Ce simt, cum trăiesc cu adevărat, ce au de spus oamenii străzii? Cine vrea răspunsul îl poate afla într-o expoziție de fotografii deschisă în ianuarie la Facultatea de Sociologie din București. Sub un nume provocator, „În deciziile care ne privesc, avem nevoie să fim auziți!”, expoziția cuprinde fotografii făcute chiar de împricinați, oameni aflați în situația dramatică a traiului fără adăpost. Evenimentul este organizat de Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe), fondat în anul 2006, cu scopul de a oferi asistență cetățenilor, grupurilor civice și comunităților ce luptă pentru un oraș mai prietenos cu oamenii săi și pentru decizii publice drepte. Am stat de vorbă cu Alexandru Palas, coordonatorul proiectului.
Povești de groază din adăposturi
– În termeni moderni, expoziția dvs. se cheamă PHOTOVOICE. Vă rog să explicați cuvântul pe înțelesul tuturor.
– Photovoice este un instrument care documentează temele alese atât din perspectivă vizuală (fotografii), cât și prin intermediul unor fragmente de text însoțitoare, care au rolul de a transmite mesaje cât mai convingătoare pentru cei care trebuie să le audă. Expoziția este rezultatul unei munci de cercetare, care durează de patru ani. Din discuțiile cu oameni fără adăpost, am aflat că există o mare diferență între drepturile pe care le-ar avea, conform legislației, și realitatea de pe stradă. Instituțiile ce ar trebui să îi protejeze nu își fac treaba. Asta, și pentru că oamenii, publicul larg, nu par interesați de subiect, și nu pun presiune pe autorități. Majoritatea lor ignoră cu totul subiectul, ca și cum cei ajunși în stradă merită ce li s-a întâmplat, o situație care pe ei nu-i privește. Or, noi am aflat că, în ultimii ani, crizele economice succesive au făcut ca mulți oameni cu slujbe sigure, profesori, programatori, să ajungă în stradă. Impresia generală e că oamenilor străzii li se oferă varianta oficială a adăposturilor, dar prea puțini știu că ele sunt neigienice, cu instalații sanitare precare, cu spații suprapopulate, în care au loc adesea manifestări violente. Realitatea de pe teren nu seamănă cu cea din hârtiile autorităților. Toți cei cu care am vorbit s-au plâns de condițiile din adăposturi, fiecare are câteva povești de groază din nopțile petrecute acolo, motiv pentru care preferă să-și petreacă nopțile în ger.
– Cum a încercat CeRe să îi ajute?
– Am făcut un raport despre condițiile lor de viață. Occidentul, care se confruntă de mult cu această problemă, a luat lucrurile în serios, a întocmit studii economice și a aflat că pentru societate este mai scump să nu faci nimic pentru oamenii străzii (cum se întâmplă în România), decât să le oferi locuințe, să-i integrezi în diferite programe și să le oferi consultanța psihologică de care au nevoie. Să lucrezi la programe de prevenție, astfel ca cei ce prezintă vulnerabilități de a ajunge în stradă să aibă o șansă de a-și păstra casa. Așteptăm un răspuns mai ferm din partea primăriilor, mai ales a Primăriei Generale. Au rămas promisiuni electorale neonorate. La sectoarele 2 și 6, am găsit deschidere la dialog și chiar măsuri concrete, adăposturi decente, însă sectorul 4 încă ține închis adăpostul pentru persoanele în izolare, de pe vremea măsurilor de restricție din pandemie.
„Motivația de a fotografia s-a dovedit a fi foarte puternică”
– Cum i-ați convins pe oamenii străzii să facă fotografii?
– Am făcut un anunț prin partenerii noștri de la organizația caritabilă „Carusel”, care au experiență vastă în domeniu, apoi am început o serie de ateliere, alături de participanți voluntari. După o lună, le-am oferit telefoane mobile cu cameră, pentru a fotografia temele alese de ei înainte. Unii au plecat, alții au rămas, simțindu-se motivați în a-și spune punctul de vedere prin fotografii. Motivația s-a dovedit a fi foarte importantă, pentru că viața pe stradă e destul de istovitoare. Să-și găsească timpul și energia pentru fotografii înseamnă că au avut o dorință puternică. Poate că mulți se întreabă ce fac toată ziua oamenii străzii. Să-ți găsești de mâncare, adăpost de noapte, să te lupți cu frigul, cu neajunsurile, cu traume din trecut nu-i deloc ușor. Am simțit că, pentru cei opt care au rămas în proiect, timpul și energia investite le-au fost recompensate.
– În ce fel?
– La nivel personal, am văzut cum, în timp, acest mijloc de exprimare artistică le-a sporit încrederea în sine. Faptul că au fost ascultați, că și-au putut exprima emoțiile prin fotografii i-a făcut mai puternici. Unii dintre ei m-au impresionat de la bun început prin inteligență, prin modul concis în care-și expuneau punctele de vedere, alții se exprimau greoi, nu își stăpâneau emoțiile atunci când vorbeau în fața celorlați, dar după începerea atelierelor, au putut vorbi cursiv, răspicat despre ce simțeau, despre motivațiile lor și chiar au propus soluții mai inspirate decât cele ce vin din birouri. Acesta a fost unul din scopurile proiectului, pe lângă realizarea propriu-zisă a fotografiilor și a textelor însoțitoare, dorința de a-i face responsabili pentru viața lor, de a deveni ei între ei solidari. Am observat chiar și crearea unui spirit de comunitate, după ce, la început, au existat divergențe, mici conflicte, așa cum se întâmplă în orice grup nou creat. A fost vorba de un grup foarte eterogen, format din oameni cu vârste între 30 și 70 de ani, unii proveniți din medii instituționalizate, centre de plasament, aflați pe stradă din anii ‘90, alții care avuseseră un trai normal, cu slujbe, case, până ce o serie de întâmplări nefericite i-au aruncat în stradă.
– Cum s-a făcut selecția fotografiilor?
– Eu am participat doar la procesul de predare a unor noțiuni legate strict de realizarea fotografiilor, în rest, selecția au făcut-o ei. Unii au venit cu sute de imagini, altele doar cu câteva, reprezentative pentru expoziție. Fotografiile vorbesc despre traiul văzut din perspective diverse, nu doar din cel al lipsurilor și nemulțumirilor. Există și multă frumusețe în ele. Expoziția va arăta asta. Sper ca ea să îi impresioneze și pe privitori, să-i facă să empatizeze cu oamenii străzii, să dorească să îi poată ajuta în vreun fel, iar fotografiile să deschidă atât inimi, cât și punți de comunicare.
