În amintirile mele, Crăciunul va fi legat pentru totdeauna de mersul cu steaua pe ulițele îngropate în zăpezi, din satul copilăriei. Mic, înghețat, dar molipsit de bucuria cetei cu care porneam la colind: Romică, Geni, Ion Păducel, Mitică, Gogu, Bubulică, Dan și Lili… le țin minte numele până azi. Unii nu mai sunt printre noi, dar aducerile aminte îi pun iarăși pe ulițele troienite în omăt, ori lângă soba fierbinte a vreunui gospodar, înduioșat de cântările noastre, douăsprezece la număr, așa cum cerea tradiția locului. Mitică Ciobanu, un tovarăș de traistă și de colind, își amintește când ne întâlnim, cu câtă sârguință repetam fiecare colind, ca să nu ne facem de râs. Și-și amintește și de făcutul stelei, care trebuia să fie arătoasă, încropită dintr-o sită de lemn, cu raze lungi, din staniol auriu, făcute să strălucească precum steaua după care au pornit spre ieslea nașterii lui Iisus, cei trei magi de la răsărit. Împodobită pe mijloc cu sfinți, printre care ședea Maica Domnului cu pruncul în brațe, steaua noastră lumina ulițele, scoțându-i pe oameni la porți. Strigam și le aminteam tuturor că în seara ajunului nu se doarme, că urmau să asculte „Ceasul”, „Seara de-astă-seară”, „Pricina”, „Trei Crai de la Rasărit” și toate celelalte cântări. Începeam de la dispensar, unde familia doctorului Trăistaru ne primea cu bucurie și ne dădea totdeauna și bani, mergeam apoi la Telerez Stanciu, care ne punea în genunchi sau pe ciuci, lângă soba fierbinte, obligându-ne să „clocim” pentru norocul familiei lui. O gazdă respectată era și părintele Gărăiacu, unde ne bucuram de bună primire și glume. Mergeam mai departe, la Tuca Popescu, la Cioienaru Ionica, fata lui Damian, poștașul, la Vetuța, nepoata lui Telerez și la alte gospodării. Mai devreme sau mai târziu, ne întâlneam cu miliția, trimisă de partid să ne sperie, cum că de ce umblăm la colindat de Crăciun. Nu ne lăsam speriați! După o scurtă admonestare, plecam mai departe, pe Valea Morii, la unchiul Vatică și la vărul Adrian, la străbunica Manda, mama bunicii Dumitrana, la Vasile Popescu, artistul care ne încherbase steaua, la Cârțână, mecanicul morii lui Oprișescu. Am fost și la șeful gării, Motocu, la Scânteie, de la Petrol, ăla care avea o fată frumoasă, pe Mariana. Ne-am dus și la popa Lupulescu, și la Gicu Maria, de-și dăduse casa, din patriotism sovietic, la CAP, la Curelea, secretarul Sfatului, și la câți alții. La sfârșit, Mitică rostea proroceaua, învârtind sita stelei tot mai încet: „Și ascultați dumneavoastră, cinstiți boieri mari,/ Asta-i Steaua care s-a proorocit/ Înainte de proorocul mucenic Varlaam/ Craii de la Răsărit au mers pe razele ei purtătoare până la Bethleem/ Acolo, când au ajuns, au aflat de nașterea lui Iisus în iesle/ Maica Lui, când a aflat de Cei Trei Crai / Pe brațe l-a luat și cu mare bucurie a strigat:/ Aur, smirnă și tămâie, tuturor cu bucurie!…”.
