LILIANA URSU (Scriitoare): „Datorez mult obârșiei mele ardelenești”

GEOGRAFIE SENTIMENTALĂ

Un început de rai: Sibiul

– Te-ai născut la Sibiu, în inima Transilvaniei, dar școala primară și liceul le-ai urmat la Bucu­rești. Care e locul preferat al amintirilor tale din copilărie: vechea cetate a Cibinului, cu străzile ei cât o sfoară, sau largul balcanic al urbei lui Bucur?

– Sibiul, desigur. El e ținu­tul absolut al bucuriei și al ui­mirilor mele de copil. Un în­ceput de Rai, în care mama și tata sunt mereu tineri, fru­moși. Ca prima lecție despre iubire. Despre cea mai sinceră și nemuritoare iubire, cea pă­rintească. Sibiul, ca o placă tur­nantă, de unde pornesc toate drumurile vieții mele, dar și unde se întorc mereu atunci când sărăcesc prea tare. Blaga avea dreptate: „Copilăria e inima tu­turor vârstelor”.

Și apoi, acel sentiment unic, de maximă sigu­ranță și ocrotire, când simți că nimic rău nu ți se poa­te întâmpla. Că poți și să zbori dacă vrei. Și o sme­renie apoteotică, pe care doar în copilărie o trăiești deplin. Așa, ca înge­rii.

Pentru mine, Sibiul este decorul ideal pentru amin­tirile unei copilării de neuitat. Oriunde m-am aflat în lumea asta mare și oricând, am făcut mereu o „navetă sufletească” la Sibiu. Loc unic, martor al co­pilăriei mele, unde mai târziu mi-am odihnit ade­seori ființa și poezia. De neuitat, cântecul luminii prin obloanele întredeschise ale casei bunicilor de pe strada Balanței, mireasma de agrișe, de crini și de regina-nopții din grădina lor. Ei bine, această primă casă din viața mea eu o numeam Mun­tele din grădină. O învă­ță­tură prin învecinare. Jazz-ul dimineților cu ploaie, curțile pie­truite și înfrățite cu mușca­tele, cu câte o boltă de viță pe sub care alergau copiii și apoi acele ganguri întune­coase, as­cunse de porți falnice și miste­rioase, totul culminând cu tur­nurile și zidurile de ce­ta­te ale burgului nostru. Și, câ­teo­dată, auzeam aievea muzici de bal și car­naval, dinspre fal­nicele ca­se din Piața Mare. Și, sigur, acor­durile de orgă care mă fas­cinau de-a dreptul și o ru­gam pe bunica să mai zăbo­vim și pe Podul Minciunilor, dar și sub magnoliile pe care eu le nu­meam „rochiile de bal” ale Sibiului meu. Și par­cul Sub Arini, pe care adeseori îl stră­băteam cu mama. Și pa­vilio­nul de muzică în care, du­minica, chiar cânta fan­fara iar eu dansam, mai bine-zis mă învâr­team până amețeam, în ritmul vreunui vals. Era, de fapt, parcul inimii mele de copil.

– Are locul copilăriei vreo influență asu­pra vieții noastre? Sunt pământul și apa lui (așa cum se spune) dătătoare de energii uni­ce? Nasc ele „rădăcini strămoșești”?

– Influență e un cuvânt sărac în acest caz, întrucât însăși locuirea copilăriei ne împuternicește viața, ne dăruiește acele energii unice, salvatoare, mai ales în episoadele grele, ale fiecăruia dintre noi. Îmi amintesc cum de atâtea ori, când simțeam că nu mai pot purta povara încercărilor, mă suiam degrabă în primul tren care pleca la Sibiu. Și cu mâna pe inimă va spun că, de îndată ce coboram din tren, aerul că­păta valențe nebănuite, de primă­vară eternă, vindecă­toare, ca apa pe care o beam cu nesaț, cu o foa­me de pace, care chiar îmi um­plea su­fletul – o înviere psihică. Și fie­care pas era o victorie, o împăcare cu mine, cu cei care îmi gre­șiseră. Eu îl numesc și acum efectul pă­mântului stră­moșilor mei. Sau, pe scurt, EPS. Sau despre ca­pitalul de trăiri, de emoții, de bucurii, pe care mi-l dăruiește și azi acest burg in­vincibil, prin „rădăcinile lui stră­mo­șești”, cum frumos spui.

„Eu, bunicul și traista cu pâine uscată”

– Care e cea mai frumoasă amintire pe care-o ai, legată de un peisaj din anii copilăriei?

– Două amintiri care revin mereu fac parte din patternul Sibiu. Dumbrava, Jungerwald, cu falnicii ei stejari și lacul doldora de pești, și eu cu bunicul și cu o traistă de pâine veche, așezați pe mal, pe o pătură cu pătrate albe și negre, țesute de bunica de la Apold. Ne petreceam câte o zi întreagă hrănind peștii acrobați sau ne închiriam câte o barcă și ne plimbam pe lacul misterios, în timp ce bunicul îmi depăna povești sau îmi descria nostalgic serbările, maialurile (serbări câmpenești, în cinstea primă­verii, organizate în luna mai) din vremea tinereții lui, sub umbrarul acestei misterioase păduri. Și de neuitat sunt și felinarele aurii și doar două tramvaie în oraș, care se așteptau cuminți unul pe altul, și clo­poțelul tras de conductor, care anunța plecarea din fiecare stație. Și presimțirea călătoriei, doar traver­sând cu bunica de mână Podul Gării, duminicile, în dru­mul nostru spre catedrală, când sub picioarele noas­tre alergau liniile ferate și, uneori, chiar trenu­rile, și apoi iar șuierul acela care anunța plecarea, mereu plecarea. Dar și întoarcerea.

Mister, energie compensatorie, intensitate de­clan­șate de peisajele copilăriei și două cărți ale mele de poezie pe care i le datorez în întregime Sibiului: Piața Aurarilor și Grădina din turn.

Străvezimea inimii

– Când scrii poezii folosești priveliștile de atunci? Există în tine un soi de „dat” permanent, pe care nu trebuie să-l chemi dinadins?

– Desigur, ele, priveliștile, fac parte din capitalul meu de trăiri, care devine un dat permanent, cum bine ai remarcat. Și asta se întâmplă fiindcă numai în copilărie ai străvezimea inimii. E o cuminecare cu fi­ințele, cu priveliștile, cu Frumosul. Ești mereu ga­ta pentru miracol. Ești în plină armonie cu lumea și cu tine. Și atunci, sigur că mai târziu, mai cu seamă ca poet, ea, copilăria, te va ajuta să te re-găsești, să te re-cunoști, să te exprimi retrăind acele stări, dar, mai ales, să scrii despre aflări, despre trans­figurarea în Dar și permanența însoțirii cu Dumnezeu.

– Crezi că putem fi diferiți în funcție de locul nașterii noastre? Există diferențe între moldoveni și olteni, de exemplu? Tu prin ce te simți diferită, ca ardeleancă? Există un avantaj, ceva bun, pe care îl datorezi obârșiei tale?

– Locul nașterii e o amprentă de care ar trebui să ținem seama. Ea ne poate diferenția, fără doar și poate. Și da, există clișee și stereotipuri vizând „portretul de grup” al moldo­ve­nilor, al oltenilor sau al ar­delenilor. Încercând o descrie­re a lor, diferențele vor vorbi de la sine. Deci, să începem cu moldovenii și cum sunt per­cepuți ei: oameni gospo­dari, isteți, ospitalieri, hâtri, pașnici, respectând tradițiile, mai melancolici, mai visă­tori, dar și mai petrecăreți și mai răbdurii. Oltenii: dibaci, hotărâți, ambițioși, reactivi, iuți la vorbă, la treabă și la mânie, temperamente vulca­ni­ce, dar inimoși. Și moldo­venii, și oltenii sunt plini de viață și foarte sociabili. Cât despre ardelenii mei: sunt oa­meni harnici, calmi, serioși, ca­re-și țin cuvântul, civili­zați, mândri, cumpăniți și cum­pătați, tăcuți, molcomi, dar ambițioși. Eu am încer­cat toată viața să țin cont de sfa­tu­­rile bunului meu tată: să nu fac nimic de mân­tuială, să fiu punctuală, să duc până la capăt orice încep, oricâte piedici întâlnesc, să nu mă plâng de ni­mic și de nimeni, să fiu circumspectă și să consi­der iertarea cadoul cel mai frumos. Datorez mult obârșiei mele ardelenești.

București, orașul fierbinte…

– Dar Bucureștiul – a lăsat vreo culoare pe tine? Te-ai adaptat sau te simți doar „în chirie” aici? Ce-ți place și ce nu-ți place în București? Ți-ai găsit în el locul tău?

– Oho, și încă multe culori! Bucureștiul meu m-a preschimbat într-un ochean-caleidoscop pe care am învățat, cu anii, cum să-l țin mereu în lumina câte unui vis, a unei emoții, a scrisului meu, până la urmă. Cei șaizeci de ani și mai bine petrecuți în și împreună cu el ne-au înrudit, de-a dreptul. Orașul acesta e viu, vorbește, se alintă, te ajută să treci prin viscolele istoriei, ca nimeni altul. E un oraș „fier­binte”, la propriu și la figurat. Cu fiece zi, an, vară, Bucureștiul a devenit și mai mult, și mai adevărat acasă. Mai ales în ultimii 30 de ani, când am că­lătorit foarte mult și când am poposit mai mult pe planeta numită America. Mă întrebi ce-mi place în București? Faptul că nu încetează să mă uimească prin ineditul lui, să mă țină în priză, să mă susțină prin reziliența lui, prin faptul că frumo­sul bate urâ­tul, că în pofida desfigurărilor operate de demolă­rile ceaușiste și a construcțiilor haotice, complet lipsite de gust din ultimii ani, Bucureștiul continuă să mă farmece. Cu cartierele lui vechi și martore ale istoriei, precum Cotro­ceniul, zona Grădina Icoa­nei, Moșilor, Plantelor și, desigur, cu bisericile lui primitoare, insule de pace și rugăciune, cu cele două sfinte Mânăstiri din inima orașului: Antim și Radu Vodă, dar și cu grădinile orașului, precum isto­ricul Cișmigiu – parcul nostru cel de toate zilele, sau Parcul Ioanid – opera verde a librarului cu același nume, și minunata Grădină a Icoanei. Mă dor însă casele vechi, de certă valoare arhitecturală și istorică, acum lăsate în paragină – copiii orfani ai Bucureștiului.

Și-mi plac nespus gardurile inter­belice, cu o feronerie aparte, în spatele cărora e tot­deauna ceva interesant de văzut sau dăruind cel puțin un prilej de visare trecătorilor prea grăbiți, de azi. Și-apoi, farmecul numelor unor străvechi străzi bucureștene, precum Puțul cu plopi, din apropierea Radioului public, pe sub care curge un mic rîu care trece pe sub Știrbey Vodă, ajungând în Cișmigiu, și e numit Izvorul lui Eminescu. Sau suprarealistul nume al străzii Grădina cu cai, de lângă Piața Ko­gălniceanu, unde odinioară Dâmbovița făcea un cot, un ostrov, care îmbrățișa o grădină, cândva Li­vada Domnească, unde se odihneau caii „cu stea în frunte”, iar apoi s-a ridicat un foișor înconjurat de căluți de lemn rotitori, unde un francez își instalase micul circ, urmat apoi de o scenă unde se jucau piese și unde cânta adeseori și Anton Pann. Iar în zilele fierbinți, se scăldau copiii din cartier. Dar e timpul să vă port prin Cotroceni. De oriunde aș veni, când ajung în Piața Operei și trec Dâmbovița și ajung lângă biserica Sfântului Elefterie, ocrotito­rul cartierului meu, inima îmi bate mai repede, simt că am ajuns acasă. Sibiul meu natal și acest cartier superb bucureștean mi-au modelat ființa. Dacă nu ar fi existat aceste locuri, locuiri, altfel ar fi arătat viața și poezia mea. Sunt porturile mele. Ieșirile la liman. Civilitatea, frumusețea, căldura lor m-au ți­nut vie, cu bucuria de a ști unde să aflu fărâme de senin, de pace și intensitate lăuntrică sau despre lecțiile cele bune, binecuvântate ale vieții mele. Cotrocenii continuă să-mi compună și recompună stări, sentimente, întâmplări, într-o simultaneitate a vârstelor uimitoare. Continuă să mă inspire. O enu­merare succintă ar cuprinde: dealul Țăcăliei ( acum numit dealul Romniceanu) unde am câștigat primul meu premiu la 6 ani, la un concurs de săniuș cu o sanie meșterită de tata, sau unde verile mă dădeam în leagăn, și apoi l-am dat și pe fiul meu, iar acum pe nepoțeii mei, apoi „străjerii Cotroceniului” – ce­le două biserici cu același hram, Sfântul Elefterie, protectorul cartierului. Biserica mare, o adevărată catedrală, și biserica de pe insulă, cum i se spunea odinioară schitului ridicat în 1744, în imediata apro­piere a Dâmboviței. Și cum să nu iubești acest colț de București, unic și plin de amintiri și de vieți mari, în care au trăit și au creat: Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Dumitru și Aurelia Ghiață, Liviu Re­brea­­nu, Ion Minulescu, Claudia Millian, Șerban Cio­culescu, Barbu Cioculescu, Alexandru Lascarov Moldovan, Marin Preda, Oscar Han, George Chi­riță, Miron Radu Paraschivescu, Octavian Paler, Eugen Simion.

Cât despre ce nu-mi place la București? Ei bine, mie nu-mi place să pun etichete, nici să generalizez, așa că, pe scurt, iată răspunsul: mă obosesc Miticii, prea mulți pe metru pătrat, în capitala noastră, ca și praful, gălăgia, traficul haotic, nesimțirea, vorbitul tare, zgomotul șantierelor, prezent peste tot, mur­dăria, mutilarea orașului prin case și clădiri kitschoa­se, heirupismul și…, dar mă opresc. De ce? Fiindcă Bucureștiul te cucerește, te dezamăgește și iar te cucerește. Nu mă pot închipui trăind altundeva.

„Doar aici, la noi, e acasă”

– Liliana, ai absolvit Facultatea de limba și literatura engleză a Universității din București, o alegere care a trasat o direcție importantă în geo­grafia destinului tău. Aproape un deceniu ai fost profesor asociat pe lângă universități importante din Statele Unite, ți-au fost tipărite cărți, ai luat premii. Puteai să faci o carieră strălucită în Occident, dar ai ales să te întorci în țară. De ce?

– Într-adevăr, limba engleză și poezia mi-au schimbat frumos, spectaculos, aș spune, destinul. Prin cele două burse Fulbright, profesoratul la Penn State University, unde am ținut cursuri de limba română și de cultură și civilizație românească, la Bucknell University și la University of Louis­ville, unde am predat ca pro­fe­sor asociat cursuri de creative writing și de compoziție și retorică. A fost un timp de rod­ni­cie, de scris intens, de tra­ducere și publicare a cinci volume de poe­zie, și aș vrea să-i nu­mesc aici pe minunații profe­sori și scriitori, tra­ducă­torii poeziilor me­le: Adam Sorkin, Sean Cotter, Mihaela Mos­ca­liuc, Bruce Weigl și Tess Gallagher. Am publicat în acei ani, în cele mai prestigioase re­viste lite­rare din SUA, precum: Ame­rican Po­etry Re­view, World Lite­rature Today, The Kenyon Review, Tri Quartely, Agni, Sycomore Review, Columbia. Dar și invi­ta­ția de a fi poetul în re­zi­dență al Centrului Stadler de poezie, pe anul 2003, precum și publicarea în trei numere ale revistei New Yorker cu un tiraj de un milion de exem­pla­re (atunci poeta Bren­da Hillman mi-a telefo­nat să mă felicite: „Acum ați intrat în sanctuarul poeziei americane!”) au    însemnat declanșarea unei frumoase cariere în Occident. Și da, cu toate acestea, am ales să mă întorc în România. Fi­indcă doar aici, la noi, e acasă. Fiindcă oriunde m-aș afla în lumea largă, mă tem că o să clădesc pe nisip, însă eu am nevoie de stabilitate, de muntele care este limba mea ma­ternă, nu degeaba se numește maternă limba care mă naște în fiecare dimineață și mă renaște în fiecare cuvânt din poeziile mele. Nu respir normal, decât în limba română, pe care o aud în jurul meu, nu pot trăi prea mult în afara țării mele care nu de­geaba se mai numește și grădina Maicii Dom­nului. Am putut rezista atâta timp în America, pentru că am scris în limba mea și fiindcă știam că o să mă întorc acasă.

– Ce mai ții minte foarte frumos, de atunci?

– Cât entuziasm, câtă încântare pură, ce rezerve de bucurie și nădejde erau acești tineri poeți ame­ricani, îndrăgostiți de cuvinte, cu care învățam îm­preună, cum „Nomina sunt numina” – cuvintele sunt forțe. Iată ce mi-a spus o studentă: „După aceas­­tă oră de poezie, după ce ne-ați făcut cu­noș­tință cu Rilke, după ce unii dintre noi am citit din poeziile noastre, după ce ne-am bucurat de viețile meta­forei, cum frumos le numiți, simt că sunt soa­rele însuși. Pot dărui căl­dură.”

„Bunica Maria a pus sămânța credinței în mine”   

– De-o bună bucată de vreme, viața ta e mar­cată profund de credința în Dumnezeu, care trans­pare și în ce scrii. Di­men­siunea spirituală a fost declanșată de o în­tâm­plare anume?

– Nu. A fost un par­curs inițiatic, început în copilărie. Bunica maternă nu-mi citea niciodată po­vești. Ea, în fiecare seară, înainte de culcare, după ce ne rugam împreună, îmi citea din Biblie. Îmi spunea „Hai să vedem ce a mai făcut Mântuito­rul nostru, ce au mai făcut Apostolii, ce a mai făcut Măicuța Domnului”. Ea, bunica Maria, a pus să­mânța credinței în mine. Se trăgea din neam de preoți și învățători.

– Nu regreți lumescul anilor tinereții? Efer­ves­cența lor? Ce-a adăugat vieții tale credința?

– Ce ani frumoși am petrecut pe „calea cea strâmtă”, dar plină de rod duhovnicesc, de sfântă Lumină. De o fericită lu­mină, cum mărturisesc poeziile mele, din cartea numită chiar așa: „Fe­ri­cita lumină”.

–    Clepsidra timpului curge. Ești pregătită pen­tru anii ce vin? Ce loc ocupă speranța în geo­grafia vieții tale de azi?

– Îți răspund cu cuvintele psalmistului: „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului” – psalmul 54. Ea, nădej­dea, dă aripi. Și: „Dă-mi, Doamne, un poem, în care să îmbătrânesc frumos!”.