Urme… sufletești în Albania – KLODI ZOTO (Ospătar): „Eu cred că noi, albanezii și românii, suntem un fel de frați”

Cu toate lipsurile și necazurile ei, care i se trag, unele, încă din vremea Imperiului Otoman, altele din comunism (unul mai sinistru decât al nostru), iar altele din contextul tran­ziției la capitalism, Albania e o țară minunată, cu munți fabu­loși, pe care, cândva, i-au stăpânit vlahii noș­tri, cu lacuri su­perbe și cu 300 de kilo­metri de țărm, care mărginește o Mare Adriatică, cu apă albastră și limpede precum cris­talul. Dar cea mai frumoasă priveliște a Albaniei sunt… oa­menii. Oameni calzi, des­chiși, prietenoși, care s-ar da peste cap să știe că îți e bine în țara lor.

Pe Klodi l-am cunoscut la hotelul din Lalez, o sta­țiune pe malul mării, total nea­tinsă de kitsch-urile modernității: cazare per­fectă, plajă rămasă ca de la facerea lumii, ser­vicii impecabile. Vorbitor perfect de en­gleză și italiană, ca orice tânăr care a mân­cat pâinea grea a străinătății, Klodi s-a lipit ime­diat de noi. Fără să iasă din protocol, fiecare gest al lui era plin de tandrețe, în­cărcat de o bu­năvoință de zile mari. Mai în glumă, mai în serios, am pus totul pe seama fră­ției istorice dintre iliri, strămoșii alba­nezilor, și strămoșii noștri, daci. Prea îl simțeam pe Klodi de-al nostru, așa cum i-am simțit pe toți albanezii pe care i-am cunoscut: oameni săraci, dar cu inimi cât munții în care tră­iesc. Am devenit prieteni, iar în ultima seară, îna­inte de despărțire, l-am rugat să ne acorde un in­terviu despre viața lui și a albanezilor. A venit îm­bră­cat ca pentru o zi de duminică: fercheș, la patru ace, cu o cămașă albă, la fel de strălucitoare pre­cum zâmbetul lui.

„Despre noi, albanezii, toată lumea vorbește de rău”

–    La fel cum se întâmplă și în Româ­nia, mulți albanezi pleacă la muncă în stră­inătate. Te nu­meri și tu printre ei, ai lu­crat în Grecia și Italia. Ce te-a făcut să te întorci acasă, în Albania?

– M-am întors pentru liniște. Acasă la tine te simți cel mai bine, acasă ești printre ai tăi. Aici e limba mea, aici e lumea mea, aici e familia mea. Familia e sacră pentru albanezi, și știu că și pentru ro­mâni e la fel. Inima mea bate mai repede în Albania, deși situația economică de la noi e foarte dificilă: nu e zi în care numeroși tineri albanezi să nu plece la muncă în străinătate, pentru că nu au siguranța zilei de mâine, pentru că nu au siguranța unei vieți mai bune. Dar mie aici îmi place, printre ai mei, și m-am întors încrezător că voi reuși aici, la mine acasă.

– Ai lucrat o vreme la Roma. Cum a fost ex­periența ta în Italia?

– La Roma, mi se zicea „Românul”! (râde). Aveam părul tuns scurt, la fel ca tinerii români de acolo, cumva diferit de stilul italian, așa că toată lumea mă lua de român. Și poate că semănam și la felul de a fi, așa, mai deschis, mai cu zâmbetul pe obraz. Dar eu în tot ce am făcut, peste tot pe unde am fost, am încercat, în primul rând, să îmi reprezint cât mai bine poporul și țara. Afară, toată lumea îi vorbește de rău pe albanezi. Și pe români, din păcate… Dar despre noi, albanezii, toată Europa vorbește de rău – furturi, droguri, prostituție, tot ce e mai rău e asociat cu albanezii. Când aud că ești albanez, te privesc deja cu suspiciune. „Dar ce știți voi să faceți în afară să furați? Nu sunteți buni de nimic!”. Suntem buni, totuși, pentru munca la negru. Cum am ajuns în Italia, am găsit pe Internet un site, prin intermediul căruia îți puteai găsi de lucru fără documente, „la negru”. Era o firmă care făcea un fel de servicii poștale – duceai facturi de elec­tricitate, de gaz, ziare, reviste, la casele oame­nilor. Am lucrat fix 5 zile. Fata care m-a angajat nu îmi ceruse niciun document. A șasea zi, mi-a cerut pașaportul. S-a uitat la el, apoi mi-a spus că mi-am terminat treaba în zona aceea și că mă va contacta peste două săptămâni, pentru a-mi da de lucru în altă parte. Am privit-o în ochi: „Glumești? Spune-mi adevărul, nu e nicio problemă! Dă-mi ba­nii pe zilele lucrate și gata!”. Aveam vina de a fi albanez. Apoi am făcut tot felul de munci, dar ce n-am muncit! Deși pregătirea mea este de ospătar, în Italia, la restaurante, ca al­banez, nu aveam nicio șansă. Ai nevoie de per­mis de lucru, or, noi, albanezii, nu avem. Noi nu suntem în UE, ca voi. Avem voie să stăm doar trei luni într-o țară UE, fără permis de muncă. Așa că, după Italia, am mers în Aus­tria, am lucrat șase luni, tot fără docu­mente, apoi în Olanda. Într-un final, am decis să mă întorc acasă, unde mă simt mai liber…

„Chiar și între «băieții răi» e un respect reciproc, când vine vorba despre români și albanezi!”

– Ai avut colegi români în Italia? Cum te-ai înțeles cu ei? Ai simțit că există o le­gătură mai specială?

– Nu am avut colegi, am avut prieteni. În cei doi ani și jumătate în care am stat la Ro­ma, am avut contact cu tot felul de oameni, din toate generațiile, dar numai cu românii m-am înțeles întotdeauna bine. S-au comportat cu toții extraordinar cu mine: respect, gene­rozitate. „Dau o bere, dai o bere”, totul pe încredere. Sunt multe locuri gestionate de români în Italia, unde nu se simte diferența că ești român sau albanez. E un mare respect între români și albanezi. Chiar și între „băieții răi” e un respect reciproc, când vine vorba despre români și albanezi! (Râde) Nu se calcă pe picioare. Și să știi că de multe ori, prietenia se transformă în dragoste. Am întâlnit mulți albanezi îndrăgostiți de femei românce și mulți români împreună cu fete albaneze. De regulă, când aude lumea că ești albanez, s-a terminat! Faptul că i-am avut pe români în străinătate a însemnat foarte mult, moral, mai ales. M-au tratat de la egal la egal, cu respect.

– Klodi, tu cum vezi viitorul Albaniei? Cum vezi pariul tău de a te întoarce acasă?

– Eu văd viitorul Albaniei în felul cum se dezvoltă Tirana, capitala ei. Crește extraor­dinar. În ritmul acesta, în 10 ani, va fi unul din­tre centrele cele mai mari ale Euro­pei. Se construiește non-stop, zi după zi apar clă­diri noi, zgârie-nori de 40 sau de 60 de etaje. Mulți dintre albanezi sunt plecați, iar ba­nii pe care îi câștigă îi trimit acasă. Inves­tesc aici, și la țară, și la oraș. În rest, fiecare albanez se descurcă pe cont propriu, iar asta e puterea noastră. Albania va crește, sunt sigur de asta. Pro­blema e că toți tinerii, cei până la 30-35 de ani, pleacă afară. La noi, munca se plătește foarte prost. La voi, salariile sunt la 800-1.000 de euro pe lună, la noi, greu treci de 300 de euro. Ce să faci cu 300 de euro? Plătești lumina, gazul, mașina, mân­carea… Nu-ți ajung nici pentru tine, darmite pentru familie? Voi sunteți mult înaintea noastră. Noi, aici, nu avem politicieni, avem mafioți. Măcar la voi există dreptate, ați avut un premier și mai mulți politicieni de rang înalt care au ajuns la închisoare. Așa a intrat România în Uniunea Europeană! Asta ar trebui să se întâmple și aici, dar nu se întâmplă. Adevărații mafioți guvernează Albania, la cămașă, cravată și sacou…

„Noi, albanezii, ne dorim enorm să intrăm în UE”

– Totuși, Albania e în proces de aderare la Uni­unea Europeană. Cum vezi drumul acesta?

– Noi, albanezii, ne dorim enorm să intrăm în UE, dar e nevoie de multă muncă și de mult timp ca să ajungem acolo. Dacă mergi în București, vezi imediat nivelul european. Aici, la Tirana, unde lo­cuiesc eu, sunt cartiere în care apa vine de la 6 di­mineața până la 7 și jumătate, apoi de la 13 la 14:30, și seara, de la 19 la 20. Spune-mi, cum să in­trăm în UE cu structura asta? Europa înseamnă apă și lumină 24 de ore din 24. Degeaba apar în Tirana pa­late și vile, până nu au toți apă, nu ești în civilizație.

– Ai trăit tranziția de după comunism la fel ca și noi, românii în vârstă de peste 30 de ani. Cum a fost perioada aceea?

– Eu m-am născut în 1983. Până în ’90, nu-mi amintesc nimic, e numai ceață. Dar când îi întrebăm pe părinți, ne spun că am ajuns dintr-o extremă în alta. În comunism, nu puteai vorbi nimic. Făceai 10 ani de pușcărie pentru cea mai nevinovată glumă. Intrai la închisoare, dacă te plângeai că nu e pâine de mâncat! Dar dacă îi întrebi acum pe cei de vârsta a treia, sunt deziluzionați. Toate speranțele de după căderea comunismului s-au spulberat.

„Ce visam când eram copil? Să fiu un viitor Gică Hagi”

– Care erau visele tale de tânăr, într-o Albanie de-abia ieșită din comunismul brutal al lui Enver Hodja?

– Copil fiind, ca toți băieții, îmi doream să fiu fotbalist. Ce puteam să îmi doresc la 11 ani, decât să fiu viitorul Gică Hagi, pe care l-am adorat la Mondialul din America, din 1994?! De atunci mi-a rămas România la inimă! Din păcate, pe vremea aceea, în anii ’90, nu aveam de nici unele pe aici. Nici de fotbal nu te puteai ține, că nu aveai condiții. Nici azi, din păcate, nu stăm cu mult mai bine. În copilărie, o vreme, am făcut școala în Bulgaria, timp de doi ani, am trăit foarte aproape de Româ­nia. Mi-a rămas mutatul în sânge. Dacă am posibi­litatea să lucrez șase luni într-un loc, în București, de exemplu, nu stau pe gânduri! Dar deocamdată vreau să mai stau aici 3-4 ani, am 39 de ani, trebuie să mă gândesc la mine, să mă gândesc la o familie…

– În final, o întrebare ca de la oaspete la gazdă: cum sunt turiștii români care ajung aici, la voi, în Albania?

– Înaintea voastră, au fost patru familii de ro­mâni. Ți-o spun din inimă, tot timpul m-au res­pectat. „Ce face, bine? Foarte bi­ne!”. Am învățat și eu câteva cu­vinte, cuvinte cu care se deschid inimi. Am câțiva prieteni români cu care vorbesc pe Internet tot timpul. Eu cred că noi, ro­mânii și al­banezii, suntem un fel de frați. În­tre noi n-au exis­tat niciodată con­­­flicte, am avut o re­lație bună tot tim­pul, fie­care nouă în­tâl­nire, precum a­ceas­ta, cu grupul vostru de gazetari de la București, îmi în­tărește cre­dința asta.