* Cosmin Leucuţa, „Cerul ca oţelul”, Editura Humanitas (tel. 0723/68.41.94), colecţia Scriitori români contemporani, 266 p.
Lumea postapocaliptică şi lupta pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire a puţinilor oameni rămaşi nu e un subiect original, şi-au imaginat-o şi alţi romancieri. Cel mai cunoscut e Cormac McCarthy, al cărui roman, „Drumul”, distins cu Premiul Pulitzer în 2007, a fost tradus la Humanitas în anul 2009, anul în care a fost şi ecranizat de John Hillcoat, astfel încât publicul românesc a putut compara cartea – pe care v-am recomandat-o la vremea ei – cu filmul. Ambele au avut succes. Cosmin Leucuţa (n. 1986), un prozator cum puţini sunt în generaţia lui, a avut încredere în sine (deplin justificată, cred acum, după ce l-am citit) să preia această temă bătută şi să o facă a sa, într-un roman dur, terifiant şi foarte bine scris. Vă avertizez că nu e pentru cei care văd în lectură o distracţie, nici pentru cei slabi de înger, dar în contextul ameninţărilor nucleare de azi, dezastrul global pe care se ţese trama lui Cosmin Leucuţa şi „ce-a mai rămas din oameni” după el sunt un subiect de meditaţie, căci niciunul din noi nu ar fi ferit de consecinţe îngrozitoare. Cataclismul, numit pe parcursul romanului „incidentul”, n-a omorât doar majoritatea populaţiei umane a planetei, ci şi multe specii de plante şi animale comestibile, care nu s-au mai regenerat. Supravieţuitorii rămaşi fără hrană, apă, mijloace de a se încălzi, fără electricitate şi tot ce depindea de aceasta, lipsiţi de absolut tot ce li se părea normal în lumea de dinainte, devin nomazi, căutând printre ruinele vechii civilizaţii, adesea în zadar, un minimum necesar vieţii. Cosmin Leucuţa îşi alege ca protagonist o femeie în ideea reluată explicit pe parcurs că „Femeile sunt supravieţuitoare prin definiţie. Se adaptează oricărui fel de iad”. Că sunt mai rezistente şi în stare de orice pentru a înfrunta cruzimea animalică a semenilor. Această eroină fără nume, singură după ce şi-a pierdut fetiţa şi soţul, înarmată doar cu un cuţit şi curajul disperării, străbate lumea pustiită în căutare de orice i-ar putea potoli foamea, nu ezită să ucidă când ea însăşi e în primejdie de moarte, întâlneşte tot felul de oameni abrutizaţi, în grupuri sau solitari, reveniţi la sălbăticie şi canibalism. „Tot ce mai avem sunt frică, panică, lăcomie”-spune un personaj, iar femeia se luptă permanent cu foamea, cu setea şi frica de a fi vânată. Totuşi, între fiinţele egoist-bestiale care au devenit supravieţuitorii există nu doar furie, ură, cruzime, ci și licăriri de recunoştinţă, milă, solidaritate, ataşament. În drumul ei spre Nord, indicat la despărţire de soţ, întâlneşte o fetiţă orfană pe care o lasă să o însoţească şi, între scene atroce cu ce îşi pot face oamenii hămesiţi unii altora se strecoară şi secvenţe emoţionante între femeie şi acest substitut de fiică. La un hotel abandonat, cele două găsesc grămezi de bani şi opere de artă, pe care le folosesc pentru un foc la care să se încălzească – comorile lumii de dinainte nu se pot mânca, deci nu mai au nicio valoare. Deşi are scene horror destule, Cosmin Leucuţa le alternează cu amintiri luminoase de dinainte de „incident” ale femeii, creează cu abilitate suspansuri, descrie excepţional absenţa umană, decrepitudinea clădirilor pustii, paragina luată în stăpânire de buruieni, şobolani, rugină. La fel de bine făcute sunt şi scenele cu un dement îmbătat de propria putere asupra unor femei răpite şi schilodite. Criminalul care nu crede în Dumnezeu îşi creează propriul Iad. „Oamenii sunt răi – spune el. Asta e, ăştia suntem […]. Nu avem nevoie de motive, e nevoie doar să fim lăsaţi de capul nostru şi fiara iese singură la iveală, mai devreme sau mai târziu”. Femeia reuşeşte însă să-i vină de hac acestui tartor. Cosmin Leucuţa ştie cum să te ţină lipit de textul lui, chiar şi când atinge insuportabilul, fiindcă e vorba mereu de fiecare dintre noi, de natura umană în situaţii-limită. Doar vagul happy-end, cu un copil pe care femeia îl naşte departe de rămăşiţele dezumanizate ale lumii mi s-a părut convenţional. Restul e o dovadă de virtuozitate literară.
