JENO MAJOR (Actor și fotograf): „Merg încotro bate vântul”

Pescar de imagini

– Domnule Major, tocmai ce v-am văzut ex­po­ziția de fotografie de la Sibiu, cu imagini din­tr-o Ro­mânie superbă, mai puțin cunoscută. Ați in­ti­tulat-o, foarte inspirat, „Arhaic”. Ce pornire vă mâ­nă să umblați prin locuri uitate de timp?

– Pasiunea asta a fotografiei, dacă-i mare, te duce peste tot. Am fost pescar înainte, acum pes­cu­iesc imagini, clipe pe care vreau să le păstrez. Totul a în­ceput când tata mă lua cu el, de când eram prunc: mă arunca într-o căpiță de fân și își vedea de ale lui. El mi-a inoculat dragostea asta față de natură. De fotografiat m-am apu­cat acum 8 ani, după ce m-am lă­sat de băut, de fumat, și am lăsat în urmă și pescuitul, zicând că nu mai vreau să chinui animale. So­ția mă tot bătea la cap, că nu îmi dau seama ce durere simte peștele ăla, că să-mi închipui cum ar fi să mă înțepe și pe mine un ac în gură și să mă zbat… În fine, m-am lăsat de toate și apoi a venit fotografia, o mare dragoste! A fost o reve­lație pentru mine. Unde naiba o stat virusul ăsta, pasiunea asta pu­ternică, ce a izbucnit dintr-o dată? Îmi pare tare rău că nu a venit mai de­vreme, că ce se întâmplă acum e fantastic! Fotografia mi-a schim­­bat tot modul de viață, cercul de prieteni, întâlnirile cu alți oameni, totul s-a schimbat radical.

– Fotografiile dvs. nu sunt simple peisaje ori simple por­tre­te, ci un soi de arhivă, o mărturie despre o lume care dispare sub ochii noștri.

– La începuturile mele în foto­grafie nu am făcut decât peisaj, pur și simplu, fără oameni. Eu sunt mai sălbatic de felul meu, mai sin­guratic, nu prea-mi place lumea multă, mă feresc de ea. De-aia mergeam la pes­cuit și acum la fotografiat, să scap de stresul co­tidian. Dar încet-încet, um­blând prin sate, inerent, vezi și oameni. Eu nu prea am avut tangențe cu satul, nu am neamuri la țară și îmi place să des­copăr acum cât mai mult. Am fost năs­­cut aici, părinții sunt din Sibiu, bu­nicii din Sibiu, și n-am văzut o găină. Sau dacă am văzut, nu am copi­lărit alături de ele, nu am fost la sapă sau la fân. Mno, și acum se compensează toată chestia asta. Acum, înainte de pen­sie, descopăr și mă bucur de acest uni­vers fantastic.

O claie de fân care aburește

– Ce vă dăruiesc natura, sin­gură­ta­tea, satele românești uitate de lume?

– Tot. Tot ce îți trebuie, tot ce ai nevoie. Că mulți îmi zic „Mă, da’ te duci în același loc, de ne­numărate ori”, de exemplu, în Fundătura Pono­rului, din Apuseni. Păi ăla e un loc…fantastic! Are o energie aparte, pentru mine e numărul unu ca fotografie de peisaj, dar și etno­grafic, ca să zic așa. La fiecare pas ai ceva de făcut. E o claie de fân care aburește, o babă care cară lemne, îi un cio­ban care coboară cu oile, e o vacă, pe cine știe ce culme, e ceață care vălurește peste piscuri… sunt multe de văzut. Să te trezeși dimineața și să vezi cum răsare soarele peste creasta unui munte și îți lumi­nează un copac, pentru mine e un mare cadou! Și ni­ciodată peisajul nu e la fel. Locul e același, dar fil­mul se schimbă. Am fost cu fratele meu în Slovenia, știu un loc fain, acolo, unde este o bisericuță, la Sveti Tomaž. E un loc super fain, și când am fost cu frate-miu, am avut tot ce trebuie – atmosferă, ceață, biserica era acoperită de pâcle și abia așteptam să cadă lumina pe ea și să o dezvăluie. Un spectacol! Pentru mine așa ceva e feeric. Frate miu se uită: „Da, ok, îi fain, da’ hai să mer­gem”. „Stai, bă, că acuma începe toată problema, nu am văzut nimic încă!”, i-am zis. Sunt oameni care simt și oameni care nu, chiar dacă-s din același sânge.

Mesteacănul care ia foc

– Așa cum povestiți, îmi dau seama că foto­grafia seamănă cumva cu pes­cu­itul, să prinzi ima­ginea care tre­buie, în secunda care tre­bu­ie.

– Da, câteodată stai și aștepți, alteori, când e să se întâmple, se întâmplă. Chiar acum le spu­neam oamenilor la o conferință, că am fost în Toscana și am stat 9 zile pentru 30 de secunde de lumină. Și am făcut o fotografie care îi una dintre preferatele me­le, e doar peisaj, un copăcel us­cat, grafic, pe dea­lurile molcome ale Tos­canei. Dar ceața s-a așe­zat în așa fel, cum vezi numai o dată-n viață. Poți să mai mergi de 100 de ori acolo și nu o să mai prinzi așa ceva. Pe fiecare culme era câte o dungă de ceață așa, în zig-zag. Eu    fotografiam altceva – căsu­țele alea specifice din Tos­cana, când, dintr-o dată, văd copacul ăla, care era la câ­teva sute de metri în spate. Și când am văzut cum se așeza cea­ța, am intrat într-un fel de sevraj. Așa că am schimbat repede obiec­tivul, am făcut click și cea­ța s-a răs­pândit imediat. Dacă întâr­ziam puțin, sară bună, nu mai prin­deam cadrul respectiv. Foto­grafia a și fost    luată de Na­tional Geo­graphic, dată pe co­pertă, chiar dacă nu are perso­naje. Acum am început să mai bag și oameni în pozele cu pei­saj, dar parcă tot mai bine mă ca­racte­rizează stilul ăsta minima­list: un copac, acolo, singuratic, o vacă numai cu lu­mina pe ea sau un mesteacăn care ia foc în apus.

– Locurile cum le alegeți? Știți niște locuri anume în România care sunt fotogenice, sau ple­cați la drum și le cău­tați? Cum se naște o fotografie?

– Le caut. Încotro bate vân­tul, acolo merg și eu. Am și o mașină care îmi permite să merg ori­unde, un Suzuki Jimny de teren, după care am tân­jit multă vreme. Îl am numai de 6 ani. Plec în­spre un loc și ajung în cu totul altul, că se întâm­plă să nu fie ziua bună, să plouă, și ca să nu îți strici ziua, te muți unde e mai fain. Mi s-a întâm­plat să plec spre Fundătura Ponorului – de care v-am povestit – și am ajuns în Toscana, la 2000 de km. Altădată, în Fun­dă­tură am zis „Care e cel mai apropiat loc de aici?” și am zis Cheile Nerei, la cascadă la Beușnița, la Văioaga. Mă duc acolo, nu ploua, nu era înnorat, dar nu era nimic spec­taculos. Așa că am mers mai departe. Mă apro­piam de graniță și știam un lac în Ungaria, cu niște pontoane din astea gra­fice, oamenii și-au construit niște case pe lac și acolo poți face niște poze faine. Am ajuns și ploua cu găleata, așa că am zis: hai mai departe. Și tot așa până în Tos­cana. Acolo am stat 3-4 zile, dintre care ultimele do­uă au fost cât de cât reu­șite. Dar pentru po­ves­tea pe care v-am zis-o cu copăcelul, am stat 9 zile neprogramate, deși eu plecasem pe 3 zile. N-a fost vremea bună și am zis „Mai stau”, „Mai stau”, noroc că am fost liber.

O țară extraordinară!

– În afară de Fundătura Ponorului, care văd că revine mereu în poveștile dvs., ce alte lo­curi din România vă plac?

– Toată România este extraor­di­nară, avem o țară cum nu există în alte părți! Avem de toate, tot ce tre­buie. Toate formele de relief, tot ce vrei.

– Există vreo fotografie care are o poveste mai specială în proiectul „Arhaic”?

– Toate au ceva în spate. Un per­sonaj e tanti Armina, din Fundătura Po­norului, o femeie de vreo 85 de ani, care apare în mai multe fotogra­fii. Am ajutat-o cu medicamente, i-am luat ochelari, că și-i prindea cu sârmă, printr-o lentilă nu vedea mai nimic. Acum s-a operat, nu am găsit-o ultima oară când am fost acolo. Îs oameni grozavi! Și dacă te duci să mănânci o slană și să bei un rachiu cu ei, ori dacă poți să îi și ajuți la ceva pe acolo, te simți împăcat… Că interacțiunea asta cu omul e grea de tot, eu fiind mai introvertit, îmi era dificil să interacționez cu ei și să le fac și fotografie bună. Că poți să mergi la om să îi zici „Bună ziua, pot să vă fac o fotografie?” și el zice „da”, dar stă ca la buletin. În schimb, dacă stai de povești cu el, devine dezinvolt și e ca o carte deschisă; trebuie numai să citești.

Șase ouă în buzunar 

– Ați călătorit în multe țări din lume. Despre peisaje ați vorbit, dar oamenii de aici, românii, cum vi se par, față de alte locuri? E ceva spe­cial, sau doar ni se pare nouă că suntem buricul lumii?

– Buricul lumii nu suntem, dar Ro­mânia este ceva special, totuși. Oamenii în vârstă de la sate încă au ospitalitate, deschidere și o căldură sufle­tească rară în lumea de azi. Am fost la o babă în Maramureș, care avea 91 de ani, a murit acum, Dumnezeu să o odih­nească. Avea un bec atârnat de o sârmă, înfă­șurat într-un ziar îngălbenit de vreme, pământ pe jos, un pat, o masă și un scaun. Nu avea pensie, copiii îi muriseră, dar femeia nu ne-a lăsat să plecăm, până nu ne-a vârât ouă în buzunar,    6 ouă luate atunci de sub clocă. Vă dați seama? Aia era viața ei, traiul ei, și l-a împărțit cu noi! Și Armina din Fundătură, la fel: trei mor­covi, două cepe, niște cartofi, niște barabule, niște brânză – îmi dădea de fiecare dată, din puținul ei! Nu îi plăcea să o fotografiez la început, dar s-a obișnuit. Cei mai buni morcovi din lu­me de la ea i-am mâncat. Îi țân în nisip, nu apucasem să îi spăl, scrâș­nea nisipul prin dinți, dar un gust din ăla de morcov adevărat, dulce și par­fu­mat, n-am mai simțit din copilărie.

Cheile de la colibă

– Privind la lumea asta veche pe care o căutați și privind la lumea noastră modernă, ce vi se pare că s-a pierdut cel mai important din ce aveau oamenii înainte? Ce nu mai avem noi, din ce aveau ei?

– Căldură sufletească. Cu cât e satul mai departe de așa zisa civili­zație, de șosea, cu atât e omul mai cald și te primește cu brațele deschise. Cu cât e satul mai la șosea, cu atât e mai „porcăit” de civilizație. Cei din vârful muntelui își dau și cămașa de pe ei, ba chiar și coliba, la 5 minute după ce te-au cunoscut. Chiar acum vin de prin Apuseni și sunt acolo sate din astea, izolate. Este un cătun, Zăpod îi zice, unde urcă numai vara oamenii cu animalele și stau toată vara acolo. Minunat de frumos! Căsuțe din astea mici, cu paie, pe jos au pământ. Și când am ajuns acolo prima oară, am rămas impre­sio­nat de omul cu care m-am întâlnit, era singurul care locuia acolo, iarna. Intru în vorbă cu el și îl cunosc așa…5 minute. Îl întreb dacă nu e vreun teren de vânzare pe acolo, că îmi place zona, și zice „Păi, de ce vrei teren?”. Îi spun că poate pe viitor să-mi fac și eu o colibă, să vin să fac poze.. Și îmi spune „Păi, la ce îți trebuie teren?”, bagă mâna în buzunar, scoate cheia și zice „Poftim, aiasta-i cheia de la coliba mea, mergi când vrei!”.

Un păpușar fericit

– Cum se explică înclinația dumneavoastră pentru frumos? Ați moștenit-o pe linie de fa­mi­lie?

– Nu, n-o avut nimeni tangențe cu arta. Tata o fost strungar, mama vânzătoare la alimentară.

– Înainte de a face fotografie ați fost actor. Sunteți păpușar la teatrul Gong din Sibiu, de peste 30 de ani. La teatru cum ați ajuns?

– Din construcții, de la săpat șanțuri. Oi fi avut o chemare, dar nu știam de ea, că eu la școa­lă nu am excelat în nimic, cum sunt unii să spună poezii sau să iasă în evidență; eu nu aveam nicio trea­bă. Toți sașii angajați la teatru, la secția ger­mană, au plecat imediat după revolu­ție în Germania și s-a desființat secția. Asta se întâmpla în ‘91, și prin ‘94, a fost un anunț în ziar, că vor să reîn­fiin­țeze secția și nu era nevoie de fa­cultate în domeniu, doar să știi limba. Mama e săsoaică și tata ungur, deci, știam ceva germană, dar nu să vorbesc fluent sau să întrețin o conversație cap-coadă. Și am fost mânat de soția mea de atunci, „Du-te, du-te, du-te”. Atâta m-o bătut la cap, până m-am dus. Nu vă spun cum eram acolo: ca în fața ghilotinei. Am făcut ce am fă­cut și am luat examenul. Nu mi-o ve­nit să cred. M-au angajat la teatru, și de la săpat de șanțuri, în trei săptă­mâni eram la Paris, cu spectacol de teatru de păpuși.

– Teatrul ce satisfacții v-a adus?

– Păi ce satisfacție mai mare să ai, când te trezești dimineața să te duci la teatru, nu la lucru. Eu nu m-am dus la lu­cru niciodată, m-am dus să mă în­tâlnesc cu prietenii, să facem ceva ce ne place.    Eu mă distrez, chiar și acum, după 30 de ani. Jucăm o piesă de 29 de ani, „Broscuța fermecată” – o joc de când m-am angajat, e fantastică! Fiind piesă veche, e la paravan, nu ești la vedere. Acum toate piesele sunt cu actori la vedere, cu costume. Când joci pentru copii e mai dificil, că ei te amendează imediat, nu-i ca la adulți, cărora le place, nu le place, te aplaudă. Dar este și mai multă emoție. Dacă joci personaje negative (eu și p-astea le-am jucat, în majoritatea timpului), urlă din public: „Să mori! Să te ia dracu’!”. În Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici era mărul ăla putrezit și cotoroanța pune între­barea „Și-acuma, ce să fac cu mărul ăsta?”, du­pă ce murise Albă-că-Zăpada. Și un copil din pri­mul rând – da să-i vezi și fața, știi – strigă: „Ba­gă-l la rachiu!”. Păi să pici de pe scenă! Și râzi așa înfundat și mai în­torci capu-n partea cealaltă, să nu te vadă publi­cul. Îi fain, îi fain!

– Ce planuri aveți în prezent?

– Îmi doresc să tipăresc expoziția Arhaic în­tr-o carte. Nu e simplu, dar sunt tot mai mulți iubitori de fotografie, și dacă oamenii s-ar înscrie să o co­mande, m-ar ajuta mult. Sper să vă pot in­vita pe toți la această lansare de al­bum fo­tografic. Oricine poate pre-coman­da car­tea pe pagina mea de facebook.