SAMAR YAZBEK (Scriitoare din Siria): „Am decis să nu mai trăiesc în teroare”

Samar Yazbek s-a născut în 1970, la Jableh, în Siria. Este scriitoare și jur­na­listă. A studiat literatura arabă la Uni­ver­sitatea Latakia. A scris romane, scurte po­vestiri, scenarii de film și de televiziune și scrieri do­cumentare. În 2011, a luat parte la revoltele împotriva regimului Assad, fiind apoi forțată să apuce calea exilului. Este o voce foarte puternică în susținerea drepturilor omului, în special a drep­turilor femeilor din Siria. Romanul „Fata care nu se putea opri din mers” a fost tradus și în limba ro­mână, la editura „Anansi”, din „Grupul edito­rial Trei”. Am rugat-o să vorbim despre soarta unui intelectual, într-un regim opresiv.

„Visez în fiecare zi să mă întorc acasă”

– Cum este să fii apărător al drepturilor omu­lui, într-o țară ca Siria? Un apărător femeie…

– Eu cred că mi-am asumat un rol foarte important să fac cunoscută lumii drama din Siria. În același timp, este o postură care îmi provoacă multă tristețe, pentru că sunt nevoită să fac acest lucru din exil. Cred că aș fi fost mult mai utilă și mai activă dacă mă aflam acasă, pe pământ sirian. Dar acum este impo­sibil să mă întorc acolo, pentru că regimul sirian apelează foarte des la reprimarea re­voltelor și la ceea ce ei numesc „crime poli­tice”, în special împotriva activis­telor, așa cum sunt eu. În zonele ocupate de facțiunile islamiste nu se permite sub nicio formă exis­tența femeilor care au, la fel ca și mine, opinii contra lor și își cer drep­turile la liber­tate, la muncă și la educație.

– Cum ați ajuns să fiți exilată?

– Am scris două cărți documentare despre experiențele mele ca femeie intelectuală în Siria. Imediat a trebuit să mă ascund de teribilele servicii secrete siriene, care erau pe urmele mele, și a trebuit să fug și de facțiunile islamiste, în special de ISIS. Nu este o poveste fericită, dar acesta este ade­vărul.

– Care este acum relația dumnea­voastră cu țara natală?

– Sunt foarte activă în afara Siriei, am fondat și un ONG, în colaborare cu femei care încă se află în țară. Așa cum spun și în cartea „Fata care nu se pu­tea opri din mers”, care a fost tradusă și în limba română, Siria este în mintea mea o planetă. Mereu visez să mă întorc pe ea. Nu sunt asemeni altor scriitori, care și-au găsit un nou cămin în altă țară și preferă să rămână acolo. Eu visez în fiecare zi să mă întorc aca­să.

„Mă înclin în fața curajului femeilor din Iran”

– Nu vă e teamă că mâna lungă a serviciilor secrete din Siria sau a fa­naticilor musulmani va ajunge până la dvs., așa cum a pățit marele scri­itor Salman Rushdie, de exemplu?

– Probabil că din punctul lor de vedere, noi nu mai reprezentăm un mare pericol, pentru că au cucerit deja toată țara. Mi-a fost foarte frică multă vreme, nu vă mint, dar acum nu îmi mai este, am decis să nu mai trăiesc în teroare.

– Ce părere aveți despre revolta femeilor din Iran, care își ard hijaburile în stradă și își cer drepturile?

– Admir ce se întâmplă în Iran, mișcările popu­lare făcute de femei. Mi se pare că sunt ex­trem de curajoase. Au înfruntat trei autorități foarte dure: societatea patriarhală, acolo fiind o lume do­minată de bărbați, așa cum se întâmplă și în Siria, autoritatea religioasă, care le impune fe­mei­lor reguli inumane, și un guvern dic­tatorial. Mă înclin în fața curajului femeilor din Iran.

– Ați trăit în plin război în Siria. Aveți în acest sens un mesaj de încurajare pentru cole­gii dum­neavoastră, scrii­torii din Ucraina?

– Le-aș trans­mi­te să nu se teamă să scrie adevărul despre ceea ce se întâmplă acolo, să aibă o poziție cât mai trans­pa­rentă vizavi de evenimen­tele din război, să întemeieze organizații care să susțină populația locală, să organizeze festivaluri și ceremonii care să promoveze pacea și să lupte prin arta lor împo­triva războiului. Iar tragediile acestui război să nu le facă uitate nicio­dată și să transpună dramele po­porului în cărțile lor.

„În timpul războiului, literatura transmite un mesaj de rezistență”

– Se poate lupta în război cu armele litera­turii?

– Cuvintele schimbă realitatea, cuvintele au putere, cuvintele dau valoare vieții. În timpul războiului, literatura reprezintă o formă de alinare prin care se transmite un mesaj de rezistență. Tre­buie să ne opunem războiului, prin cuvinte și prin idei.

– Poate fi literatura o formă de terapie și de vindecare a unor răni atât de profunde, precum cele cauzate de război?

– Cu siguranță! Demontarea violenței și a urii, căutarea sensurilor fac parte din misiunea noastră. Așa că literatura nu este numai o terapie, ci de-a dreptul o necesitate. Literatura construiește punți între oameni, între civilizații și culturi. În război, omul poate fi și victimă, și călău. Dar prin lite­ra­tură, extindem orizonturile umane și deve­nim mai sensibili, mai drepți și mai atenți față de tot ce se petrece în lume.

– Personajul dumneavoastră, fata care dă titlul cărții, când se va opri din mers?

– Nu se va opri niciodată.

Carte de vizită

În 2012, Samar Yazbek a inițiat în Franța un ONG numit Femei Acum pentru Dezvol­tare, având ca scop susținerea economică și socială a femeilor din Siria. În 2012, a primit prestigiosul Pen/Pinter, premiu internațional pentru curaj, ca recunoaștere a cărții „Femei în bătaia focului. Jurnalul revoluției sirie­ne”. Printre multe alte premii, a primit și dis­tincția suedeză Tucholsky și pe cea olan­deză Ox­fam/PEN. În 2016, lucrarea sa „Tra­ver­sarea” a primit premiul de Cea mai Bună Carte Stră­ină în Franța.

A participat, de asemenea, la proiectul Ca­ra­vana Culturală Siriană, o mișcare artistică condu­să de artiști sirieni, care sub deviza „Libertate pentru poporul sirian” a implicat o călă­torie prin Europa, pentru a atrage atenția asupra nedreptăților la care sunt supuși sirienii, de către conducătorii islamiști.

Despre romanul „Fata care nu se putea opri din mers”, tradus și în limba română, Le Monde scria: „Dintre toate cărțile ce pro­vin din Siria, acest roman are un timbru unic, ce amestecă realismul absolut și fan­tezia”. Romanul spune povestea unei fete, Rima, care trăiește în Damasc, un oraș sfâ­șiat de război, scufundat în teroare, într-o țară căzută pradă urii. Rima trăiește cu patos evenimentele. Mama ei o leagă de pat cu o sfoară, care este îndeajuns de lungă încât să-i permită să exploreze camera, dar prea scurtă, ca să poată ieși din casă. Rima citește enorm, însă refuză să vorbească. Ea desenează și-și scrie povestea, însă asta nu poate ține decât atâta vreme cât singurul ei pix va mai avea pastă. Vocea naratoarei, a unei fetițe care nu se poate opri din mers, care vede, dar nu vorbește, devine cea mai lucidă ex­presie a ororilor războiului. În curând urmează să fie tradus în românește și pu­blicat și volumul ei, „Traversarea”.