„Ani grei pentru muzica rock”
– „Viţa-de-vie” se pregăteşte să celebreze 27 de ani de existenţă, o cifră-record, care-i confirmă valoarea într-un peisaj muzical extrem de instabil, bântuit de mode efemere. Care e reţeta, cum poţi fideliza publicul vreme de aproape 30 de ani?

– În tot ce facem noi e o doză mare de încrâncenare, ăsta cred că e motivul pentru care am ajuns până aici. Că nu e deloc uşor: România nu e o ţară facilă nici din punctul de vedere al gusturilor muzicale, nici din punctul de vedere al ecosistemului în care se desfăşoară industria muzicală, mă refer la festivaluri, cluburi şi alte locuri în care se poate cânta şi la cum se poate cânta. Practic, pe parcursul celor 27 de ani, aş putea să jur că am trăit mai multe vieţi, atât de mult s-a schimbat peisajul în jurul nostru: oamenii, hainele, gusturile… Totul s-a schimbat de foarte multe ori. Sunt locuri unde mergem acum, locuri pe care le băteam cu 20 de ani în urmă, şi nu mai recunoaştem absolut nimic. Pe de-o parte e bine, pe de altă parte e rău… Plus că, în România, muzica rock, în general, nu-şi trăieşte cei mai buni ani. Noi am ales să ne vedem de propriul traseu în industria muzicală, aşa cum e ea, şi, acolo unde nu erau drumuri bătătorite, le-am luat noi la pas şi le-am bătătorit pentru alţii care-or să vină după noi. Totul într-o călătorie de descoperire prin intermediul instrumentelor, prin intermediul muzicii… „Viţa-de-vie” e ca un organism viu, care se dezvoltă şi trăieşte asemănător cu un om: a avut perioada de adolescenţă nebună, de „Fenomental” (n. red., album de referinţă, din 1999, al trupei „Viţa-de-vie”), apoi a crescut, iar în momentul de faţă noi suntem mult mai interesaţi de aspectul estetic al muzicii noastre şi de locurile prin care muzica noastră poate să-i plimbe pe oameni decât de chestiile astea mărunte, care ţin de ecosistemul pe care l-am pomenit înainte. Ne-am maturizat şi ca oameni, şi ca muzicieni. Lucrurile care ne inspiră azi în muzică sunt poate puţin mai pretenţioase…
– Mai rafinate?
– Sigur! Mulţumesc pentru compliment! Evident, ele denotă şi vârsta pe care o avem. Acum suntem foarte preocupaţi de muzica mare şi de drumul nostru înainte, din punct de vedere educaţional.
„Am nevoie doar de mine ca să fac muzică”
– Trăim vremuri grele, bântuite de spaime şi ameninţări. Muzica presupune visare şi inspiraţie. Cum ţi le ocroteşti? Cum le potriveşti cu lumea speriată şi posacă din jur?

– Visarea şi visele sunt un laitmotiv în piesele „Viţa-de-vie”, fiindcă eu însumi sunt un visător. Şi pe mine mă uimeşte în cât de multe versuri apar visele sau starea de visare! (râde) Dar, uite, de exemplu, pentru mine, pandemia nu a funcţionat deloc în sens creativ: sigur, am nevoie de izolare atunci când creez, însă ea nu trebuie să-mi fie impusă de alții, ci să mi-o impun chiar eu. Într-o izolare impusă din exterior nu am putut să fiu creativ. Aş vrea să-ţi explic cum e cu muzica pentru mine… e ca şi cum, în interiorul meu, e o rană deschisă pe care, de-a lungul timpului, prin nenumărate melodii, am încercat s-o închid. Câteodată reuşesc, însă doar temporar: muzica e o rană care nu se vindecă niciodată, şi-atunci procesul se tot reia, iar trăirile pe care le am se transformă în melodii. Aşadar, mediul înconjurător bineînţeles că e un catalizator, dar, pe de altă parte, pot să-l şi ignor: de cele mai multe ori am nevoie doar de mine însumi ca să fac muzică. Şi normal că-mi doresc pace, dar cred că aş putea să compun şi pe timp de război. Fiindcă eu însumi duc de-o viaţă un război interior: războiul dintre sufletul meu şi mintea mea. E un război pe care-l duc cu mine în fiecare zi. În consecinţă, există tare multe piese care-l invocă: „Metaforă de toamnă” e, probabil, cea mai descriptivă dintre ele.
– Tocmai voiam să te întreb de război, de cel din realitate, aflat așa de aproape de noi. Cum te raportezi la el, la lumea bântuită de crize şi de conflicte? Eşti optimist sau pesimist în legătură cu ce ne pregăteşte viitorul?
– Nu ştiu cum să-ţi răspund la întrebarea asta, mi-e foarte greu… Una dintre lecţiile învăţate în pandemie a fost că nu ni se mai permite să facem niciun fel de predicţie, pentru că toate încercările se dovedesc mai degrabă hilare. În concluzie, îmi doresc tot ce e mai bun pentru ai mei şi pentru toţi oamenii, dar, în acelaşi timp, cred că toţi trebuie să ne pregătim pentru ce e mai rău. Pe de altă parte, niciodată nu mi-a plăcut să trăiesc cu drobul de sare deasupra capului şi-atunci zic că, în condiţiile astea, cel mai potrivit e acel strop de înţelepciune filozofică timpurie, care ne îndeamnă să trăim clipa: mai mult ca niciodată, cred că ar trebui să ne bucurăm de prezentul pe care-l avem, fiindcă viitorul, din toate punctele de vedere, s-ar putea să fie mai sumbru… Mai există însă încă o faţetă: ştiu că, statistic, omenirea pare să fie în culmea progresului, că se află pe un vârf al nivelului de viaţă şi sănătate, şi-atunci, dacă mass-media ar da mai puține știri negre, poate c-am sta mai liniştiţi, chiar şi aşa, având un război la uşa casei.
– Cu atâtea amenințări pe cap de locuitor, crezi că va mai exista dispoziție pentru muzică, pentru artă, în general?

– Luând în considerare cel mai pesimist scenariu, cred că singura muzică supravieţuitoare, care va reuşi să reînsufleţească spiritul uman, va fi aceea cu… chitare. Chiar așa! Muzica trece printr-o perioadă de dezumanizare, din punct de vedere tehnic, şi mă refer aici la tot ce înseamnă posibilităţile de editare ale muzicii în studio, la tot ce poate să facă un calculator din muzică, la această perfecţionalizare a muzicii prin calculator care, însă, vine la pachet, cu dezumanizarea ei. Trend-urile actuale, care sunt apreciate de cei mai tineri, şi inclusiv mainstream-ul sunt, cumva, fără noimă: mainstream-ul este benign, nu vorbeşte despre nimic, în vreme ce underground-ul tinerilor atribuie valoare, parcă mai mult ca oricând, unor principii foarte frivole, precum banii, fetele etc. Lucrurile astea dispar în momentul în care – Doamne fereşte! – se întâmplă o catastrofă, şi-atunci, întrucât curentele nasc contra-curente, nu am niciun dubiu că, la un moment dat, lumea îşi va dori din nou să asculte oameni cântând despre oameni, cu suflet şi cu instrumente reale.
„Lucrez asemenea unui ceasornicar”
– Se pare că asta începe deja să se întâmple. Statisticile sociologice realizate în Occident arată o puternică întoarcere în artă către trecut, către valorile sigure. Crezi că „Viţa-de-vie”, ajunsă acum în etapa maturităţii, se încadrează în acest concept?

– Ca să nu fiu înţeles greşit, îţi mărturisesc că mi-aş dori de multe ori să pot să abordez anumite aspecte ale vieţii într-un mod mai superficial. Mi-aş dori asta din toate punctele de vedere: aş câştiga timp, aş fi mult mai liniştit… Din păcate însă nu pot, pentru că aşa sunt eu clădit şi, în consecinţă, aşa sunt făcute şi melodiile noastre. Mie nu mi-e deloc uşor să compun, mă chinui foarte mult să orchestrez piesele şi să scriu versurile, adică nimic nu-mi vine aşa, dintr-una! Trebuie să stau să gândesc melodiile în întregul lor, să le bibilesc, să le aranjez, la versuri fug de cuvintele care mi se par nepotrivite… Totul e ales cu foarte mare grijă şi atenţie: eu lucrez asemenea unui ceasornicar. Pentru mine, fiecare melodie e o construcţie enormă! Ce mă bucură (ca să-ţi răspund la întrebare) este că muzica noastră place în continuare şi este apreciată şi că îi pot garanta fiecărei persoane pasionate că, dacă doreşte, poate să deschidă capacul acestui ceas frumos, care se numeşte „Viţa-de-vie”, şi să vadă cum a fost asamblat puzzle-ul, să vadă fiecare element care a intrat în alcătuirea lui. Deşi suntem o formaţie care are recunoaştere din partea publicului, am lăsat în arta noastră – sper ca exprimarea să nu pară prea pretenţioasă! – suficient de multe lucruri de săpat şi de descoperit în continuare. Nimic nu e dat aşa, mură-n gură, ci există mici „hărţi” care trimit către alte lucruri… E o vânătoare de comori!
– Nu te-am întrebat niciodată de unde vine numele formaţiei tale, Vița-de-vie. E vorba de rod? Un rod dăruit oamenilor prin muzică?
– A fost o pură întâmplare! Şi chiar râdeam cu colegii mei că atunci, la început, ne numeam „Viţa-de-vie”, dar noi eram o trupă care bea bere. (râde) Povestea e aşa: eram în studio şi înregistram primele trei demo-uri, când cineva ne-a confundat cu „Sarmalele reci”. Noi, pe vremea aia, nu aveam încă un nume. Acum oamenii se întâlnesc, îşi aleg un nume pentru o trupă, după care se apucă de muzică. În ‘90 era cu totul altfel: toată lumea voia să cânte, se apuca de treabă şi abia mai târziu se punea şi problema numelui. Aşadar, noi nu aveam încă un nume, eram în studio şi înregistram primele noastre trei piese, când cineva, așa cum ți-am spus, ne-a confundat cu „Sarmalele reci” şi-atunci Adrian Ordean a zis aşa, la plesneală: „Nu, dom’le, sunt Viţa-de-vie!”. Noi am auzit şi-a fost ceva de genul „Săru’ mâna, naşule, aşa rămâne!”. Deci, în spate, n-a existat nimic filozofic, nicio metaforă, dar uite că, în timp, lucrurile s-au legat: eu am devenit pasionat de vin, chiar import un vin din Italia… Nimic nu e întâmplător!
– Pari un om bucuros, mulţumit de rostul vieţii sale. Ai un fel ţintit de a-ţi transforma viaţa în bucurie?
– Am o parteneră extraordinară de viaţă: anul trecut am împlinit 30 de ani de când suntem împreună, practic, am copilărit şi am crescut împreună… N-am fost singur în viaţă: ea a fost tot timpul lângă mine. Şi eu lângă ea. Ceea ce contează cel mai tare! Apoi au apărut copiii şi am devenit patru, copiii sunt acum adolescenţi şi ne scot peri albi… (râde) Abia aştept să le treacă adolescenţa, dar, pe de altă parte, aş trage cât mai mult posibil de timp ca să-i ţin aproape de noi… Vezi, nimeni nu-ţi vorbeşte, când faci copiii, şi de părţile astea, care vin mai târziu: că, la început, vai, sunt bebeluşi, sunt frumoşi şi-i ţii în braţe şi le dai să mănânce, dar apoi cresc şi se fac adolescenţi şi e al naibii de greu, ca părinte. Noroc cu Manouche (râde), pansamentul universal: Manouche e căţeluşul nostru în vârstă de 4 ani, un teckel sârmos, care alină orice durere şi însoţeşte orice bucurie.
– În ziua de astăzi, majoritatea copiilor își aleg drept părinți internetul. O problemă spinoasă pentru mamele și tații conteporani. Cum te descurci?
– Copiii mei au trecut prin perioada de stat pe laptopuri, calculatoare, telefoane şi jocuri, au epuizat-o deja. Şi, conform zicalei, aşchia nu sare departe de trunchi: niciunul dintre ei nu se regăseşte în valorile prezentului, pe care colegii lor de vârstă le ridică la rang de statuie. Deci nu sunt îngrijorat din punctul ăsta de vedere: copiii mei nu stau pe internet, nu dau doi bani pe reţelele de socializare… Fiecare are personalitatea lui foarte bine determinată, sunt nişte individualităţi clare şi solide. Deşi au toate datele necesare şi m-aş fi aşteptat să se facă muzicieni, probabil că asta n-o să se întâmple. Din păcate! Bine, atunci când a fost cazul, nici noi, ca părinţi, n-am insistat în sensul ăsta, fiindcă am vrut să avem o relaţie foarte democratică, aşa că atât Toma, cât şi Maia au renunţat la majoritatea instrumentelor de cântat.
– Către ce gravitează acum?
– Toma este oarecum conectat la muzică, pentru că face multă producţie de sunet pe calculator şi pune muzică, ca DJ. Pentru moment, e în zona de muzică electronică, după ce a trecut prin mai toate genurile muzicale, începând, evident, cu rock-ul lu’ ta-su. Sperăm să urmeze şi nişte studii în domeniu. Iar Maia este în clasa a X-a şi, în momentul de faţă, e foarte axată pe psihologie: citeşte non-stop. Vom vedea ce va urma… În orice caz, ceea ce am încercat să le explicăm amândurora este că trebuie să-şi găsească repede-repede o pasiune, una care să-i însoţească de-a lungul întregii vieţi. Dacă pot să facă din ea şi o meserie, foarte bine, dar oricum de fiecare dată când viaţa pare că se înfundă şi că nu mai are sens, dacă ai o pasiune, îndreptându-te către ea, îţi îndrepţi perspectiva asupra vieţii.
„Cumva, mi-e teamă de fericire”
– Într-un interviu luat în urmă cu 6 ani te declarai un om fericit. Îţi mai menţii declaraţia?

– Eu m-am născut nefericit! Nefericirea e fermentul creativităţii mele. Aşa că nici nu ştiu dacă, în sensul ăsta, vreau să fiu fericit. Pe de altă parte, sigur că există şi clipe de fericire. Uite, exact ieri vorbeam despre asta cu Maia, care m-a întrebat dacă sunt fericit. Am încercat să-i explic (în timp ce ea îşi dădea ochii peste cap, de cât de inteligent mă străduiam să par în faţa ei) că, din păcate, fericirea nu e o stare continuă şi că, dacă ar fi o stare continuă, n-am mai sesiza-o, fiindcă ne-am obişnui cu ea. Prin urmare, dacă stau să mă gândesc la tabloul întregii mele vieţi, dacă adopt o perspectivă aşa, de sus, atunci da, pot să spun că sunt un om fericit. Însă, practic, luând în calcul doar momente de viaţă, dacă mă întrebi asta, atunci răspunsul e că, de cele mai multe ori, sunt mai degrabă nefericit. Cred că mi-e şi teamă, cumva, de fericire… Ce e clar e că sunt cel mai fericit om de fiecare dată când cânt şi încă vreo 2-3 ore după ce cobor de pe scenă, cât se prelungeşte acea stare euforică. Or, pentru că am şansa asta, să fiu fericit de atât de multe ori pe parcursul unui an, atunci când sunt civil uite că sunt mai degrabă nefericit. Ceea ce nu e neapărat o problemă, că tot muzica o rezolvă – muzica şi zâmbetele copiilor!
„E fantastic ce se întâmplă între «Vița-de-vie» și o orchestră simfonică”
– Atunci, să revenim la muzică: cum arată anul 2023 pentru „Viţa-de-vie”? Unde puteţi fi văzuţi „pe viu”?

– Anul trecut, în noiembrie, la Sala Palatului din Bucureşti, am făcut un concert „Viţa-de-vie Simfonic”. Sala Palatului a fost plină, iar feedback-ul pe care l-am avut a fost absolut extraordinar, aşa că ne-am gândit să iniţiem un turneu de filarmonici: am început anul trecut, în decembrie, cântând cu filarmonicile din Târgu Mureş, din Braşov şi din Craiova, acum, în ianuarie, am avut încă două concerte sold-out cu Filarmonica Braşov; pe 15 februarie o să ajungem la Cluj, să cântăm cu Filarmonica Transilvania, şi vom continua așa tot anul 2023. Mie îmi plac foarte tare lucrurile care nu s-au mai făcut: o idee, cu cât e mai prostească, cu atât îmi place mai tare. (râde) Aşadar, ne-am gândit să fim noi prima trupă care să plece într-un turneu de filarmonici: să nu ne plimbăm prin toată ţara împreună cu o orchestră filarmonică, ci să mergem noi prin toate oraşele care au o astfel de orchestră şi să cântăm cu acei muzicieni. Ceea ce poate suna simplu, dar în realitate e destul de dificil de realizat, pentru că lumea rock-ului şi lumea muzicii clasice sunt destul de antonimice: noi cântăm cu metronom, ei cântă cu dirijor, noi cântăm amplificat, ei cântă neamplificat, sălile în care cântăm au fost concepute special pentru instrumente neamplificate, iar noi venim acolo cu amplificarea noastră… Deci e o listă luuungă de NU-uri, de motive pentru care o astfel de colaborare nu se poate face, dar tocmai lista asta lungă de NU-uri ne-a spus că asta e o treabă exact pentru noi, pentru „Viţa-de-vie”. Şi uite că, până acum, experienţele pe care le-am avut au fost cu-adevărat colosale! Este incredibil cum ne cunoaştem pentru prima oară cu orchestra, fiind întâmpinaţi cu o doză de rigiditate de către muzicienii clasici, pentru ca, după concert, aceiaşi oameni să se uite şi la noi, dar şi la ei înşişi, şi la instrumentele lor cu o extraordinară uimire, cu un „UAU! Prin ce tăvălug de emoţii am trecut şi cât de fabulos a ieşit!”. Este fantastic ce se încheagă între „Viţa-de-vie” şi o orchestră simfonică!
– În încheiere, Adrian, fă, te rog, o urare pentru anul care a început, un dar pentru cititori…
– Oricât de banal ar suna, urarea pe care le-o fac tuturor este, în realitate, una vitală: sănătate şi pace!