De Paști, pe Valea Vișeului

Pagina cititorilor

Stimată „Formula AS”,

Mă numesc Irina și sunt de naționalitate ucrai­neană. Locuiesc în Maramureș, pe Valea Vișeului. Vă scriu cu litere de mână, pentru că nu am internet (calculator). Aș vrea să vă povestesc despre viața și obiceiurile de la mine din sat, de Sfintele Paști. Zic „Paști” și nu „Paște”, cum obiș­nuiesc gre­șit să spună mulți oameni. Așa ne-a spus preotul că se zice co­rect, Paști și nu Paște, căci paște iarba vaca și e o derâdere.

Deci, de Sfintele Paști, la mi­ne în sat, e foarte frumos. Oamenii sunt foarte credin­cioși, unii postesc tot postul, fără lac­tate, să nu mai vorbesc de carne. Unii nu mănâncă de joi seara până duminică, când vin de la biserică cu coșurile sfin­țite cu pască și cu de toate. Pasca se face de joi, căci în Vi­nerea Mare e sărbătoare. Păș­ti­le se împodo­besc foarte frumos, cu cunună de jur împrejur, din același alu­at, adică se sucește o bucată de aluat, se lățește cu palma și se zimțează pe am­bele părți, ceva ce imită într-un fel cununa Dom­nului Hristos. Apoi, pe Pas­că se mai pun puișori, trandafiri, cruci din același aluat. Se fac 5-7 Paști, care țin până la Ruptul ster­pei, adică Mira, cum spun ucrainenii. „Mira” de fapt înseamnă „mă­sură” a laptelui. În copilăria mea, se duceau toate aces­tea în coșuri mari, cu do­uă mânere frumos lu­crate, cu flori pe lucrătură, mo­dele de tot felul co­lorate.

După slujbă și sfințirea coșurilor, pe la ora 8-9 dimineața, oamenii se grăbeau să ajungă acasă cât mai repede. După ce terminau de mâncat din coș, nu era voie să doarmă în prima zi de Paști, că dacă se culcau, cică erau leneși tot anul sau îi prindea ploaia greblând și uda fânul sau otava uscată.

După toate acestea, lumea se ducea la biserică. După slujbă, se jucau tot felul de jocuri, mai ales cei tineri, dar și oameni de toate vârstele. Iată câ­teva din jocuri: „De-a prinselea”, „Sfoara” (ur­catul pe umerii băieților așezați în cerc). Iar „Sfoa­ra” era așa: se prindeau fete și băieți, vreo 20, și fu­geau în jurul bisericii. Primul și ultimul era întot­deauna un băiat. După ce fugeau o bucată de vre­me, cel care conducea „sfoara” sucea toată „sfoa­ra”, adică fă­cea o curbă mare, și ultimul trebuia să se țină foarte bine de penultimul, că dacă nu, se ducea de-a „pi­catul” de toată frumusețea. Ei, și se mai juca Bâza sau se așezau în cerc și se cânta un cântecel, un fel de „Batistuță”, „Cercul” sau „Roata de plop”, „A plecat craiul de acasă” etc.

Și uite așa, abia așteptam să vină Sfintele Paști, ca să mâncăm de toate, după un post lung, și apoi să mergem trei zile la jucat jocuri. A treia zi, oamenii se distrau până se în­tuneca de tot, și ne venea să plângem că s-au terminat Pa­știle. Se pleca acasă cu tristețe și se glumea așa: „Hai să prindem Paștile de coa­dă, să mai stea, să nu plece încă”. Nu ne pu­team despărți așa repede de jocuri. Pe drum spre casă, fu­geam de ni se rupeau picioarele, să nu ne certe părinții că am stat așa mult.

Ce să spun, că după Paști, veneau muncile de pri­măvară, ceea ce mie, personal, nu-mi prea plă­cea. De ce? Pentru că mama mă lua cu ea la toate, începând cu mersul în pod și alesul fasolei, porum­bului, adică se alegeau boabele cele mai mari și mai frumoase pentru semănat, iar ­cele mici, pentru mâncat. Mălaiul de mâncat era „jor­nat”, adică măcinat. „Jarna” se afla în șură și era fă­cută dintr-o roată de piatră foar­te grea, așezată într-un lăcaș anume, se învârtea manual, și era foarte greu de mânuit, din cauză că era foarte mare și grea. Învâr­team eu cu verișoara mea, Maria lui Anca (Marica An­cena), cu ca­re mi-am petrecut copi­lăria. Dar asta o las pe altă dată. Și de ce nu-mi plăcea primăvara? Pen­tru că Postul Paștilor era lung și nu mâncam nici lactate. Țin min­te că, odată, separa mama smân­tâna de lapte. Eu mă uitam la ea și-i spu­neam: „Ce frumos mi­roase laptele!”. Mama: „Mănân­că, su­fletul meu, că tu poți bea lapte. Tu ești încă mică și nu-i păcat să bei lapte!”. Dar oricât mi-era de poftă, ziceam „Nu, nu, nu vreau”. Mi-era frică de păcat. Iar când ne duceau la spo­vedit înainte de Paști, ne era rușine să spunem la preot că am mâncat de dulce. Și de ce nu-mi plăcea postul Paștilor?! Pentru că în post vre­mea era foarte urâ­tă: ploua, noroi, frig, fleșcă­reală, copaci negri (adică fără frunze), pământul negru, fără iarbă, și postitul cel lung. Abia în Săptă­mâna Mare începea să-mi placă primăvara, când ne duceam la spovedit, și abia aș­teptam să scăpăm de pă­cate, iar după spo­vadă, zburam către ca­să și mi se părea că eram așa de ușoară (eu cu Maria An­cena), adi­că ușurate de păcate, și aveam grijă ca în săptămâna aceea să nu mai greșim cu ni­mic, adică să nu înjurăm, să nu ne certăm sau să ne batem. Du­pă Paști, nu-mi plă­cea că se termină toată dis­tracția și „Hai, la muncă agri­colă!”. Nu-mi plă­cea deloc, că trebuia să facem curat în pod (du­pă sortatul se­mințelor de mă­lai, fasole, floa­rea-soarelui) și ieșea un praf la măturat, de-l sim­țeam până în plă­mâni. De aceea, nici acum nu-mi place praful, fac alergie la praf. Apoi, după Paști, trebuia să mergi în grădină, să plantăm, să semă­năm: ceapă, arpagic, salată, varză, usturoi etc. Iar pe marginea grădinii de zarzavat („horodeț”), ma­ma semăna flori, foarte multe flori. Dar cu toate astea, mie nu-mi plăcea grădinăritul, că trebuia să umblu cu degetele în lut. După ce mă murdăream bine pe mâini, lutul se us­ca și abia așteptam să mă spăl, căci mi se strepe­zeau și dinții în gură de acel lut uscat pe mâini. Nu o înțelegeam pe mama, cum poate suporta atâta praf și atâta noroi pe mâini și picioare? Și-am hotărât să nu rămân țărancă! Alt motiv că nu-mi plăcea primăvara (timpurie), era că venea se­mănatul, pusul de cartofi în pământ și apoi săpatul. Era un chin acest săpat. Veneau căldurile și noi trebuia să săpăm toată ziua, cu pauză mică de jumătate de oră la prânz. În opinci era prea cald, te ardea cauciucul ăla negru, deci, bineînțeles, eram desculțe. De ce folosesc genul femi­nin? Pentru că la săpat participam numai femeile, bărbații ar fi fost numiți „babe”, dacă ar fi săpat și ei. Bărbații aveau de cosit, de tăiat lemne, cu toate că la tăiat lemne cu fierăstrăul tata mă lua și pe mi­ne. Și niciodată nu-i plăcea cum trag de fierăstrău: ba trăgeam prea încet, ba prea repede. Nicicum nu era bine. Îmi venea să plâng, dar să nu mă vadă tata, că mă certa și mai tare.

Am uitat să spun că pe mama, fiind foarte har­nică, și acuma o pomenesc oamenii: Bodma­riucka era mare găzdoaie („gazdănia”), avea toate se­min­țele de semănat    de ale ei, nu cumpărate, se scula de dimineață, țesea, torcea, semăna cânepă, și ce-mi plăcea la cules de cânepă era că mălaiul era deja mare și făcea umbră. Și nu mă dogorea soarele care ne și bronza tare, ori, la țară, nu era frumos să fii tuciuriu, era frumos să ai pielea albă. Ne luam bluze cu mâneci lungi, fustele oricum erau lungi, ne puneam baticul și abia ni se vedeau ochii, ca să nu ne „ardem” (bron­zăm). Iar la săpat și greblat toa­­tă ziua ne fă­ceam răni între degetul mare și ară­tător. Eventual, când făceai câte o pauză, îți înfă­șurai rănile cu cârpe.

Ei, de aia nu-mi plăcea mie primăvara, pentru că eu, fiind cea mai mică din casă, trebuia să pasc mieii, oile (până mergeau la munte), vacile, vițeii, boii etc. Desculță, pășteam mieii și pe soare, și pe ploaie, ne înțepam în tălpi, ne împiedicam fugind după „cior­tovi vivți” (oile și mieii). Nu mai spun că erau și ciulini (spini), toate aceste be­lele erau la picioarele noastre goa­le, iar deasupra capului era soa­rele nemilos. Și așa curgea toa­tă vara, până toam­na, pe care o așteptam cu drag, pen­tru că mergeam la școa­lă. Ma­ma mă ținea cu mieii, până se-ntorceau oile de la munte. Și mai ținea câte-un berbec cu coarne mari, ca­re mă bătea, până m-am plâns că nu mai stau cu mieii dacă nu scap de berbec. Dar de Berbec (zo­die), n-am scăpat. Soțul meu e, din păcate, „ber­bec”.

Ei, și-așa trecea primă­va­ra, și odată cu ea, și viața. De câte ori se apropie Paștile, amin­­ti­rile astea se întorc la mine. Și odată cu ele, vin și soa­rele, ploaia, în­tâmplările de demult. Amintiri cum numai aici exis­tă, la ucrainenii de pe Valea Vișeului. La noi e pace. Să înălțăm laudă lui Dum­nezeu!

IRINCA