Concert de pian la Londra – KIRA FROLU: „Doresc ca muzica mea să bucure și să mângâie oamenii”

La mijlocul lunii martie, la Sala Radio a avut loc un eveniment muzical de ex­cepție: în compania Orchestrei de Ca­meră Radio și sub bagheta reputatului dirijor Chris­tian Ciucă, tânăra și extraordinar de talen­tata pianistă Kira Frolu a interpretat Concertul nr. 9 pentru pian și orchestră „Jeunehomme”, pe care W. A. Mozart l-a compus exact la vârsta pe care o are acum și Kira: 21 de ani. Prospețimea și emoția interpretării Kirei au încântat publicul, ajutându-l să simtă că, totuși, dincolo de boli, de război și de toate celelalte griji… a venit pri­măvara. O primăvară triumfătoare, plutind pe cla­viatura unui pian.

„Cum pot să cânt și eu așa ca ei?”

– Kira, la 21 de ani ești deja o pianistă de renume internațional, despre care în România știm prea puțin. Care este, pe scurt, povestea succesului tău?

– Când eram micuță, mama a ales să mă expună la diferite ex­pe­riențe, la lucruri care ar fi putut să-mi placă și care să mă ajute să mă dezvolt armonios și mental, și fizic. Am fost dată la mai multe sporturi, iar la trei ani și jumătate am fost dusă la ore de balet… Baletul chiar mi s-a lipit de suflet și l-am făcut la nivel competitiv: am participat la destul de multe concursuri de balet și de dans contemporan… Însă mamei    îi plăcea foarte mult și muzica clasică (deși, profesional, ea n-are legătură cu muzica) și și-a dorit să mă introducă și în acest univers. Inițial, am fost dusă la Școala de Muzică nr. 3 din București, unde era o clasă de cor, condusă de dna profesoară Simu. Mergeam acolo în fiecare săptămână, învățam game și cântecéle… Era o joacă foarte plăcută, însă, din joaca aceea, dna Simu și-a dat seama de potențialul meu, și-a dat seama că aveam o ure­che muzicală foarte bună și că mă bucura enorm cântatul, așa că i-a spus mamei că poate ar fi bine să învăț și un instrument. Mama a îmbrățișat imediat ideea, eu, de asemenea, și cum, în acel an, nu exista decât un loc liber la pian, acolo am intrat – la dna profesoară Mihaela Nemțeanu. Mama a fost fericită că n-am intrat la vioară, fiindcă e mult mai dificil să asculți un înce­pător scârțâind la vioară decât greșind la pian. La pian te zgârie mai puțin pe creier. (râde) Ulterior, părinții mi-au cumpărat o cla­via­tură elec­trică și am pornit la drum: fără vreo apăsare, ci cu bucurie, fiindcă îmi plăcea foarte mult mu­zica în general. Declicul cu pianul a sur­venit abia când am mers pri­ma dată la Festi­valul Enescu, la niș­te concer­te: ascultând mai mulți pianiști renu­miți, am fost atât de surprinsă și de emoționată de in­ter­pretarea lor, încât literalmente mi s-a făcut pie­lea de găină și a­proa­pe că mi-au dat lacrimile. Și atunci am între­bat-o pe d-na Nem­țeanu „Cum pot să ajung să cânt și eu așa ca ei?”, iar răs­punsul a fost „Păi, trebuie să studiezi foarte serios, să te muți la liceul de mu­zi­că…” De-aici a pornit, efectiv, povestea mea de dragoste cu pianul. Atunci am hotărât că vreau să fiu pianistă: cam la un an și jumătate după acest moment, în clasa a IV-a, m-am mutat la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”…

Bunica și pisicile

– Ce-a urmat seamănă cu povestea Cenu­șăresei. De la școala din București ai ajuns di­rect în Marea Britanie, la cea mai veche școală de muzică, vestita „Purcell School for Young Musicians”…

– Da, atunci l-am cunoscut pe profesorul meu, reputatul pianist William Fong, cu care lucrez și acum, și m-am mutat în Anglia, ca să studiez la această școală, care se află în nordul extrem al Londrei, pe un domeniu superb. Acolo se fac cursurile, dar tot acolo și locuiești, în că­min (fiind la vârstă minoră, ești supravegheat de așa-numiții „părinți”), tot acolo mănânci… Viața ta se petrece pe acel domeniu, într-un mediu protejat, axat pe învățătură. Mi-a fost foarte ușor să mă adaptez acolo. În plus, comunitatea din școală e foarte deschisă, foarte internațională, te împrietenești cu mulți oameni noi și interesanți… Ca atare, între foarte numeroasele activități de la școală, studiul privat și noii prieteni, n-am mai avut timp să-mi fie dor de casă. Firește, în va­canțe, mă întorceam în România și de fiecare dată întoarcerile erau un balsam pentru su­flet. Mai ales că venea la noi și bunica mea cea dragă, una dintre cele mai apropiate persoane de sufletul meu. Bunica locuia în apropiere de Buzău și se îmbarca pe tren cu o mulțime de bagaje, în care așeza cu grijă toate bunătățile după care știa că mă topesc. Și mai venea cu flori multe și cu… pisicuțele ei, pe care știa că le iubeam enorm! (râde) Apoi, la încheierea vacanței, bunica și pisicuțele plecau înapoi, acasă, ca să mă aștepte până la următoarea revenire în țară. Din păcate, bunica nu mai este printre noi, dar sunt foarte fericită că am această ocazie s-o pomenesc în „Formula AS”. Ea iubea mult această revistă și sunt convinsă că s-ar fi simțit extrem de onorată să se scrie măcar un rând despre ea. Și uite că se întâmplă! Sunt foarte bucuroa­să!

La Academia Regală din Londra

– Ca să înche­iem cu „școlari­za­rea”, să le mai spunem citito­rilor noștri că ți-ai con­­tinuat stu­diile la re­numita Academie Re­gală de Muzică, tot din Londra, unde ești studentă în ulti­mul an.

– La 18 ani, fiind acceptată la Academia Regală, am plecat din campusul de la Purcell School și m-am mutat în centrul Londrei, foarte aproape de facultate, în­tr-un apartament. Ei, de data asta, tranziția n-a mai fost la fel de ușoară. A trebuit să învăț să mă descurc pe cont propriu – la propriu! (râde) Să învăț să jonglez cu con­tractele și cu facturile și cu lucrurile legate de gos­podărie, să-mi planific timpul și mai judi­cios… De exemplu, în primul an la Academie, pe lângă cursuri și studiu, tre­buie să participi și la foarte multe evenimente de „bun venit”, la tot felul de întâlniri organizate pentru a te introduce în comunitatea școlii.    Apoi, deși la o primă ve­dere programul era similar – și la facul­tate, ca și la Purcell, aveam aceleași ore (de teorie muzi­cală, de muzică de cameră etc.), aveam con­certe… – în facultate nivelul de rafinare a cu­noștințelor e mult, mult mai înalt, iar compe­tiția e infinit mai mare. Dacă nu muncești foarte mult și nu ești foarte atent, e extrem de ușor să te pierzi în mulțimea sutelor de studenți și să ratezi „portița” care să te ducă spre podium, să ra­tezi șan­sele datorită cărora să strălucești. Posi­bi­litățile sunt multe, dar, dacă nu-ți stabilești niște ținte, dacă nu te hotărăști rapid care vrei să fie dru­mul tău și nu înțelegi la timp pe ce anume tre­buie să te concentrezi, te risipești, și toate acele șanse nu mai au nicio valoare.

– Pianul este un instrument extrem de fru­mos, dar și foarte greu, presupune o viață în­treagă de stat pe scaun și de exersat. Ai început să cânți de la 6 ani, nu ți-a venit niciodată să arunci notele pe fereastră și să te joci cu ceilalți copii?

– Ba da, mai ales când afară era frumos, ca acum, primăvara, și inima îți dădea ghes să ieși, să te bucuri de soare și de viață. Însă sacrificiile astea sunt răsplătite prin lucrurile pe care le des­co­peri studiind, prin abilitățile pe care le dobân­dești exersând asiduu și, finalmente, deși poate să sune puțin egoist, prin muzica pe care te auzi cân­tând-o. (râde) Când cânți și-ți place ce auzi, când te simți mulțumit de cum îți iese o bucată muzicală, ăsta e primul lucru care te mo­tivează să continui să cânți. Și mai e și relația cu pu­blicul: mergi la un concert și publicul îți cre­ea­ză o senzație de adrenalină și de încântare, care te ajută să scoți din tine tot ce e mai muzical și mai uman. De pildă, acum, când am cântat din nou la Sala Radio, alături de Orchestra Sălii Ra­dio, m-am simțit extraordinar și atât de onorată… Și eu mergeam acolo, când eram mică, la con­certele unor orchestre și muzicieni faimoși, iar acum, să pășesc eu pe această scenă, și pentru un concert transmis în direct, a fost un vis devenit iar reali­tate!

– Partiturile muzicale se compun din zeci de mii de combinații de note. Cum pot fi ele me­mo­rate?

– Asta depinde de personalitatea fiecărui muzician, în sensul că fiecare își găsește un sis­tem propriu de memorare, care i se potrivește cel mai bine. Pe de altă parte, depinde de ce fel de lucrare trebuie să memorezi. Că, de exemplu, în cazul muzicii contemporane, uneori e un coș­mar absolut să memorezi piesele, fiindcă ele, practic, nu mai sunt compuse dintr-o melodie, ci sunt ba­zate pe formule matematice, iar uneori se întâm­plă chiar ca notele să fie alese aleatoriu, deci este teribil de greu să le me­mo­rezi. Nu e ceva im­po­sibil, dar ai ne­voie de mult mai mult timp decât în cazul lu­cră­rilor din reper­toriul clasic, care sunt bazate pe prin­cipiile funda­mentale ale armo­niei, așa că sunt me­lodioase, deci me­morarea e mai naturală și mai ușoa­ră.

„Chiar și marilor muzicieni li se întâmplă să uite câte un pasaj muzical”

– Ți s-a întâmplat vreo­dată să uiți un pasaj dintr-o partitură în timpul unui con­cert?   

– Daaa (râde), lucrurile astea se întâmplă, oricât de intens te-ai pregătit. În timpul studiului, poți să cânți toate piesele de 100 de ori, fără nici o gre­șeală, dar în concert, din cauza emoțiilor, se pe­trec în tine tot felul de schimbări – inclusiv felul în care îți simți mâinile –, iar asta, uneori, poate să ducă și la blancuri de memorie. Însă important e să-ți știi piesa așa de bine, încât să poți să improvizezi ceva, ca să ajungi la urmă­toarea secțiune pe care ți-o amin­tești. Și mai există o posibilitate, care ține de stu­diul pe care îl faci cu mâinile individual: dacă uiți, de exemplu, un pasaj care se cântă cu mâna dreaptă, atunci continui să cânți numai partea de pe mâna stângă, până când dreapta își aduce și ea aminte ce are de cântat și intră din nou. Epi­soade din astea li se întâmplă tuturor mu­zi­cie­nilor, chiar și celor mai experimentați.

– Se spune că George Enescu își cususe cla­pe în buzunarele pantalonilor, ca să poată să exer­seze și pe stradă. Există o gimnastică spe­cială pentru mobilitatea degetelor?

– De-a lungul secolelor, au fost scrise multe metode de pian, compozitorii și profesorii au venit cu foarte multe exerciții care să ajute la în­călzire și la dezvoltarea tehnicii, dar, până la ur­mă, scopul suprem e ca un muzician să poată in­terpreta un repertoriu vast, iar problemele teh­nice să nu prezinte un obstacol în obținerea mu­zica­lității dorite. Prin urmare, eu cred că tehnica trebuie gândită în același timp cu muzicalitatea: ce vrei tu să realizezi muzical în pasajul respectiv (ce emoții și ce idei vrei să transmiți, ce frazare vrei să adopți etc.) și cum te împiedică dificul­tă­țile tehnice să obții ce-ți dorești? Când poți răs­punde la aceste două întrebări, îți poți găsi și exer­cițiile potrivite, din cele recomandate, sau îți poți inventa tu însuți exercițiile. „Gim­nastica” se poate face și separat, dar ea nu va avea același impact ca atunci când îi dai o însemnătate aparte.

– Kira, care e mo­mentul de maximă fe­ricire al unui pia­nist?

– Când după un con­cert sau o înregis­trare simți că ai putut să rea­lizezi aproape tot ce ți-ai dorit în acea inter­pre­tare (fi­ind­că nicio­da­tă nu poți să realizezi 100% ce ți-ai dorit), când ești satis­fă­cut cu ce ai ofe­rit și, de­sigur, când îți dai seama că și pu­blicul a fost sa­tisfăcut.

– Ai făcut turnee prin toată lumea: ai re­marcat vreo diferență „pe țări” în ceea ce pri­vește publicul, există pu­blic mai cald, mai rece, vreo diferență în felul de-a aplauda?

– Din experiența mea, publicul olandez e unul dintre cele mai des­­chise și mai entuzi­aste din câte am întâlnit. În Olanda am cântat și câteva piese ale compo­zi­torului român Constantin Silvestri, de care ei nu auziseră, și au fost foarte încântați și foarte cu­rioși să afle mai multe despre lucrările respec­ti­ve și despre compozitor… Apoi, de exem­plu, pu­blicul german e foarte cult: nemții ascultă foar­te multă muzică și chiar și cei care nu sunt din do­meniu au cunoștințe muzicale solide, așa că ori­ce concert din orașele germane e destul de in­timidant, până când iei pulsul publicului. De ase­menea, ei au niște preferințe bine stabilite: unii sunt foarte interesați de lucrările contem­porane, alții nu vor să audă nimic din ce a fost com­pus du­pă Beethoven sau Schumann. Așa că trebuie să-ți adaptezi repertoriul la preferințele lor ori să creezi, cu mare grijă, un program mixt, astfel încât să atragi, la același concert, oameni cu interese muzicale diferite.

– La ce te gândești în timpul unui concert?

– Ooo, sunt așa de multe gânduri diferite care-mi trec prin cap! Când eram mai mică, eram foarte acaparată de muzică și aproape că mă emo­ționam când o auzeam. Încercam să transmit foar­te multe sentimente și mă gândeam doar la po­vești, la imagini… Și era în regulă, cântam bine, dar nu eram atentă la anumite detalii. În timp, mi-am dat seama că trebuie să existe un echi­libru între emoții și analiză. De exemplu, noi, ca pianiști, cam de fiecare dată ne schimbăm instru­mentele și, chiar dacă pianele sunt de la aceeași companie, în funcție de acustică, de anii în care au fost făcute etc., niciodată două pia­ne nu vor suna la fel. Și-atunci, trebuie să ne ajus­tăm, teh­nic vorbind, la condițiile pe care le avem. Deci, pe de-o parte, trebuie să fiu foarte atentă la sunet și, pe de altă parte, trebuie să am și ins­pirația necesară și starea de spirit potrivită pentru piesa pe care o cânt. Și, pe lângă toate astea, tre­buie să mai am grijă să și respir, fiindcă, uneori, pur și sim­plu, uit să respir! Trebuie să-mi aduc aminte să mai iau câte o gură mare de aer… (râde)

„Înainte de orice concert, vizualizez tot ce se va întâmpla”

– Pe lângă pregătirea lor fizică, sportivii de performanță fac și pregătire mentală. Își vizualizează victoria. Fac și pianiștii la fel? Există un ritual pe care îl folosești?

– Întotdeauna, cu câteva zile înainte de orice concert, încep să mă pregătesc mental, încep să vizualizez tot ce se va întâmpla: cum voi ajunge în culise, cine va fi acolo, cum voi aștepta să mi se facă semn să intru pe scenă, cum o să pășesc pe scenă, cum voi saluta publicul și apoi cum mă voi așeza la pian și cum voi începe să cânt, cu ce viteză și în ce spirit trebuie să încep să cânt. Exer­cițiul ăsta, la care revin iar și iar, pe par­cursul mai multor zile înainte de concert, mă ajută să mă liniștesc și să-mi reduc emoțiile. De ase­menea, pentru orice concert, am grijă să fiu bi­ne odihnită: efortul mental din timpul unui inter­pretări e enorm și, dacă nu ești odihnit, riști să cla­chezi. În ziua concertului, am grijă să ajung la ca­bină cu destul timp înainte, astfel încât să am vre­me să mă încălzesc. Apoi, cu precis o oră îna­inte de a ieși pe scenă, beau o cafea, după care, cam 15 minute, fac câteva exerciții fizice, ca să-mi curgă sângele mai repede și să mi se oxi­ge­neze tot cor­pul: câteva flotări, câteva abdomene… Asta mă fa­ce să mă simt puternică și pregătită pentru orice: o adevărată „Wonder Woman”.

– În cariera ta de până acum a existat un concert „de vârf?”, un moment în care să spui „opreș­te-te clipă”?

– Au fost mai multe – slavă Domnului! – și sper că ele se vor tot repeta. Unul dintre ele a fost pri­mul meu recital de la Sala Radio, cel din sep­tem­brie 2020. Din cauza pandemiei, el a fost fără public, dar a fost transmis și la radio, și on-line. Când am intrat pe scenă, când am auzit prezen­ta­torul care a făcut introducerea și apoi clipele acelea de liniște, de dinainte să-ncep, în care m-am gândit la oamenii care așteptau, chiar de la de­părtare, să mă asculte… atunci a fost un moment de „oprește-te clipă”, a fost un moment atât de emo­­țional, cu atât de multă fericire! În plus, re­per­toriul îmi era foarte drag, sala e absolut fan­tas­tică – la Sala Radio muzica se-aude atât de fru­­mos! –, iar pianul e minunat, deci și în con­tinuare, întregul concert a fost o bucurie imensă! De ase­menea, momente de „oprește-te clipă” au fost în niște concerte în care am cântat cu câțiva prieteni: când schimbi câteva zâmbete cu ceilalți muzi­cieni, oameni de care ești apropiat, când simți că împreună faceți o muzică foarte fru­moasă, ai așa… o senzație de plutire, ești infuzat de un sentiment minunat!

– Ești studentă în ultimul an la Academia Regală din Londra, o adresă de elită. A fost grea adaptarea? Ai reușit să te simți ca acasă?

–    Pot să spun că mă simt foarte bine în Anglia și, în special, în Londra, pentru că acolo studiez, acolo e „cartierul general” al vieții mele profe­sio­nale, dar și pentru că acolo sunt majoritatea prie­tenilor mei, pentru că orașul mi-e foarte familiar și, de-a lungul anilor, am dobândit și locuri de suflet – locuri unde merg cu prietenii să ascultăm concerte, locuri unde ne place să ieșim la masă, chiar și locuri unde prefer să-mi fac cumpără­turile… Deci mă bucur de fiecare dată când mă întorc în Londra!

„Acel acasă «primordial» e în București și în România”

– Cum sunt englezii comparativ cu românii?

– La nivel de societate… englezii sunt niște oameni foarte calzi, foarte politicoși, foarte diplo­mați, dar există și diferențe culturale, în raport cu noi, cu românii. În orice caz, eu am învățat foarte mult de la englezi: mă refer la perspectiva lor asupra societății, la modul în care ei discută și în care se comportă în societate, indiferent că sunt pe stradă, la supermarket, la un concert, în întâlniri de afaceri… Și, punctual vorbind, trebuie să remarc că englezii sunt foarte primitori când vine vorba de studenți și de artiști, în general. Ceea ce contează enorm! Totuși, acel acasă „primordial” e în București și în România: aici e familia mea, aici sunt prietenii mei din copilărie, cu care continui să țin legătura și cu care în­totdeauna e o mare bucurie să mă revăd… Din­colo de asta, România e în sufletul meu fiindcă e țara mea natală, fiindcă e o țară absolut su­perbă, cu o cultură foarte bogată, foarte intere­santă și cu-adevărat unică, la fel ca și limba noas­tră, care – să nu uităm! – a evoluat din latină, dar nici un alt popor latin nu înțelege ce vorbim noi, pe când noi înțelegem destul de bine ce vorbesc alții – e un detaliu care spune multe, ne marchea­ză unicitatea! Dar, sincer, nu sunt sigură că, în momentul ăsta, România e un mediu oportun pentru mine – și nu mă refer doar la nivel pro­fesional. Din păcate, în România, lumea nu tră­iește în cele mai bune condiții, or, chiar dacă noi, românii, suntem, prin natura noastră, un popor foarte cald și ospitalier, când lumea suferă, nu-și mai permite să fie așa de veselă și de deschisă cu cei din jur… uneori, și pe stradă, și în alte circums­tanțe, se uită și normele elementare de civilizație, nu se mai respectă ceea ce se numește codul bu­nelor maniere…

– Punctual, ce are în plus Londra față de București?

– E inevitabil: muzica se strecoară și în răs­punsul ăsta. (râde) Ca muzician, aș spune că o di­fe­rență notabilă e aceea că viața din sălile de concert e mult mai activă: Londra e un oraș enorm, are foarte multe săli de concert, cu bugete foarte mari, justi­ficate de numărul foarte mare de melomani. În fie­care săptămână ai posibilitatea să vezi și să audiezi alți ar­tiști și or­chestre de refe­rință, crema cre­melor: e un pe­riplu cul­tural ne­încetat. Bi­le­tele pentru studenți au reduceri, deci mer­­­sul la con­cer­te e un obicei foar­te accesibil inclusiv pentru tineri. Și, în ge­neral, viața cul­turală e foarte aler­tă: expozițiile tempo­rare din mu­zee sunt foarte bine curatoriate și sunt foarte nume­roa­se, se schimbă des, așa că mereu există o atrac­ție nouă, ceva ca­re să te incite in­telec­tual. De ase­menea, foar­te im­por­tant, în opinia mea, e că Lon­dra e un oraș foarte in­terna­țional: întâlnești oa­meni de peste tot din lume și-atunci, cunos­când cul­turi și obiceiuri diferite, ești inspirat atât ca om, cât și ca muzician. Nu în ulti­mul rând, ritmul foarte alert al orașului te încu­rajează să lucrezi, să fii ac­tiv artistic. Sigur, uneori ritmul ăsta te poate și obo­si, deci trebuie mereu să ai grijă să păstrezi mă­sura lucrurilor, să conservi un echilibru potrivit ție. Per total însă, Londra e un mediu foarte favo­rabil pentru studenți și pentru artiști, în general.

Cum vine primăvara în Marylebone

– Cum arată cartierul în care locuiești? Se simte venind primăvara?

– Ca să nu pierd timp prețios pe drumuri, timp pe care e mai indicat să-l dedic studiului, mi-am căutat un apartament care să fie foarte aproape de fa­cultate. Așadar, locuiesc în zona centrală a ora­șului, în cartierul Marylebone, într-un peri­metru marcat de Academia Regală de Muzică, de su­perbul parc Regent’s (cu grădinile lui regale de trandafiri, cu peluzele întinse, al căror verde scân­teiază fermecător în zilele cu soare, și cu lacul unde sunt foarte multe gâște și rațe; îmi place mult să merg să alerg prin Regent’s), de celebra Baker Street (unde, la numărul 221B, se află muzeul dedicat renumitului personaj de ficțiune Sherlock Holmes, creat de Sir Arthur Conan Doyle), de fai­mosul muzeu al figurilor de ceară, Madame Tussauds, și de minunata Wigmore Hall, o sală de con­certe dedicată muzicii de cameră și recita­lu­rilor solistice, o clădire istorică încântătoare, cu o arhitectură și o acustică excepționale. Ieșind din parc și traversând Euston Road, una dintre cele mai circulate artere din Londra, pătrunzi în Marylebone Village și e aproape ca și cum ai pă­trunde într-o altă lume. Aceasta e inima carti­e­rului, e o zonă rezidențială elegantă, care însă a știut să păstreze parfumul istoric și atmosfera de sat (după cum ne-o indică și numele). E adevărat, un sat foarte șic (cu magazinașe de lux, cu cofe­tării și cafenele trendy), dar, totuși, sat! E ceva ce ține și de aspect, dar mai ales de spiritul de comu­nitate. Asta îmi place cel mai mult la Marylebone Village și, dincolo de proximitatea față de fa­cul­tate, asta e ceea ce m-a determinat să-mi caut lo­cuință aici. Și da, primăvara se simte, dar deocam­dată doar în florile din florării. În Londra vremea a fost foarte proastă și natura încă nu s-a trezit.

„Când iubirea va veni… foarte bine!”

– Kira, în inima ta în­colțește și altceva în afară de muzică? Un sentiment, o iubire…? Există loc în viața ta și pentru îmbrățișări?

– Sigur că este loc! Până la urmă, nu poți să fii un artist dacă ești foarte „încuiat”, foarte izolat… Sau poți să fii, dar probabil nu vei fi la fel de bun ca atunci când treci prin anumite experiențe emo­țio­nale. Totuși, trebuie să recu­nosc că, în cazul meu, pianul întotdeauna va juca un rol esențial în „filmul” vieții, deci trebuie să găsesc pe ci­neva care să aibă o pasiune la fel de mare cum e pianul pen­tru mine ori pe cineva care, pur și simplu, să înțelea­gă felul meu de a trăi în simbioză cu pia­nul. Dar nu e nici o grabă: când iubirea va veni… foarte bine! Însă deocam­dată sunt înconjurată de niște prieteni extraordinari, așa că nu mă simt văduvită afectiv.

– Și acum, o ultimă întrebare: ce-ți dorești cel mai mult în viața ta?

– Cel mai mult îmi doresc să-mi dovedesc mie că pot face toate lucrurile pe care aș vrea să le fac, în termeni muzicali. Și, desigur, îmi doresc să am și susținerea publicului, și pe aceea a specialiștilor, iar cariera mea să aibă și în continuare un parcurs ascendent, cu recunoaștere internațională. În con­cluzie, îmi doresc să cânt cât mai bine și cât mai mult, cu cât mai mulți muzicieni de ca­litate și pentru cât mai mulți oa­meni, pe care muzica mea să-i bucu­re și să-i mângâie.

Foto: IGU STUDIO(4), RoZa Zah (3)