Era o secetă prelungită. Nu mai plouase de două luni și pământul crăpa de atâta pârjol. Ziua era o zăpușeală cumplită, fiindcă aerul nu se mișca deloc și simțeai că te sufoci. Termometrele arătau +38°C la umbră. Plantele păreau opărite, fructele cădeau zbârcite de pe ramuri și autoritățile se văzuseră obligate să pună afișe peste tot, amenințând cu amenzi drastice pe toți aceia ce vor îndrăzni să ude grădinile în timpul nopții, cheltuind apa. Zvonurile alarmante despre subțierea stratului de ozon alimentau spaima că pământul se va coace ca un cartof, în spuză, și oamenii împreună cu el. Numai cei cu adevărat credincioși nu se temeau și-și țineau panica în frâu, rostind vorbe cumpătate. „Voia lui Dumnezeu îi mare și n-o știe nimeni, nici chiar îngerii din ceruri.” Fiind mare, voia Lui putea fi și bună, și salvatoare, chiar dacă nu o prea meritam, pentru că El așa face întotdeauna, ne mai acordă încă o șansă. În această situație de criză, ca oamenii și vitele să aibă suficientă apă, am hotărât să udăm grădinile dimineața, cărând apa cu gălețile și punând la fiecare plantă câte o cană de un sfert de litru. Asta însemna să porți zeci de găleți, încât ni se lungiseră mâinile și ni se frânsese coloana vertebrală din pricina efortului. Sportul acesta epuizant îmi ajunsese de-acuma până peste cap și începu să mă cuprindă neliniștea. Așa că într-o dimineață, stând în grădină amărâtă și ostenită, am implorat aproape plângând: „Doamne, dacă noi suntem nevrednici de mila ta, îndură-te, fie-ți milă de plante și copaci, de păsări, de copiii nevinovați, de lumea Ta cea frumoasă, și dă o ploaie sfântă și curată”.
Preabunul a stat puțin pe gânduri, dar în după-amiaza acelei zile, și-a trimis vestitoarele: furnici cu aripi. Pe podul scărilor a apărut un roi întreg. Mișunau pe jos agitate, unele peste altele, fără să se îndepărteze de locul în care părea să se afle matca. Vecina cea slabă de înger a început să țipe la mine de cum le-a zărit: „Omoară-le! Omoară-le! Vai, ce multe și mari sunt!”. De data aceasta, i-am răspuns curajoasă: „Îmi vine să le sărut, nu să le omor. Prevestesc ploaie!”. Nici nu cred că înțeapă. Arată ca niște îngerași, sunt niște furnici care zboară unde vor. Sunt mai grozave decât noi, mai libere. Și ne spun că va ploua. Ne redau speranța. „Da’ unde vezi tu nori?”, a zis cârcotașa mea de vecină, care nu mai știa să citească în Cartea Naturii, pentru că uitase toate semnele ei. Brusc, am înțeles că seceta se datora cuvântului „omoară” și înfăptuirii lui. După vreo jumătate de oră, furnicile cu aripi au dispărut fără veste, așa cum au și venit. Câteva fulgere au brăzdat cerul, apoi norii s-au înghesuit harnici, unul într-altul, și tunetele au anunțat căruța lui Sfântu’ Ilie, care gonea peste cer. O ploaie caldă, mănoasă, a binecuvântat pământul cu plantele, copacii, păsările și copiii lui. Și cu un dram ne-a binecuvântat și pe noi, ceilalți.
LUCREȚIA
