Decembrie în pădure

– Poveștile neamului păsăresc –

Viața continuă

Decembrie. Așteptarea pri­mei nin­sori îi trans­formă până și pe cei mai ursuzi dintre adulți în copii feri­ciți. Cine nu tresare la dansul fulgilor de zăpadă? Printr-un paradox al na­turii, „cum­­pli­ta iarnă” are o înfățișare de vis. Dar dacă priveliștea ei feerică și strălucitoare ne încarcă de bucurie, departe de noi, în adâncul pădurii, viața locuitorilor ei e mult mai grea. Pen­tru multe animale iarna poate fi… ulti­ma. Pă­sări, mamifere, broaște, șo­pârle și șerpi, dar și o mulțime de gâze fragile vor trebui să înfrunte câ­te­va luni de frig, de umezeală, de lip­să de hrană și de nopți lungi…

Majoritatea oamenilor merg în pădure în tim­pul lunilor calde, pentru bucuria pe care frunzele, iarba, florile, fluturii și păsările le-o oferă gratuit. Iarna, în schimb, ei cred că toată pădurea e moartă. Cu toate aces­tea, o vizită într-o pădure în tim­pul iernii poate fi una dintre cele mai impresio­nante experiențe pentru cei îndrăgostiți de natură. Încă de la pri­mii copaci pe care îi în­tâlnești, poți vedea cât de vie este pădurea iarna și ce ușor îi pătrunzi tainele. Acum nu există frun­ze în dosul cărora să se ascundă păsările, iar ur­mele ma­mi­ferelor se imprimă în zăpadă, ase­me­nea unor semne de recunoaștere: fie­care spe­cie cu semnătura ei.

Dar ce fac ani­malele pădurii iar­­na? Cum pot ele supraviețui? De ce nu aleg toate pă­sările să plece în țări mai calde? Natura a creat minunate adaptări, cu ajutorul cărora animalele pădurii își mai adaugă la anii vieții încă o primăvară.

Despre ciocănitori și cocoși de munte

Nici pentru păsările pădurii iarna nu este un anotimp ușor. În primul rând, ele trebuie să se îngrașe pentru a rezista gerului. De asemenea, multe specii năpârlesc de cu toamnă, pu­nându-și „flanele” călduroase de puf nou sub pene. Capacitatea lor de a-și regla fluxul sanguin spre picioare le apără de degerături, chiar dacă stau toată ziua în zăpadă sau pe crengi înghețate.

Mai înțelepte ca oamenii, unele păsări își schimbă hrana în funcție de anotimp. Specii care se hrănesc în principal cu insecte în timpul lunilor calde, iarna mănâncă se­mințe și fructe. Chiar și ciocănitorile renunță la viermuși și la gâze, tre­când pe regimul cu ghindă, alune sau jir, folosind crăpăturile din scoarța copacilor pentru a fixa în ele fructele tari, pe care le sparg, apoi, cu cio­curile lor puternice.

Cocoșii de munte, care trăiesc în pă­duri de molid, sărace în plante ier­boase și arbuști, în lip­sa fructelor moi și a semințelor, mănâncă ace de molid și de brad. Pare o hrană foarte săracă, dar această pasăre triumfală este do­tată cu un sistem digestiv special, care extrage, ca o distilerie, sub­s­tan­­țele hrănitoare, folosite, la vreme de geruri mari, pe post de… antigel. Co­co­șii de munte mai au o adaptare ciu­dată: pe laturile degetelor de la pi­cioa­re le cresc „vârzobi”, niște for­ma­țiuni cor­noase, sub formă de pieptene, care ajută la mări­rea suprafeței de sprijin, împiedicând astfel scu­fun­­da­rea acestor păsări masive în zăpada proaspătă.

Ulii, cucuvele și ciori

Păsările de pradă de zi și cele de noapte nu trebuie să-și modifice regi­mul alimentar. Găsesc din belșug mamifere și păsări mici, mai ales că multe din victime intră în iar­nă nepregătite și sunt mai slăbite, mai încete în mișcări. Uliii șorecari sunt adevărați exterminatori ai roză­toa­relor de câmp, putând mânca și o duzină de șoa­reci pe zi, un dar gratuit făcut fermierilor, care nu mai trebuie să dea bani pe otrăvuri, care pe dea­su­pra se acumulează în produsele agricole, iar prin pânza freatică ajung în fântâni.

Cele mai opor­tu­niste păsări sunt neamul ciorilor, care se hrănesc cu tot ce este bun de mân­cat. Cele de pădure sunt experte în de­po­zitarea hranei. Toa­tă toamna culeg ghindă, jir, alune și semințe de zâmbru, pe care le ascund în sute de locuri dife­rite. Un veritabil mi­ra­col de perpetuare a vieții, care face ca din trupul arbo­rilor ce mor peste iarnă, primă­vara să răsară puieți de stejar, de fag, alun și zâmbru.

Toți pentru unul, unul pentru toți

O altă „minune” a pădurii este alianța păsărilor pe timp de iarnă, for­marea de gru­puri mixte. Dacă pa­șii vă vor duce iarna într-o pădure, veți fi uimiți să vedeți grupuri pestrițe de păsări, formate din pițigoi, aușei, țoi, cin­teze, ciocănitori și florinți. Ba, une­ori, gru­pului i se alătură și câte o gaiță. Mo­tivul? Pă­sările pădurii știu că zeci de ochi văd mai bine decât o pereche, pră­dătorii fiind obser­vați la timp. Unele specii pro­fită de pe urma abilităților celorlalte. Într-un lan de porumb rămas necules, gaițele desfac știu­leții, boa­bele le rămân piți­goi­lor, iar firimiturile pro­duse sunt ciugulite de cinteze.

Cât privește somnul de peste noap­te, unele specii, în special ciocă­ni­torile, pi­țigoii și buf­nițele, se cul­că în scorburile copacilor bătrâni. Mult mai inventive, vrăbiile transformă tufișu­rile mai mari în dormitoare comune, pe care le popu­lează cu sutele, strângându-se între ele, ca să se încălzească. Dormitul colectiv e foarte răs­pân­dit printre păsările pădurii, care se apără îm­preună de gerurile puter­nice, ocrotindu-se reci­proc. Și, cine știe, poate că seara stau și la câte-o șue­tă, dându-și știrile zilei și infor­ma­ții legate de locurile cu hrană.