TONI GRECU: „În spatele unei glume, întotdeauna e ceva serios”

Umoriști triști nu există

– Se împlinesc 30 de ani de când râsul tău mo­lipsește o țară întreagă. Mai râd și alții, dar nu la fel de sincer și de sonor… Ești vesel din fire sau e și artă la mijloc, profesie?

– Cifra de 30 de ani e discutabilă: s-ar putea să fie mai mult de 30 de ani sau mai puțin, în funcție de cel care a urmărit activitatea mea de-a lungul ani­­lor. Ca „adevăr istoric”, înainte de Revoluție, am avut o activitate mai underground, ca să zic așa, „mai studențească”. După Revoluție, dispărând cen­zura, am putut să apar, alături de colegii mei din Divertis, în fața publicului larg. Am apărut la tele­viziune, iar, din acel moment, televiziunea a de­ve­nit, practic, și o profesie, alături de spectacole. Am început cu spec­ta­cole mici, apoi ele s-au dez­voltat, au demarat apoi și turneele, din ce în ce mai lungi, atât în țară, cât și în străi­nătate… În ceea ce pri­vește partea cu veselia, sunt sobru sau vesel, în func­ție de context. Nu sunt vesel tot timpul, că atunci ar însemna c-ar fi o problemă medicală la mij­loc. Ceea ce chiar nu e cazul. (râde) Ideea e că nu râd în orice context, în orice instanță: trebuie să am un motiv. Așa cum e și sănătos! Vezi, se zice că umoriștii sunt oameni veseli, dar de­finiția asta poate să inducă în eroare: adi­că, în realitate, umo­riș­tii nu sunt neapărat niște oameni care stau tot timpul cu gura până la urechi, in­diferent de context. Ei au o meserie bazată pe umor și-atunci au nevoie, evident, să fie dotați cu umor, dar dacă vor să facă performanță în domeniul ăsta, ca de altfel în orice alt domeniu, trebuie să fie și des­tul de serioși. Ca umo­rist, trebuie să fii foarte aplicat și să fii atent la tot ce faci, ceea ce nu-ți iese dacă râzi încontinuu: ai ne­voie și de momente de interiorizare, de jude­cată lucidă, de analiză… Așadar, cel mai im­portant e să existe un echilibru între latura se­rioasă, din spatele cortinei sau al camerelor de filmat, și latura veselă, plină de viață, exube­rantă, care se întâmplă în fața publicului. Fi­indcă omul care face umor trebuie să livreze bună dispoziție: umoriști triști nu există. Sau poate există și nu-i știu eu… (râde) În con­cluzie, nu râd 24 de ore din 24, dar nici nu stau trist 24 de ore din 24. Sunt un om foarte des­chis la a râde la glume bune sau, mă rog, ca­re-mi plac mie. În niciun caz nu sunt genul ca­re să-și reprime râsul. Că există și destui oa­meni din ăștia, care se abțin să râdă, consi­derând că distincția și puterea ți-o arăți prin sobrietate, printr-o atitudine reținută, că râsul e mai pentru popor și nu se cade ca „boierul” să râdă odată cu toată lumea, el cel mult poate să surâdă într-o dungă. Ei, eu nu sunt așa! Mie dacă-mi vine să râd la ceva, râd cu toată pofta și cu toată lumea. Nu sunt zgârcit cu râsul!

– Oare râsul se moștenește pe linie de familie? Ai crescut într-o familie veselă?

– În cazul meu, e limpede că umorul e o moș­tenire de la părinți, niște oameni foarte veseli, deschiși și plini de viață. Pe tata l-am pier­dut, dar mama trăiește – slavă Domnului! – și ca­racterizarea asta încă e valabilă… Am avut par­te, în casă, de o atmosferă foarte veselă, cu lu­me multă, cu oameni foarte deschiși la glu­me, dar care, când era treabă se­rioasă, atunci erau serioși, adică, totuși, nici în casa noastră nu era o hăhăială con­tinuă. (râde)

Pe strada copilăriei din Iașiul natal

– Ai amintiri plăcute din anii copilăriei?

– Din belșug! Am avut o copilărie plină de în­tâmplări, de trăznăi… Cum făceau copiii care se ju­cau încontinuu pe-afară și făceau tot felul de năz­bâtii! Aveam o gașcă-ntreagă de copii pe stradă, cu care mă jucam, cu care am crescut… Și la școală aveam colegi extraordinari… Așadar, în atmosfera asta, foarte veselă, plină de viață, extrem de ener­gică și de pozitivă, am evoluat până la sfârșitul liceului. Și copilăria mică, și toți anii de școală au fost foarte frumoși! A fost o perioadă de care-mi amin­tesc cu mare plăcere: amintirile astea îmi încăl­zesc sufletul, mi-l hrănesc… Și-a fost o perioadă plină de glume! Acolo, pe strada copilăriei din Ia­șiul meu natal, am cunoscut cele mai interesante ti­pologii specifice românilor, care generau umor: bă­trânii ciufuți, care ne spărgeau mingile enervați, atunci când din greșeală cădeau la ei în curte și le stri­cau straturile de ceapă, bețivii simpatici, care jucau fotbal pe stradă și se împiedicau la fiecare doi pași, oamenii simpli, care făceau haz de necaz din cauza lipsurilor, și gospodarii serioși, care încercau să-și îmbunătățească traiul așa cum puteau ei la vremea aia și care se lăudau când, de pildă, își cum­părau televizor, iar toată strada se ducea să le vadă odorul. Și mai important însă e că, între toți vecinii, între toate familiile, existau relații foarte strânse: oa­menii se ajutau între ei, gardurile existau doar așa, de decor, că, de fapt, ele își pierduseră funcția ori­­ginală, de delimitare, de vreme ce toată lumea in­­tra la toată lumea în casă fără restricții… Ce să mai vorbesc de noi, copiii: mâncam la unii, ne ju­cam la alții, ne uitam la televizor la alții… Eram cu-ade­vărat o comunitate, în sensul propriu al cuvântului!

Un succes incredibil: „Divertis”

– S-a repetat, în timp, bucuria copilăriei? Când ai mai fost, cu adevărat, fericit?

– Acum, gândul îmi pleacă, în primul rând, către perioada Divertis, o perioadă extrem de bună, ex­trem de productivă, din punct de vedere artistic, ca­re ne-a adus, mie și colegilor mei, foarte multe sa­tis­facții. A fost o perioadă cu spectacole, cu turnee, cu emisiuni de televiziune, cu un succes incredibil… Pentru mine, anii aceia au însemnat o bucurie și o deschidere colosală! Cred că puțini oameni au avut șansa să cunoască România, de pe scenă, așa cum am cunoscut-o eu, în cursul numeroaselor turnee pe care le-am făcut. Ani de-a rândul, vreo 10-12, am bă­­tut România în lung și-n lat, am susținut mii de spectacole și-am cunoscut publicul românesc în mod direct și într-o măsură atât de profundă, încât acum pot să vorbesc pe larg despre modul în care râd românii, în funcție de zona în care trăiesc: știu foar­te bine cum râd moldovenii, cum râd ardelenii, cum râd oltenii, cum râd muntenii… Că, să știi, exis­tă diferențe mari! Nu toți românii râd la fel, nu toți românii au același tip de umor. Atunci când faci un spec­­tacol și-l duci în mai multe locuri din țară, ai po­sibilitatea să operezi comparații: vezi la ce râd oa­menii, cât de repede se prind la o glumă, cum re­acționează, cât de exube­ranți sunt, cât de tăcuți sunt, cât de darnici sunt cu aplauzele… Prin metoda asta, lu­ând ca mijloc de observare râsul, s-ar putea face niș­te studii sociologice ori psihologice excep­țio­nale! În orice caz, pe mine, experiența asta m-a apropiat foarte mult de public, în gene­ral, și mi-a arătat cât de diferit e omul (și grupul din care face parte) în ceea ce pri­vește umorul. Și nu uita că, în anii ăia, adică din 1990 și până prin 2000 și ceva, Româ­nia a cu­noscut o perioadă de mare trans­formare (economică, socială etc.), aceea a fost, prac­tic, ieșirea din comunism, astfel că mulți oa­meni pășeau, literalmente, pentru prima dată într-o sală de spectacol, să-i va­dă „p-ăia de la televizor”, și, din acest mo­tiv, se compor­tau foarte ciudat. De exem­plu, în timpul spectacolului, vorbeau între ei, așa cum nu se face. Ceea ce, pentru noi, cei de pe scenă, nu era confortabil, dar, din­colo de asta, înțe­legeam situația, ba uneori chiar ne și amu­zam. (râde)

Leac pentru situații de criză: nu dai cu parul, nu înjuri, doar râzi

– Simțul umorului, pe care îl mânuiești cu atâta abilitate, te-a ajutat în momentele mai grele ale vieții?

– Eu cred că pentru oricine râsul e și o su­pa­pă prin care se eliberează de tensiunile negative. Este cea mai comodă și cea mai elegantă formă de a te calma sau de a te răzbuna pe-o situație ori pe-un om: nu dai cu parul, nu înjuri, doar râzi. Une­ori, râsul e și o armă, prin care amendezi lucru­rile care nu sunt așezate în albia normală. Ceea ce, din punct de vedere social, e foarte important: râsul poate să ferească o societate de pericolul imploziei. Uite ce s-a întâmplat la noi în comunism, când, prac­tic, râsul a fost interzis la televizor! Mai ales râsul care ar fi fost inspirat din viața socială și politică. Pe vremea aia nu exista critică, deci nu aveai voie să râzi de nimeni și de nimic. Se considera că so­cietatea co­mu­nistă era perfectă, or, dacă societatea era perfec­tă, însemna că nu puteai să râzi de ea. O mare idio­țenie! Și rezultatul a fost acela pe care-l știm cu toții: o revoluție sângeroasă și-un dictator împușcat la un perete. Iar râsul mai e sugrumat și azi, pentru că și azi, pe glob, mai există societăți ermetice, opa­ce. În prostia lor, ăsta e primul lucru pe care-l fac dic­tatorii: sugrumă râsul! Râsul este o victimă a po­liticii. Și acum, ca să închid cercul, conchid: râsul e necesar într-o societate, fiindcă el reprezintă și o formă de tratament psihiatric. E un tratament sim­plu și ușor: râsul relaxează, râsul îți face bine, mai ales în situații de criză. Cum – iată! – traversăm noi, acum, de vreo doi ani și ceva…

Urma neagră a Covidului

– Ai vorbit cu mult drag despre perioada de maximă bucurie pe care ai trăit-o alături de co­legii tăi din Divertis. A existat în viața ta și rever­sul: un moment de tristețe maximă?

– Cred că perioada cea mai grea și cu cea mai multă tristețe a fost cea de pan­demie, din cauză c-am fost cu toții închiși în case, că n-am mai so­cializat, că și eu, printre mulți alții, n-am mai putut lucra… Nu credeam că se poate ajunge aici! În plus, eu am avut neșansa să trec și printr-un Covid mai aspru, din cauza căruia a trebuit să stau în spital vreo trei săptă­mâni, acolo unde am trăit momentul de du­rere maximă. Fiindcă bolnavul de Covid are un statut foarte jos: în mediul ăla de spital (nu în altă parte – atenție!), e ca și cum ar fi ciumat și ni­meni nu vrea să se atingă de tine, nimeni nu vrea să schimbe o vorbă cu tine, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu tine… A fost o pe­rioadă foarte dificilă, de pe urma căreia m-am recuperat fizic, adică acum sunt bine, dar Covid-ul a lăsat în mintea și-n sufle­tul meu o amintire extrem de dură și de urâtă! O amintire extrem de dură și de urâtă, generată de indiferență, dar și de sentimentul neputinței, născut din ex­periența incendiului de la „Matei Balș”, pe care l-am trăit din plin, ca să zic așa. De-acolo, din spital, nu din afara lui, am asistat la această mare dramă, la acest eveniment profund traumatic! Acolo au murit oameni, alții au rămas cu sechele groaznice… Eu, din fericire, nu am avut de suferit fizic din cauza focului, pentru că incendiul s-a întâmplat cu un etaj mai jos, și noi, ceilalți bolnavi, am fost eva­cuați la timp, dar panica și atmosfera aceea disperată și-au pus amprenta. În fine, ideea e că lucrurile în viață nu de­pind numai de tine, depind și de ce se în­tâmplă în jurul tău și te pot afecta. Dacă nu ești destul de pu­ternic, riști să deraiezi… Repet, cred că asta a fost cea mai puternică și mai traumatizantă ex­periență a mea. Din momentul ăla, am în­ceput să gândesc altfel, în sensul că mi s-au schimbat niște repere în ierarhia și prioritățile mele: cât de im­portantă e familia, cât de im­por­tanți sunt cei din jur, prietenii și apropiații mei, cât de important este să primești și să dai înapoi, chiar când ești în momente grele, cum sunt boala, spitalul, focul, catastrofa… Că as­tea sunt momentele grele, când nu mai e de râs, dar când (deși poate sună paradoxal), tre­buie, totuși, să-ți păstrezi umorul, fiindcă o do­ză cât de mică de umor mai atenuează din traumă, apoi te ajută, dacă nu s-o uiți, atunci măcar să treci mai ușor peste ea.

Pompierul cu scara prea scurtă

–”De-a râsu’-plânsu’ „, înțeleaptă zicere ro­mânească…

– Da, sunt drame care pot naște și comedii, dar și comedii care pot naște drame. Uite, chiar acum, când am fost internat la „Matei Balș”, am văzut lucruri care păreau ireale: parcă ți-ar fi ve­nit să râzi, dacă totul nu s-ar fi petrecut în timpul unui incen­diu! Ceva cumplit! În starea aia de ten­siune și de frică, am văzut, totuși, o serie de episoa­de comice. Sigur, poate că nici eu nu judecam prea limpede, dar, sincer, am văzut niște lucruri de care, în alte condiții, aș fi râs. De exemplu, aș fi râs de niște pompieri care încercau să spargă o ușă și nu reu­șeau, pentru că nu aveau, bieții de ei, ce le tre­buia! Mi-a rămas în minte imaginea asta: niște oa­meni bine intenționați, care se chinuiau să spargă o ușă! Co­micul consta în faptul că ei se luptau să spargă ușa aia și n-aveau cu ce! Iar eu mă uitam la ei și mă gân­deam, cu judecată mea de-atunci, din momen­tele alea: „Doamne, ce se-ntâmplă aici?! Că parcă suntem într-un desen animat!” Sau a mai fost o scenă, cu un alt pompier, care, săracu’, avea o scară prea scurtă și nu putea ajunge pân’ la etajul unu, la un balcon, unde erau adunați câțiva bolnavi, pe care voia să-i coboare de-acolo, și tot izbea scara aia de perete, căznindu-se disperat. Închipuiește-ți: clădi­rea ardea, ieșea fum gros, tot felul de recipiente bu­bu­iau, iar un pompier care voia să salveze niște oa­meni se lupta cu o scară prea scurtă! Ce complexă e viața: în drama aia crâncenă, mai încăpuse și pu­țină comedie… Bine, nu râdea nimeni, nici eu, nici ni­meni altcineva. Eu mă uitam așa, din afară, cât aș­teptam, împreună cu alți pacienți, să vină Sal­varea, să ne ducă la alt spital și parcă nu-mi venea să cred ce vedeam! În sfârșit, bine că s-a terminat cu bine: n-am mai apucat să văd deznodământul, că, împreună cu restul pacienților, am fost evacuat, dar n-am auzit să mai fi existat victime și din rândul celor adunați acolo. Așadar, da, râsu’-plânsu’ există realmente, există ceva ce s-ar putea numi comicul-dramatic.

„Te știu de la televizor”

– Televiziunea te-a făcut popular și îndrăgit: omul care-aduce râsul. Cum reacționează lumea când te întâlnește pe stradă?

– Multă lume, când mă întâlnește pe stradă, îmi spune: „Aaa, da’ sunteți mai slab ca la televizor!” sau „Aaa, da’ arătați mai bine decât la televizor!” (râ­de) Mi s-a întâmplat de multe ori, pe vremea când aveam mustața mai mare, să mi se spună și „Aaa, v-am recunoscut! Dvs. sunteți antrenoru’ ăla…”, referindu-se la Octavian Bellu. Or, dincolo de faptul că mi s-a părut onorant să fiu confundat cu Octavian Bellu, oricum, vrând să-i fac pe oameni fericiți, le-am zis tuturor că: „Da, eu sunt!”. (râde) Sau, o dată, eram într-un tren și, îndreptându-mă spre vagonul următor, am trecut prin fața unui domn care m-a oprit și mi-a spus: „Te știu de la televizor.” Eu: „Da.” La care el, satisfăcut, a exclamat: „Ai vă­­zut ce memorie am?” (râde) Iar altă dată, eram în Gara de Nord și un bărbat m-a întrebat: „Ăăă, ești din Târgoviște, nu?” La care eu, deși n-am nicio treabă cu Târgoviștea, i-am răspuns totuși, ca să-i fac pe plac: „Da.” „Aaa, păi, ne cunoaștem!,” a continuat. I-am mai confirmat încă o dată și ne-am despărțit prieteni. (râde) Ce să faci? Ca să nu-i deza­măgești pe oameni, le spui că da, așa e cum zic ei, îi feliciți pentru memoria lor elefantină sau te pre­gătești pentru revederea când veți depăna amin­tiri din Târgoviște, deși tu nu ești din Târgoviște. (râde)

– De relația cu oamenii se leagă și cel mai proaspăt proiect al tău, serialul „Strada Speran­ței”, care a debutat recent la postul de televiziune Kanal D. Ești „părintele” și scenaristul principal al acestui serial care deja face furori. De unde ți-a venit ideea?

– „Strada Speranței” e o poveste cu oameni nor­mali, pe care-i întâlnești pe stradă, care nu sunt deosebiți de marea masă, fiecare având problemele lor, idealurile lor, visele lor… Sunt trei familii care lo­cuiesc pe aceeași stradă, fiecare făcând parte din alt strat social: avem bogați, avem săraci și avem par­­veniții, cei care-au fost săraci și vor să de­vină bo­gați. Așadar, e o comedie ins­pi­rată din viața reală, cu personaje foarte apro­piate de oamenii normali. E un „do­cumentar”, dacă vrei, despre viața româ­nu­lui de azi, prezentată în cheie comică. Dar substra­tul e unul serios. Că în spatele oricărei glume, în­totdeauna stă ceva serios, ceva important sau chiar ceva dra­matic.    Așadar, concluzionând, „Strada Spe­ranței” e o radiografie a realității ro­mânești.

– Surpriza a fost mare, văzând că tu nu inter­pretezi nici un rol în acest serial. De ce?

– Aici avem de-a face cu un produs mult mai sofisticat și mai complicat, nu e un scheci, nu e un interviu și nu e o pa­rodie, este un serial de comedie de an­vergură (e vorba, cel puțin până acum, de două sezoane a câte 12 episoade fiecare, la care au lucrat 30 de actori, 5 scenariști și o echipă de pro­ducție foarte serioasă, coordonată de Alice Dumi­trescu), pentru care trebuie să cunoști foarte bine tainele actoriei. Or, eu nu sunt actor de comedie și nici nu am orgoliul sau ambiția de a mă pretinde a fi unul. Eu sunt entertainer și mă abțin să fac lucruri care nu-mi vin bine. Pe zona de televi­ziune, de enter­tain­ment, mă bag oricând: să prezint o emisiune, să fac un talk-show, nu e nici o problemă. Dar aici, la „Strada Speranței”, trebuie să faci un personaj, e vorba de actorie pură, deci e nevoie de actori profesioniști, așadar ăsta e motivul pentru care eu nu fac parte din distribuție.

– Dar pe „Strada Speranței” trăiești? Crezi într-un final optimist pentru vre­murile în care trăim?

– Cred că toată omenirea ar trebui să trăiască pe „Strada Speranței”, fiindcă e foarte important să speri că lucrurile se vor îndrepta, că vom depăși, cât de curând, problemele astea care s-au ridicat acum: cu războiul, cu decontul pandemiei pe care am în­ceput să-l plătim într-un fel incredibil de dur, prin scumpirea îngrozitoare a mâncării, a utilităților, prin scumpirea vieții, în general… Toate astea au dat peste noi brusc și se pare că n-o să fie prea ușor. Și de-asta comedia și speranța sunt două lucruri pe care trebuie să le cultivăm intensiv: comedia, ca să ne mai eliberăm din împresurarea asta tiranică a neca­zu­rilor, iar speranța, ca să putem să credem că, în curând, va fi din nou cum trebuie, vom fi din nou liniștiți, vom reveni la o viață normală, fără piedici mari și fără frici. Noi, aici, în echipa de producție a se­rialului, avem o deviză: „Strada Spe­ranței e locul unde tristețea moare pri­ma și spe­ranța moare ultima!” De-as­ta cred că toată lumea ar trebui să vi­nă să stea un pic pe „Strada Speranței”.