Spre zări albastre

– Când copiii cresc mari și pleacă de-acasă, roata vie­ții pă­rin­ților se învârte altfel. Pentru unii, „cuibul gol” e sfârșitul vie­ții. Pentru alții, un nou început. Șan­sa de a o lua de la capăt –

C onform statisti­cilor, după ce au îm­plinit 25 de ani, numai 21 de fete din 100 mai lo­­cu­iesc la „hotel mama”. La aceeași vârs­tă, băieții sunt ceva mai puțin grăbiți: 38 din 100 be­neficiază încă de avantajele convie­țuirii cu pă­rin­ții. Generația tânără de astăzi își prelungește șederea în casa părin­tească, mai ales din pricina faptului că perioada de instruire este acum mai în­delun­gată ca odinioară. Totuși, la un moment dat, cui­bul se golește și mai ales mamele rămân cu un imens pustiu în suflet. În capul lor se învârte o sin­gură întrebare chinuitoare: „Ce va fi de acum îna­inte? Cum îmi voi împlini viața?”. În multe cazuri, chiar și după plecarea odraslelor în lume, mamele nu sunt în stare să facă schim­bări în fosta cameră a copiilor. Și nu pu­ține se află într-o ase­­menea si­tuație. „Nu dispunem de cifre exacte, care să ne in­formeze câte fe­mei sunt afectate de așa-numitul «sin­­­drom al cuibului gol». Pro­babil că e vorba de apro­­­xi­mativ o tre­i­me dintre mame”, spun psihologii.

Singurătate în doi

În special femeile care au văzut în copii scopul vieții lor trăiesc o criză de identitate după ce au fost pă­răsite de ei. Nu mai au niciun rost. Dar nici acele mame care au reușit să mențină un echi­libru rezonabil între copii și carieră nu sunt scutite de o că­dere psihică.

Ce-i de făcut, dacă noua libertate nu-ți priește? Dacă, brusc, nu mai ai ni­mic să-i spui parte­nerului, fiindcă au dispărut problemele    de in­teres comun, cum erau examenul de bacalaureat ori mu­zica zgomotoasă din camera copiilor? Nu­­­meroși părinți tre­buie să-și regă­seas­că viața în cu­plu. Nu arareori, la scur­tă vreme după ple­carea copiilor, ur­mea­ză ultima zi de muncă a par­te­ne­rului. Dintr-o dată, soții se po­menesc în fața unei sin­gurătăți în doi, prea multă apro­piere și, toto­dată, distanță. Fiecare din ei are la dispoziție o grămadă de timp. „Ce fac cu el? Să mă întorc la ve­chiul loc de muncă? Mai vreau?” Multe mame, cu copii plecați, nu mai au chef să se ocupe de treburile gospo­dăriei, simt că asta nu este tot ce le poate oferi viața și încep să nutreas­că alte aspirații. Iar tații? „Firește că și ei suferă atunci când copiii pleacă, însă de­seori se abțin să vor­bească despre as­ta”, spun psiho­lo­gii. Nu­mai că tăcerea poa­te avea consecințe fa­ta­le. Crește riscul de divorț, îndeosebi în primii doi ani după plecarea co­piilor. Dar cine rezistă în „cuibul gol” și de­pășește faza dificilă de început, are chiar șansa de a-și con­­solida mai bine re­lația, după cum reiese dintr-un studiu efec­tuat în SUA. Mo­tivele: mai mult timp de pe­trecut împreună și mai puțin stres.

În paginile care ur­mează, publicăm o anchetă axată pe delicata problemă a „cuibului gol”.

IULIA, profesoară

„Încă n-am tăiat cu totul cordonul ombilical”

Pe soțul meu l-am cu­nos­cut în studenție, la facultatea de psiholo­gie. Apoi el a făcut carieră, în vreme ce eu – deși am reușit să-mi scriu lu­crarea de doc­torat – i-am pus întotdea­una pe primul loc pe copiii noș­tri: Mihae­la, azi în vârstă de 25 de ani, Laura, 23 și Ma­­rius, 21 de ani. Am făcut vo­luntariat la grădini­ță, mai târziu m-am implicat îndea­proa­pe în pro­blemele școlii, ca mem­bră a comitetului de pă­rinți, și mi se părea ex­traor­­dinar că am po­si­bi­lita­tea să trăiesc cumva, încă o dată, copilă­ria. Abia când cel mic a împlinit 13 ani, am început din nou să lu­crez. După ba­ca­laureat, amân­două fe­tele au plecat la studii, in­clu­siv un sta­giu de prac­tică în SUA. În toamna anului 2010, când și Marius s-a mutat de la noi, m-am pierdut cu fi­rea. Cu mun­ca încă mă des­cur­cam – predau cursuri pentru vii­toa­­rele edu­catoare – însă după școală, nu mai eram bună de nimic. Stă­team pe canapea și mă îndopam pros­tește cu dul­ciuri. Eram apa­ti­că, dor­meam prost și mă simțeam deo­dată îngrozitor de bătrâ­nă și inu­tilă. Mă bântuiau întrebări de genul: „De ce se în­tâmplă asta? Și ce va fi de acum îna­inte?”. Aveam stări de­presive pro­funde, mă gân­deam stă­ruitor la situația mea, iar soțul meu mi se părea de prisos. În cele din urmă, am hotărât să-mi pre­scriu mie în­sămi o tera­pie. În primul rând, mi-am cum­­părat o lam­pă cu lumină de zi și mă așe­zam în fața ei în fie­care dimi­neață. După aceea, m-am silit să ies din amorțire, să mă plimb cât mai mult, să fac sport. Încet-încet, m-am pus pe picioare. În prezent, lu­crez cu nor­mă în­trea­gă. Predau cu plăcere, acti­vitatea profesorală e acum cen­trul vieții mele. Însă de copii nu m-am sepa­rat pe de­plin, încă n-am tă­iat cu totul cordonul ombi­lical. Dacă îmi povestesc că au probleme la facultate sau că nu-și gă­sesc o locuință pe plac, su­făr și eu cu ei, nu dorm nopți în­tregi. Grijile lor sunt și ale mele. Și nu mă simt în stare să schimb ceva în camerele lor. Păstrez aco­lo un fel de mu­zeu sentimental. Dar în ulti­ma vre­me observ la mine unele schim­bări. Deunăzi, când băiatul a venit să ne viziteze pentru câteva zile și a făcut o dezor­dine de nedes­cris, m-am sur­prins bucurân­du-mă să știu că nu va sta mult la noi.

DANA, asistentă socială

„Voi fi întotdeauna mama lui”

N-am fost nicio­dată tipul de mamă-cloșcă. To­tuși, pleca­rea lui Răz­van a în­semnat o lovitură grea pentru mine. L-am cres­cut sin­gură și e uni­­cul meu copil. Pro­­babil de aceea am trăit des­păr­țirea noas­tră ca pe o dramă. Deși o serie de lu­cruri petre­cute de-a lun­gul anilor ar fi trebuit să-mi dea de înțeles cum am să mă simt în cuibul gol: Răz­van a avut mereu o relație bună cu tatăl lui și cu bunicii, încât deseori lipsea de la mine, în week­end-uri și vacanțe. El era dintotdea­una ferm hotărât ca, după baca­laureat, să ple­ce din orașul nostru și să se mute la Cluj. Într-adevăr, la numai câteva zile după petrecerea de absolvire, și-a făcut bagajele. Am fost foarte tristă atunci, dar nu mi-am dat pe față sentimentele, fiindcă nu voiam să-i întunec bucuria unui nou înce­put. Ca asistentă so­cială, le spun mereu clienților mei că trebuie să se pre­gătească pentru mo­mentul pensio­nării, ca să nu ce­deze psihic. Des­păr­țirea de co­pii este o situa­ție ase­mănătoare, cred eu. Răzvan lucrează ca ope­rator de imagine și e mult pe drumuri, de aceea ne întâlnim destul de rar, o da­tă la câteva săptămâni. Asta mă întris­tează puțin, fiind­că nu mai e­xis­tă intimi­tatea de altădată, vechiul cuib unde eu să-l alint și să-i gă­tesc mân­carea pre­ferată. Dar e bine așa și mă bucur de noua mea libertate. Cu toate aces­tea, nu pot a­fir­ma că m-am de­­­prins cu no­ul meu statut. Răzvan e acum adult, dar sen­ti­men­tele ma­terne nu dis­par, eu voi fi întotdeauna mama lui.

CĂTĂLINA, educatoare

O țigară pentru doi

– Ce faci, fumezi?!, m-a întrebat soțul meu contrariat.

– Da, fumez.

Nu mai fumasem de 24 de ani, de când aflasem că sunt însărcinată. Acum aveam 51 de ani și, da, fumam. Fumam, pentru că mă sim­țeam de 101 ani. Fumam, pentru că mi se părea că duc în spate o tonă de moloz. Fumam, pentru că era miezul zilei, și eu eram încă în pijama. Fumam, pentru că televizorul zumzăia pe fundal, iar Doru, soțul meu, făcea rebus pe canapea. Fumam și mă uitam pe fereastră. Fu­mam, pentru că Alex, băiatul meu, era deja de 4 ani plecat de acasă, devenise un om în toată firea, care nu mai avea nevoie de mama și tata. Fumam și îmi amin­team cum plecam în concedii cu Alex mic, cum stăteam la cort și dormeam toți trei îmbră­țișați. Și fu­mam ca să-mi amintesc cum era înainte să apară copilul în viața noastră. Cât de mult pu­team să râd cu soțul meu din toate pros­tiile. Cum făcem plim­bări lungi, cum de fiecare dată, Doru se oprea în mij­locul parcului și, foarte ga­lant, mă întreba dacă vreau să dansez. Și eu voiam de fiecare dată. Și la finalul fiecărei plimbări, ne o­pream pe o bancă și îm­părțeam o țigară. De fie­care dată când ne era bine, aveam obiceiul ăsta, să împărțim o țigară… Acum fumez singură și probabil că soțul meu a văzut în ochii mei tot ce am simțit preț de o țigară… Pentru că a lăsat deoparte rebusul ăla, mi-a zâmbit și m-a în­trebat: „Vrei să ne plim­băm?”. Da, simțeam ne­voia să mă plimb. Voiam și eu să fiu ca toți oamenii ăia de afară pe care îi vedeam de o mie de ori mai vii decât mine. Și am ieșit să ne plimbăm. Nu am vorbit mare lucru. Dar la o trecere de pietoni, m-a luat de mâ­nă. Și apoi, așa, de mână, ne-am continuat plimbarea prin parc. Mă simțeam bi­ne, aproape că uitasem cum e să mergem ținân­du-ne de mână. Probabil că, fără să-mi dau sea­ma, palma mi-a trădat emoția și l-am strâns mai tare. Ceva s-a întâmplat în orice caz, pentru că el s-a oprit, s-a uitat la mine, a zâmbit din nou și m-a întrebat dacă vreau să dansăm. Am râs amândoi rușinați. Oameni în toată firea, cum să dansăm în parc? N-am dansat, am făcut doar așa… doi pași în stân­ga, doi pași în dreapta. Apoi ne-am fâstâcit și am râs. În clipa aia, m-am simțit ușoară. Și vie! Când am ajuns acasă, în timp ce-și punea haina în cuier, Doru mi-a zis: „A fost fru­mos. Hai să mer­gem și mâine, vrei?”    „Vreau!”    Și de atunci, cu mici excepții, ne-am plim­bat în fiecare seară. Ținându-ne mereu de mână, schi­țând mici pași de dans. Viața se întorcea la mine, eu mă întorceam la ea. Când a venit vara, am plecat într-un concediu doar noi doi. Primul nostru concediu în doi, după 24 de ani. Ne-am dus la mare. Acolo, într-o seară, la o terasă, am și dansat. Am dansat cu adevărat, am dansat mult, aproape ca în tinerețe, râzând bucuroși. Nu mai eram doi părinți, nu mai eram mama lui Alex și tatăl lui Alex, eram Manuela și Doru, doi oameni încă îndrăgostiți unul de altul, după 30 de ani. În seara aia, cu ochii la mare, am împărțit cu soțul meu o țigară.

MARIANA, farmacistă

Barca pe valuri

Îmi amintesc, era la începutul verii, era di­mineață. Stăteam pe fotoliu, ascultam un disc la pick-up. Barca pe valuri plutește ușor, dar cine îngână un cântec de dor… Fetița mea se juca cu ciucurii de la covor și râdea. Îmi amintesc, lumina se strecura blând printre lucruri, făcea tablourile să strălu­cească și înăuntrul meu se făcuse li­niște. Barca pe va­luri plutea ușor. Via­ța era încă la în­ceput și era o viață frumoasă. Eram cumva încremenită în momentul ăla, mă uitam la deta­liile camerei. Le știam pe de rost, dar mereu îmi plă­cea să observ felul în care lumina le făcea să se schim­be. Planta ca o ie­deră îmbrăcând un pe­rete, perdeaua al­bă ca o rochie de mireasă, care se tot umfla în vânt, fotografia cu mama, din bibliotecă. Ochii mi se întorceau mereu la fotografia cu mama. Mama murise aici, în aceeași cameră în care mă aflam. Eram un copil pe atunci. Stăteam la căpătâiul ei. Era primul meu contact cu suferința. Suferința grea, adâncă, până în prăsele. Toată întipărită pe chipul mamei. Și-mi amintesc: în toată încre­menirea aia, chipul ei s-a luminat, a privit spre fereastră, a zâmbit larg și a zis: „mama”. Mama a spus mama. Îmi amintesc: m-am speriat și am țâș­nit afară. M-am întors cu tata de mână, am intrat în cameră tremurând de spaimă,    iar mama mea, cea mai puternică și mai frumoasă dintre mame, nu mai era. Plecase din lumea asta zâm­bind. Venise bunica s-o ia. Acum stăteam în aceeași cameră, zeci de ani mai târziu, barca pe valuri plutea ușor, îmi priveam copilul. Copilul meu. Copilul meu, carne din carnea mea, suflet din sufletul meu. Copilul pe care îl dorisem mai mult decât orice pe lume, copilul care venise când nu credeam că mai e posibil. Visul meu cel mai mare. Tânjirea mea. Stăteam acolo, pe fotoliu, mă uitam la puiul ăsta de om, cum învârtea ciucuri de covor, cum din când în când ridica ochii, mă privea cu uimire și râdea. „Balca pe valuli”, spunea. Nu-mi tre­buia mai mult, aveam totul. Iar clipa aia, clipa aia era perfectă. Pentru că viața era încă la început și era o viață frumoasă. Aveam sufletul plin de dra­goste. Și dragostea dădea pe afară. Cu toată dra­gostea asta, mi-am crescut fetița. În fetița mea a încăput toată dragostea din lume. Iar ea a primit-o pe toată și a crescut frumos. Puiul de om care în­vârtea ciucurii de la covor are acum aproape 36 de ani. Ea e toată bucuria mea. Toată! Rostul vieții mele. Când a luat la facultate și a plecat de acasă, am fost fericită până la cer și înapoi, și tristă până la cer, și înapoi. Dar a fost bine. A fost cursul firesc al vieții. Dacă mi-a fost greu?! Mi-a fost. Mi-a fost greu și mi-a fost frumos. Și am avut noroc și am avut încredere că va face bine în viață. Am avut încredere în ea, în felul în care am crescut-o noi, părinții ei. În­credere în legătura dintre noi. Și nu m-am înșelat. Maria nu s-a rătăcit în lumea asta mare. S-a ținut mereu strâns de rădăcinile ei. Sunt deja mulți ani de când ne vedem o dată la două, la trei săptă­mâni. În zilele în care suntem împreună, sunt cel mai fericit om de pe pământ. Mă întregesc. Mă regăsesc. Mă umplu de viață. Altfel, fără ea, acasă, e doar liniște. Câteodată, o liniște blândă, câteodată, una apăsătoare. Câteodată mă simt atât de singură, alteori mă simt iar cu toți ai mei: cu mama, cu tata, cu bunicii, cu soțul meu, omul alături de care    am iubit, am suferit, am clădit, am visat, am trăit viața asta. Soțul meu care a plecat și el din lumea asta, acum câțiva ani. Câteodată, mă gândesc, sau mai degrabă simt, că nimeni nu moare de fapt niciodată. Se schimbă doar planurile, lumile, oamenii își părăsesc doar corpurile, nu și viețile, nu și familiile. Acum am timp, am spațiu să mă gândesc la toate astea. Sunt momente când simt părăsirea ca pe un laț care se tot strânge în jurul sufletului, până îl face să doară. Dar mai sunt și mo­mentele simple și fi­rești, când mi-e doar bine, când sunt mulțumită, când dorul e blând și bun cu mine. Trăiesc per­ma­nent cu dorul în suflet. Și în ani, am învățat că dorul ăsta îți ține de cald, odată ce înveți să-l îmblânzești. Ca o mantie. Am învățat că dorul înseamnă amintire și că amintirea e lucrul cel mai de preț. Am învățat că dorul îți arată că n-ai trăit degeaba. Iar eu n-am trăit degeaba. Simt asta cu fiecare celulă a mea. Și, cel mai mult, simt asta când mă uit la fata mea. Când o privesc în ochi și în ochii ei mă văd pe mine și îl văd pe tatăl ei. Noi, în ochii ei, suntem cele mai bune versiuni ale noastre. În copii, cred, stă moște­nirea noastră pe pământ. Și în copii, cred, stă și nemurirea noastră. Am crescut un om cum am putut    mai bine. M-am dăruit pe mine fetiței mele. Să fiu mama ei e cel mai frumos lucru din lume. Barca mea pe valuri a rămas aco­lo, într-o dimineață de la în­cepu­tul verii, plutind, ușor, mai departe.

Opinia psihologului

NORICA POPA FISCHER: „Tristețea e normală”

– Plecarea copiilor din casa pă­rintească re­prezintă deseori un punct de cotitură cu im­pli­cații pro­funde în viața mame­lor. Ce sfat le-ați da?

– Tristețea e normală, la urma urmei a plecat copilul. Au voie să plângă și să-i simtă lip­sa. Dar, totodată, să caute ri­tua­luri care să ușureze despăr­țirea, de exemplu o ultimă vacanță petrecută cu co­piii.

– Este utilă o pregătire men­­tală, cât timp copiii sunt încă aca­să?

– Da. Pregătirea trebuie să în­ceapă din vreme. Mamele ar trebui să-și pună întrebarea ce țeluri mai au în viață de acum înainte.

– Și dacă nu vor fi capabile să-și găsească singure țeluri noi?

– Într-adevăr, unele mame nu știu cum să umple golul. Aici ar fi oportună o consiliere la un psi­holog. Sau se pot stabili în­tâlniri regulate cu „tovarăși de su­fe­rință”, alte mame rămase sin­gure. E permis să se jelească pu­țin.

– Și tații suferă la fel de mult în cuibul gol?

– Adesea, copiii părăsesc casa părintească tocmai atunci când tații ar avea în sfârșit timp pentru ei. Aceasta îl îndeamnă pe tată să-și re­proșeze că n-a fost un părinte bun.

– În ce fel pot părinții pă­răsiți să se regă­sească din nou ca un cuplu?

– În mod deliberat, ar trebui să facă mai multe lucruri împreună: să meargă amândoi la cumpărături, la o terasă, la ci­nema, să-și facă prieteni de vârsta lor, tot cu copiii plecați. Pe scurt, să-și umple viața cu un nou rost. Dacă însă tris­tețea se pre­lungește prea mult sau dă naștere unei de­presii, ar trebui să apeleze la ajutorul unui pro­fesionist.

ANDRA OCNARU

Reproduceri după picturi de NICOLAE IORGA