-a încruntat, mi-aduc şi acum aminte, mi-a luat mâna dreaptă şi mi-a spus foarte serios: „Măi, băiatule, ce-ai făcut, ai un virus african her­petic?”. Ulterior s-a confirmat, aveam temutul virus Epstein-Barr, un virus her­petic cauzator de mononucleoză, de tumori cance­roase, în special de can­cere naso-faringiene, exact ce aveam eu. Nu ştiu nici acum de unde am luat acest virus! Valeriu Popa mi-a spus atunci: „Vrei să trăieşti? Promite-i ceva lui Dum­nezeu! Dar să te ţii de promisiune!” Aces­te cuvinte au sunat ca un clopot de fier în urechile mele! Ulterior, Valeriu Popa mi-a indicat un tratament naturist foarte sever, a insistat să urmez şi calea me­dicinii clasice, dar, în paralel, să ur­mez şi calea Bisericii! Aşa am făcut! Co­balto­terapie, citostatice, medicamente, regim fără multe proteine de origine animală (lucru care m-a adus în situaţia de a înţelege valenţele terapeutice ale posturilor). Tot Valeriu Popa m-a sfătuit să caut duhovnici mari prin mânăstiri și să ajung neapărat la Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, autorul „Me­dicinei isihaste”. Prin câte mânăstiri nu am umblat! Ciolanu, Sihăstria, Fră­­sinei, Rarău, Putna, Ghighiu (la Părintele Pan­te­limon), Bistriţa de Olt, Crasna, Cernica… Într-o zi, pe când se afla în chilia improvizată într-un bu­toi, pus la marginea unei păduri, Părintele Ghe­lasie mi-a spus să ridic o biserică, pentru că nu voi muri, cât o voi ridica! Suna nebunește! Cum să ridic o bise­rică?! Şi atunci mi-am adus aminte de cuvintele lui Valeriu Popa: „Promite-i ceva lui Dumne­zeu!…” La data respectivă nu eram preot, ci un amărât de student la Teologie! Cum să ridic eu o biserică?! Cu ce?! Dar nu am mai stat pe gânduri! I-am promis lui Dumnezeu că dacă mă va lăsa să trăiesc, voi zidi o biserică! Şi Dumnezeu a lucrat!

În 2000, am fost hirotonit preot, pe seama nou-înfiinţatei parohii Pisculeşti (comuna Tinosu, Prahova), unde nu aveam nici măcar terenul pe care să ridic biserica! S-a luat hotărârea de a se înfiinţa noua parohie, dar nimeni nu s-a înscris la concurs, pentru că nu exista biserică acolo, nu era nimic. A fost foarte greu! Dar am mers. Și vreau să vă spun că mi-a trimis Dumnezeu tot ceea ce aveam nevoie! În primul rând, nişte oameni minu­naţi, oamenii din Pisculeşti, care, având în sfârșit primul preot din viaţa lor în sat, m-au ajutat enorm, deşi puterea lor era infimă faţă de nece­sităţile pe care le impune ridicarea unei biserici. Revenind la boala mea, nu pot să uit călătoriile la Iaşi, cu soția mea Mihaela, la Sfânta Parascheva, și nici faptul că după ce am plecat de la    Pisculeşti, unde am slujit zece ani, am ajuns în Blejoi, tocmai la o biserică cu hramul Sfintei Cuvioase Paras­che­va. Azi, aş putea spune că Sfânta Parascheva m-a vindecat de cancer! Cu siguranţă, Sfintei Cu­vioase Parascheva îi datorez tot!

„Pariul cu moartea”

– Cum vi s-a modificat existența după ce ați aflat diagnosticul? Ce schimbări ați făcut în via­ța de zi cu zi?

– Din punct de vedere spiritual nu a fost cazul să mă schimb, pentru că aşa fusesem crescut, în credință, în duhul Bisericii, cu toate ale sale. Iar în­cercarea prin care treceam îmi cerea să-mi adap­tez viaţa, fără a-mi pierde credinţa. Dimpo­trivă, ea sporea tot mai mult. Cunosc cazuri de oameni care s-au supărat pe Dumnezeu, pe Biserică, puşi în faţa unor asemenea perspective sumbre. Eu, nu. Eu am rămas zidit mai departe în credința mea, pe care am adâncit-o, dar mi-am schimbat radical via­ța imediată. Cum până atunci, datorită ne-somnu­lui şi alimentaţiei dezordonate, îmi dereglasem total metabolismul, am început să-mi pun foarte multă ordine în viață. La început a fost greu, chiar foarte greu, să urmez tratamentele medicale, dar ajutat de tratamentul „duhovnicesc” al Părintelui Ghelasie şi de tratamentul naturist dat de Valeriu Popa, am început să le suport tot mai bine. Am eli­minat carnea, am optat pentru hrana vegetală, am început să elimin și mâncărurile gătite și fierte (afară de ceaiurile de plante), să con­sum mâncare crudă (fructe şi legume, reco­man­date în aceste tipuri de cancere), am renunțat la pâinea albă, cla­sică, cu gluten, şi am înlocuit-o cu „pâinea harică” a Părintelui Ghelasie. Trata­mentul sufletesc și duhovnicesc a fost și el pe măsură. Am început să merg la cât mai multe masluri, mai ales prin mâ­năstiri, în special la Jercălăi (la Părintele Cleopa), la Ghighiu (la Părintele Pantelimon), dar şi la Măi­cuţa Maria de la Parepa. Am continuat să merg la Iaşi, la Sfânta Parascheva, şi la Bucureşti, la Sfân­tul Dimitrie Basarabov, sau la Curtea de Argeş, la Sfânta Filofteea. Am trecut prin aproape toate mâ­năstirile din ţară. Apoi am început să mă rog zilnic, mai mult și mai concentrat. Am început să citesc tot mai multe cărți de teologie şi filosofie; para­doxal, aş putea spune, perioada aceea grea a bolii a fost şi cea în care am acumulat foarte mult. Ci­team enorm, mă alinam cu Mircea Eliade şi Ţuţea, citeam poemele concentraţionare ale poeţilor dam­naţi, des­cope­ream lucruri pe ca­re regimul comu­nist ni le in­ter­zi­se­se. Asta a fost par­tea mi­­nu­­nată a ex­pe­rien­ţei prin ca­re am trecut. Aş pu­tea spune că am de­venit mult mai se­rios în aple­cările mele spi­ri­tua­le, cul­turale şi chiar scri­itoriceşti. Sim­ţeam că trebuie să scriu, să mărtu­ri­sesc si­tua­ţia prin ca­re tre­ceam, parcă te­mân­du-mă că va ve­ni şi vremea când nu voi mai putea măr­tu­risi nimic. Încă prin 1992, când eram student la Cons­­truc­ţii, înce­pusem să țin un jur­nal, dar cole­gii de ca­meră mă iro­nizau, spunân­du-mi, ca „prietenii lui Iov”, că: „un viitor inginer tre­buie să stăpânească teh­nica, nu literatura”. Am continuat, totuşi, jur­nalul, în ciuda ironiilor. Unul dintre ei pusese chiar un pariu că, în trei ani, mă voi plictisi şi mă voi lăsa de scris. Între timp, Jur­nalul unei generaţii descătuşate. În căutarea Arhe-Chipului, nu numai că a continuat (continuă şi astăzi, îl ţin şi în pre­zent!), dar a fost şi publicat. Eu am câştigat pariul cu fostul meu coleg, dar mult mai important este că am câştigat pariul cu moartea, prin voia lui Dum­nezeu!

– Vă amintiți momentul în care ați simțit că veți reuși în războiul cu boala?

– De fapt, au fost două momente. Pri­mul, așa cum am spus, a fost încurajarea pe care am pri­mit-o prin cuvintele logod­nicei mele, care, aflând diagnosticul, i-a spus mamei că va rămâne cu mine până la sfârşit (un sfârşit care nu a mai venit, de douăzecişişase de ani!) Am ştiut atunci că aveam un drum lung de făcut prin mlaştina disperării, ală­turi de viitoarea mea preoteasă. Al doilea moment (incipit vita nuova, cum ar zice Papini), a fost când am văzut turnată, cu etrieri şi betoane, fundaţia bisericii de la Pisculeşti. Atunci am simţit că bi­serica se va ridica şi că voi fi în măsură să-mi ţin pro­misiunea în faţa lui Dumnezeu. Şi acum am rămas cu senzaţia că mereu trebuie să fac câte ceva nou, pentru că, altminteri, simt că-mi trădez pro­mi­siunea făcută pentru salvarea vieții. Acum, tra­iul meu se desfăşoară în triada BBC (ca să glu­mesc puţin!), nu canalul renumit de radio şi tele­vi­ziune din Marea Britanie, desigur, ci între Bise­rică, Bibliotecă şi… Colegiu! Slujesc, citesc, scriu, predau la şcoală, lucrez cu ti­nerii (coordonez o filială a „Ligii Tinerilor Ortodocși Români”), dez­volt un proiect de colaborare cu Biserica Ortodoxă a An­tiohiei, prin­tr-o legătură cu o parohie ortodo­xă din Lan­caster (Ma­rea Britanie), predau la Co­legiul Naţio­nal „Mi­hai Vitea­zul” din Plo­ieşti şi ţin şi un ce­naclu li­terar la Ble­joi, Ce­naclul literar „Ra­du Tu­doran”. În plus, con­tinui preo­cu­pă­rile mele de an­tro­pologie în ca­drul Societăţii Pra­ho­ve­ne de An­tro­po­lo­gie Gene­rală, pe care am în­fi­inţat-o îm­pre­­ună cu un co­leg de la doctorat.

– Părinte Bog­dan, ce-ați învățat din această expe­riență a bolii și a vindecării?

– Uneori, consi­der boala prin care am trecut o perioadă carcerală, în mod figurativ, dar din care am căpătat experienţă de viaţă şi de moarte. Simt că am trecut printr-o detenţie spi­rituală, din care am ieşit mai întărit în credinţă.

„Închiși în case, ne asemănăm monahilor din chilii”

– De la o vreme, existența noastră se con­fruntă cu mari încercări: pandemia, acum răz­boiul. Experiența prin care ați trecut vă ajută să le înfruntați mai ușor?

– Referitor la pandemie, am afirmat tot timpul că trebuie făcută separaţie între credinţă şi me­di­cină şi am luat partea bună a perioadei de izolare, perioadă care a fost una a schimbărilor totale în abordarea vieţii sociale. Sunt convins că vom trece peste această năpastă, că putem să ne rugăm în casele noastre, devenite biserici, şi că nu că­dem în depresia cauzată de această situaţie, dacă ne mai curăţăm de praf cărţile pe care le avem în biblio­teci şi le deschidem cu sfială, cu respect, dar şi cu nădejde. Aşa vom ieşi mult mai îmbo­găţiţi din această recluziune. Nu uitaţi că, închiși în case, ne asemănam monahilor care în chiliile lor nu fac crize de depresie, ci renasc mereu prin rugăciune intensivă: „Doamne ajută!”. Se pare, însă, că după ce am ieșit din pandemie, trecem printr-o altă încercare, extrem de periculoasă: războiul din Ucraina. Din partea pravoslavniciei ruse, situaţia seamănă cu un „imperialism pseu­do-bizantin”, de nuanţă stahanovistă, care nu are nimic în comun cu adevărata Ortodoxie. Am luat hotărârea ca în cadrul parohiei Blejoi, pe lângă aju­toarele pe care le strângem pentru refugiaţi, să facem Acatistul Sfintei Parascheva în fiecare zi a săptămânii, cu excepţia duminicilor, când vom face, după Li­turghie, Acatistul Sfântului Ghe­rasim al Kefalo­niei. Aceasta se va întâmpla pe toa­tă perioada răz­boiului. Ne vom ruga pentru apă­rarea României, ferirea de război şi pentru pace.                                                                                                                           

– Suntem în Postul Mare și în așteptarea marii sărbători a Învierii Domnului. Cum să ne pregătim pentru aceasta? Ce sfaturi ne dați?

– Să ne rugăm cât mai mult unii pentru alţii, pentru pace, să postim dacă se poate, să facem milostenie pentru cei năpăstuiţi, să frecventăm bisericile mai des, pentru că, iată, încet-încet, revenim la normalitatea pre-pandemică, să citim mult, să nu cădem în ispitele pierzătoare de ener­gie şi timp şi, mai ales: ţineţi-vă ini­ma în rai şi mintea în iad! Adică, eliminaţi judecata altora din gân­du­rile dumneavoastră şi chemaţi mai mult dragostea de semeni! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Foto: CRISTI IORDACHE – Președinte LTCOR Blejoi, BOGDAN STEJARU – membru LTCOR Blejoi