Comorile din apele Dunării

ARHEOLOGIE

–    La Porţile de Fier, pe malul sârbesc al Dunării, în primăvara anului 1940, când a început dezgheţul, mai mulţi buşteni au căzut în apă, iar viitura dezlănțuită i-a dus la vale. Un buştean a lovit cu putere malul şi a scos la iveală fundaţiile mai multor case care păreau făcute din piatră. Localnicii, impresionaţi de cele văzute, au anunţat autorităţile. Vârtejul celui de-al doilea război mondial i-a făcut pe oameni să uite pentru o vreme, de lumea care aştepta să fie readusă la lumină. O lume care schimbă temelia istoriei –

Povestea scrisului

Două decenii mai târziu, în vremuri de pace, lumea ar­heologică a fost martora unei descoperiri sen­za­ţio­nale. Era în 1961, iar ştirea nu a venit, aşa cum se în­tâm­plase până atunci, din Egipt sau Me­sopotamia, ci din România. Pe ma­lul râului Mureş, lângă satul Tărtă­ria, au fost găsite trei tăbliţe de lut pe care se puteau ob­serva nişte semne misterioase. După doi ani, arheologul Nicolae Vlassa a publicat o lucrare în care afirma că sem­nele de la Tărtăria se aseamă­nă cu scrierea sume­riană. Nouta­tea, care avea să schimbe is­toria scrisului, era că tăbliţele de la Tăr­tăria erau cu 2.000 de ani mai vechi de­cât cele din Sumer, locul apariţiei primei scrieri din lume.

Supoziția arheologului român a fost contestată de sumerologul german Adam Falkenstein (1906-1966) şi de arheologul M. S. Hood, însă a fost susţinută, preluată şi dezvoltată de oameni de ştiinţă din întreaga lume, printre care îi amin­tim pe: Marija Gim­butas (de la Uni­ver­si­ta­tea Har­­vard şi UCLA), Mil­ton McChes­ney Winn (de la UCLA, SUA), Ra­di­voje Pešić (1931-1993) şi arheo­logul ger­­man de origi­ne iu­goslavă Vla­di­mir Mi­lojičić (1918-1978).

Curajul lui Nicolae Vlassa i-a impulsionat şi pe arheologii iugo­slavi să reconsidere teo­ria colegului lor Mi­loje Vasić care, în 1908, descoperise la Vinča, lân­gă Belgrad, obiec­te de cera­mi­că pe care se aflau semne iden­tice cu cele de la Tărtăria şi pe care Vasić le con­siderase ca fiind litere ale unei scrieri necu­noscute. La vremea respectivă, teoria a fost respinsă de lumea academică.

Revenind la tăbliţele de la Tărtăria, trebuie spus că, deşi ideea unei scrieri mai vechi decât cea su­me­riană nu a fost unanim acceptată, totuşi, arheo­logul rus Boris Perlov şi compatriotul său, sume­rologul A. G. Kifisin, au realizat descifrarea şi tra­ducerea textelor de pe tăbliţe. Cu toate că au lucrat separat, concluziile au fost asemănătoare. Scrise circular, textele trebuie citite, după cum susţin cer­cetătorii, în sens invers acelor de ceasornic.

Folosind metoda comparativă, A. G. Kifisin a avut în vedere semnele de la Tărtăria, pe cele de la Vinča, precum şi pe cele desco­perite în­tr-o grotă de pe malul Niprului (Ucraina). Găsind similitudini în zone atât de în­de­părtate geografic, sume­rologul rus a emis ipoteza că, pe teritoriul cuprins între Dunăre şi Nipru, a existat o ţară numită Arata. În opinia lui Kifisin, locui­torii aces­­tei ţări ştiau să prelucreze metalele, cunoş­teau şi utilizau roata, aveau noţiuni de astronomie, iar scrisul era folosit de majoritatea membrilor co­munităţii. Civili­zaţia carpato-dună­reană, este de părere sumerologul rus, a avut mare influenţă în lumea antică, în special în Grecia Veche, Egipt, Sumer şi China.

Lepenski Vir

După patru ani de la descope­rirea făcută în România la Tăr­tăria, în 1965, în Iugoslavia s-a decis ex­plorarea unei terase joase a Dună­rii de lângă Lepenski Vir, localitate aflată pe malul sârbesc, în zona Djerdap-Porţile de Fier. Arhe­o­lo­gii, conduşi de acade­mi­cianul Dra­­goslav Srejović (1931-1996), au găsit aici o mică aşe­zare datând din neo­litic. La în­ceput, s-a crezut că obiec­tele aveau valoare mică, fiind vorba doar de sate din timpul Im­pe­riului Roman. Pentru că situ­rile urmau să fie inundate de Du­nă­re, ca urmare a lucrărilor de la Hi­drocentrala Porţi­le de Fier, au fost, to­tuşi, cer­cetate. Nimeni nu se aştepta ca aceas­tă lo­calitate, situată într-o zonă foar­te greu ac­ce­sibilă, să fie lea­gănul uneia dintre cele mai com­ple­xe şi mai stră­lu­cite culturi pre­isto­rice. A­cest fapt a deve­nit evident în 1967.

Au fost găsite case temeinic construite, mor­­minte în care se aflau dovezi ale unor ritua­luri de înmormântare mai puţin obiş­nuite, o bogăţie de unelte foarte precis făcute din piatră, os şi corn, di­verse bijuterii, plăcuţe cu diferite semne asemă­nă­toare literelor şi sculp­­turi monumentale din piatră.

Acest sit atât de original şi de enig­matic, dar şi ce­lelalte opt des­coperite pe ţărmul Dunării (cinci în Ro­mânia: Veterani-Terasa, Icoana, Răzvrata, Ostro­vul Banului şi Sche­la Cladovei, şi patru în Serbia: Le­penski Vir, Vlasac, Hajdučka Vo­denica şi Padina) do­vedesc că Le­penski Vir trebuie considerat cen­trul unei culturi specifice şi înde­lun­gate, numite astăzi „cultura Le­penski Vir”. Descen­denţi ai unei vechi ci­vilizaţii europene datând din Paleolitic, înteme­ie­torii acestei culturi au trăit în grotele din zona Porţile de Fier de la sfârşitul epocii gla­ciare (cca. 20.000 î.Hr.) până în jurul anului 7.000 î.Hr., atunci când cli­ma s-a încălzit consi­de­rabil. Schim­barea cli­ma­tică a făcut posibil traiul în aer liber.

Primul apărător al ideii că semnele des­co­perite în localităţile du­nărene re­prezintă cea mai veche scriere a fost Marija Gimbutas (1921-1994), una dintre cele mai repre­zen­tative figuri ale arheologiei    secolului al XX-lea şi pro­fesor la Universitatea Harvard. Tot mai des vehiculată în ultima vreme, expresia „scriere veche europeană” îi aparţine. Datorită ei şi lui Harald Harman, teoria că la Du­năre ar fi apărut pre-scrierea s-a impus la nivel in­ter­naţional. Sir Mortimer Wheeler (1890-1976), unul dintre cei mai importanţi arheologi britanici, a afirmat că „Lepenski Vir este unul dintre puţinele situri arheo­logice din lume la care epitetul «unic» se poate aplica legitim”, întrucât semnele desco­perite aici re­pre­zintă „invenţia originală a unor oa­meni pe care nu vom şti niciodată cum îi cheamă”.

Pentru paleolingvistul iugoslav Radivoje Pešić, profesor la Universităţile din Belgrad şi din Roma, scrierea descoperită în zona Dunării a fost liniară, şi nu pictografică. În lucrarea Vinčansko Pismo (Scrierea de la Vinča), profesorul a sistematizat semnele descoperite şi a ajuns la concluzia că există 57 de litere. Din aceste 57 de litere, a scos 26 şi a demonstrat că sunt identice cu cele ale alfabetului etrusc. De asemenea, a observat că există simili­tudini şi cu alfabetul fenician, din care s-a format alfabetul grec. Descoperirea profesorului Radivoje Pešić nu a fost primită favorabil de întreaga lume stiinţifică. Mai ales în fosta Iugoslavie, mai mulţi cercetători au afirmat că nu se poate vorbi de litere, ci de semne folosite pentru însemnarea proprietăţii. Con­ştient că nimeni nu-i profet în ţara lui, profe­sorul Pešić a spus: „Viaţa în eroare naşte ură, dar numai din ade­văr se naşte dragostea”.

Etruscii de pe malul Dunării

Herodot, părintele istoriei, spunea că între seco­lele XV-X î.Hr., etruscii au venit din ţinutul Ana­toliei şi s-au stabilit în nordul Italiei. Până acum, s-a considerat că etruscii au migrat pe apă. Teoria a fost răsturnată de paleolingvistul Pešić. Pe baza comparării alfa­betului etrusc cu semnele de la Vinča, acesta a ajuns la con­cluzia că migra­ţia s-a petrecut pe uscat, etrus­cii venind astfel în contact cu populaţia dună­reană de la care au preluat scrie­rea.

Stabilit în Ita­lia, profe­so­rul Pešić şi-a pu­blicat rezul­ta­tele cercetă­ri­lor în anul 1987, la Milano. Opo­nenţilor teoriei lui, acesta le-a adus contraar­gu­mentul că în toate casele neolitice din zonă, au fost gă­site obiecte de ceramică pe care se pot vedea aceleaşi sem­ne, bine sistematizate şi cu formă sigur definită. Prin ur­mare, se poate vorbi despre o scriere cunoscută de toţi membrii comu­nităţii. Cerce­tătorul a emis ipoteza că procentul de alfabetizare era foarte mare, în com­paraţie cu cel din Europa secolului al XVII-lea, când doar 6% din populaţie ştia să scrie şi să citească. Nici în secolul al XX-lea, situaţia nu era cu mult mai bună. De pildă, în zona Porţile de Fier, în preaj­ma anului 1940, când buşteanul adus de Dunăre lo­vea malul, sco­ţând la iveală lumea dispărută, ju­mătate din populaţie era analfabetă. Radivoje Pešić a privit cu veneraţie vechea civilizaţie dunăreană şi a respins vehement părerea că oamenii acelor timpuri erau primitivi. În consecinţă, a întocmit un tabel cro­nologic al apariţiei scrisului în lume.

Apariţia scrisului în lume. Tabel cronologic întocmit de Radivoje Pešić

* Protoscrierea de la Lepenski Vir (8000-6000 î.Hr.)

* Scrierea de la Vinča şi Tărtăria (5500-3200 î.Hr.)

* Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)

* Proto-elamita (3000-2000 î.Hr.)

* Protoindiana (a apărut în 2200 î.Hr.)

* Chineza (1300 î.Hr. până în zilele noastre)

* Egipteana (3000 î.Hr. – 400 d.Hr.)

* Cretana (2000 î.Hr. – 1200 î.Hr.)

* Hitita (a apărut în 1600 – 777 î.Hr.)

Indiferent dacă teoria profesorului Pešić se verifică sau nu, cert este că semnele de la Vinča au fost desco­perite pe o arie largă, în tot S-E Europei: Ex-Iugoslavia, România, Bulgaria, Grecia, Mol­dova şi Ucraina.

În România, renumitul lingvist Ariton Vraciu, pro­fesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, a publicat în revista „Convor­biri literare” (nr. 8/1980) un articol despre limba şi scri­erea traco-da­ci­lor, în care pre­ciza că semne identice cu cele de la Vinča au fost găsite la Tro­ia.

Profesoara Ioa­na Crişan, ci­tată adesea în lu­crările oamenilor de şti­inţă de peste ho­tare, printre ca­re şi profesorul ita­lian Marco Mer­lini (di­rec­to­rul general al Prehistory Knowledge Project de la Roma), a de­monstrat conti­nui­tatea în me­mo­ria co­lectivă a sem­­­nelor de la Tăr­­tăria (cultură con­tem­porană cu Vinča) şi a acelora des­coperite la sudul Dunării. Aceste semne, re­mar­că cer­ce­tătoarea, sunt pre­luate în arta fol­clorică româ­nească (de la ţesă­turi de interior la cos­tume populare). Astfel, rom­bul, X-ul, E-ul, B-ul, D-ul, M-ul, cercul, un­ghiul, copacul, spirala, rozeta, liniile paralele sunt – du­pă cum arată Ioana Cri­şan – simboluri ca­re apar frec­vent, putând fi iden­ti­fi­cate încă din Neolitic. Cer­cetătoarea de­mons­­trea­ză că aceste elemente nu sunt doar motive de­corative, ci, în tradiţia popu­lară, re­pre­­zintă ex­presii aluzive la ideile reli­gioase, la codurile asociate cu puterile ma­gi­ce, cu di­vinitatea şi epifaniile ei. În lumea satului ro­mâ­nesc, simbo­lurile geo­me­trice sunt trans­mise de la mamă la fiică, însăşi Ioana Crişan învăţându-le de la mama ei.

Miracolul de la Vlasac

În anul 1970, trei kilometri mai jos de Lepenski Vir, echipa condusă de academicianul Srejović a descoperit localitatea Vla­sac. Pe baza ana­lizelor făcute, s-a ajuns la concluzia că Vlasac este mai vechi decât Le­penski Vir, însă ambele localităţi apar­ţin ace­leiaşi culturi. Ar­heologii nu au avut răgaz pen­tru un studiu aprofun­dat. Un an mai târziu, noul avea să înghită vechiul, situl arheo­logic fiind acoperit de Dună­rea îm­blânzită de cons­truc­torii hidro­­centralei. Dar când ade­vărul trebuie să iasă la su­prafaţă, se petrec mi­racole. În mod cu totul neaşteptat, în 2002, a scăzut nivelul Du­nării. În contextul creat, pescarul Mom­čilo Djordjević din Donji Milano­vac a găsit obiecte foarte importante la Vlasac. Unul dintre acestea era un jert­felnic. Stu­diindu-l, directorul muzeului din Majdan­pek, Păun Es. Durlić, şi-a expri­mat con­vin­gerea că pe jert­felnic pot fi iden­ti­ficate sim­bo­luri care, aproa­pe ne­schimbate, au de­venit litere în unele scrieri cu­noscute. Dragan Jaca­nović, arheolog la Muzeul Naţional din Poža­re­vac, a afir­mat că aceste sim­boluri re­pre­zintă ve­riga lipsă, cea care con­firmă ideea că această civi­lizaţie a cunoscut scrierea. În opinia arheo­logului sârb, acesta ar pu­tea fi cel mai vechi me­saj scris din Eu­ropa.

Importanţa desco­peririi de la Vlasac a fost re­cu­nos­cută de oamenii de ştiinţă din străi­nătate. Harald Har­man, unul dintre cei mai mari experţi în paleo­gra­fie din Statele Unite, şi-a ex­primat satisfacția că a avut şansa de a vedea o des­coperire ori­ginală, care de­mons­trează că este vorba de o pre-scriere şi, in­du­bitabil, de o descoperire epo­cală. O părere simi­lară întâl­nim şi la Joan Marler, directorul executiv al Institutului pentru Arheo­mi­to­logie din Statele Unite, care a spus că Vlasac poate schimba părerea actuală despre începutul scrierii. În ceea ce priveşte descifrarea me­sajelor de la Vlasac, cercetătorii nu au ajuns la un punct comun. Totuşi, pu­blicistul și filologul Vida Tomić a publicat o traducere poe­tică a unui text găsit pe o piatră de sacrificiu: „Totul se petrece în cicluri şi când termini de băut paharul vieţii, te întorci în praf”.

RANKO VUROVIČ