DUCU BERTZI (Muzician): „Maramureșul mă ține aproape de cine sunt”

Prin zăpezi, cu chitara-n spate

– „Ducu Bertzi”! Într-o vreme când muzica folk dă semne anemice de viață, numele dvs. stă scris cu majuscule pe numeroase afișe de concerte, semn că sunteți solicitat. Pe ce drumuri vă prind zăpezile astea târzii?

– Chiar mă aflu mult pe drumuri, iar după anii de pandemie, sunt tare fericit să tai iarăși țara-n lung și-n lat, cu chitara în spinare. Prima zăpadă de fe­bruarie m-a prins la Poiana Brașov. M-am bucurat ca un copil să mă trezesc și să găsesc totul alb. Aș fi sărit ca un puști, direct pe săniuță, dar eram acolo pentru un concert, și în astfel de situații, sunt foarte precaut să nu răcesc, să fiu odihnit și în formă pen­tru public. Experiența m-a învățat să rezist tenta­ții­lor de acest fel, oricât de ademenitoare ar fi. Munca e muncă, dacă nu o tratezi cu disciplină și responsa­bilitate, nu reușești nimic. Așadar, mi-am pus pofta în cui, m-am bucurat doar să privesc zăpada și să mă las purtat de amintirea jocului de altădată.

– Mai țineți minte zăpezile de-altădată? Cum arătau iernile copilăriei în Mara­mu­reș?

– Erau superbe. Parcă încă simt nerăb­darea, așteptarea aceea plină de emoție, pentru când avea să cadă prima zăpadă. Cei dintâi fulgi de nea însemnau o bucurie enor­­mă. Pe atunci, zăpada se așternea te­mei­nic, dura săptămâni întregi, se bă­tătorea și făcea drumul perfect pentru patine, joaca prefe­rată pe timp de iarnă. În Sighet, pati­noarul era la marginea orașului, într-un parc, iar zăpada se întărea atât de bine pe tro­tuare, că mergeam pe patine până acolo. Mai mare plăcere ca asta nu se putea! Pa­tinele erau, la vremea aceea, doar niște la­me care se prindeau de bocanci, nu din as­tea moder­ne, cu tot cu gheată. Stricam în­călțămintea iarnă de iarnă cu ele, dar nu se supărau părinții. Ce puteau face?! Erau bucu­roși că făceam sport, că ne păstram sănătoși. Mă mai certau mama și bunica, fiindcă veneam acasă ud până la piele și în­ghețat bocnă, dar era mai degrabă o dojană alintătoare, o grijă să nu răcesc. Ce mai, când intram în casă de la patinoar sau de la derdeluș, eram roșu în obraji, pocneam de sănătate. O diferență incredibilă față de copiii palizi de azi, care abia se desprind de ecrane.

Maramureș – o terapie pe viață

– Ați copilărit într-o zonă mirifică a țării, cu oameni dârji, harnici și credin­cioși. Ce-ați păstrat în timp din spiritul maramureșean?

– Fiindcă tot vorbeam despre iarnă, primul lucru ce-mi vine în minte este dragul de a colinda. Colindele, cântate pe scenă sau din casă în casă, sunt o    bucurie sinceră pentru mine. O bucurie pe care am adus-o cu mine peste ani și prin timp din Maramureșul copilăriei. La fel am adus și tradițiile sărbătorilor. Nu pentru că aș ține nu știu ce ritualuri, ci pentru simplul fapt că nu concep ca Paștele și Crăciunul să nu fie celebrate acasă, în familie. Nu am renunțat niciodată la acest obicei, și la fel i-am învățat și pe copiii mei.

– Ați moștenit ceva și din firea mara­mureșe­nilor dvs., din caracterul lor?

– Da, și sunt mândru de asta. O trăsătură moș­tenită din Maramureș, și cu care m-am descurcat tare greu la început, în București, este punctuali­tatea. Alături de sfințenia cuvân­tului dat, mi-a creat probleme când am ajuns în Capitală, fiindcă stric­tețea lor cam lipsea în sudul țării. M-am obișnuit în timp și, foarte important pentru mine, nu m-am dat după lume, ci m-am luptat ca ea să nu mă schimbe, să nu-mi strâmbe coloana vertebrală cu care mă mândresc și care vine de acolo, din nord-vestul țării. Vă spun sincer că mă întăresc când merg acasă. De-a lungul zecilor de ani, de când sunt plecat, am făcut în așa fel, încât să ajung câteva săptămâni anual acasă, să mă remontez. Ca o terapie, una care pentru mine a funcționat de fiecare dată. Datorez mult Maramu­reșului, iar întoarcerea permanentă către el mă ține aproape de cine sunt eu cu adevărat.

Mama și scaunul cu trei perne

– Când ați simțit că provincia începe „să strân­gă”?

– Eram în liceu când visam deja să ajung departe. Îi spuneam mamei că într-o zi voi cânta la București, într-o sală mare, iar ea va avea loc în primul rând, pe un scaun cu trei perne. Glumeam dulce–amar, pentru că la vremea aceea, scaunele din sălile de spectacol erau din lemn, tari și reci. Dar eu asta visam: să plec în lume cu chitara în spate, să cânt și să o am pe mama în public, mândră de mine. De fapt, ea îmi povestea că dorul de ducă fusese în mine dintot­deauna; îmi spunea că eram mititel și o porneam prin curte spunând „duc, duc, duc”. „Hai să-i spunem Ducu, de mereu vrea să se ducă” , i-a zis mamei în­tr-o zi o bună prietenă. Și Ducu am rămas. Extrem de pu­țină lume îmi spune Alexandru. Tot legat de visul de a pleca în lume: eram în clasa a XI-a și am câștigat marele premiu la un con­curs de muzică și poezie. Era o perioadă culturală eferves­cen­tă, cu multe talente în Maramu­reș, iar cenaclurile literare, la mare modă. Nu se premia nimic cu bani pe atunci, dar puteai primi un obiect. M-au întrebat ce-mi doream, poate o chitară sau vreo carte. „O valiză!”, am ce­rut eu cu toată convingerea. Am primit-o, iar cu acea valiză mi-am făcut turneele foarte mulți ani. Clar, știam de mic că voi pleca. Tot pe ideea aceasta am intitulat primul meu disc „Dor de ducă”.

– Mai aveți acea valiză?

– Desigur, e chiar foarte bună și azi, doar că între timp au apărut cele moderne, mult mai practice. Dar o păstrez ca pe un prieten vechi, e plină de amintiri: foto­grafii, mici obiecte, tăieturi din ziare. Vă dau cuvântul că între ele, cele mai multe sunt articole din Formula AS, zeci de pa­gini, pentru că e o revistă pe care am apreciat-o nespus, mereu. Atât de dragă mi-e această valiză și ideea pe care ea o reprezintă, că azi, la Festivalul de folk „Floarea de Colț”, pe care-l organizez la Sighet, ofer o valiză cadou câte unui tânăr interpret care mă impresionează în mod special. Una din acestea noi, pe roți, să-i fie de folos când cariera lui va prinde aripi!

De la „Song”, la „Cenaclul Flacăra”

– Cum vi s-a părut lumea „de dinjos de Mara­mureș”? Era cea la care visați?

– În general, da. Poate că m-am adaptat puțin mai greu Capitalei în primă fază, fiind din provin­cie, dar m-au ajutat foarte mult oamenii pe care i-am întâlnit. Primul contact a fost cu Casa Stu­denților din București și atmosfera extraordinară de acolo. Eram student la Politehnică, iar în această sală îmi duceam veacul, fiindcă erau mereu specta­cole de jazz, folk, rock. Eu însumi am în­ceput ime­diat să cânt pe acea scenă. Tot acolo am desco­perit grupul Song, condus de Ioan Luchian Mihalea. Ce cor! Magistral! Imediat mi-am dorit să fac parte din el, pentru că simțeam că voi avea enorm de învățat. Inițial, Mihalea nu m-a primit, fiindcă deja începusem să am un nume ca solist, iar asta nu se potrivea cu ideea lui de a aduna doar tineri studenți complet necunoscuți. Dar am insistat, am dat probă, și până la urmă am fost parte din „Song” timp de patru ani. De la armonie, la cum să stai pe scenă, de la disciplină, la emisie vocală – toate acestea mi-au stat drept bază întreaga carieră și le-am învățat de la Ioan Luchian Mihalea. Când am ajuns în Ce­naclul Flacăra, se mira toată lumea cât de dezin­volt eram pe scenă, ce familiară îmi era. Firește, pentru că învățasem totul în turneele cu grupul „Song”. Eram și cuminte, fiindcă Mihalea nu ne lăsa nici la dis­cotecă. „Voi sunteți studenți, oameni cu carte și aspi­rații înalte, nu aveți ce căuta în astfel de locuri!”, ne spunea și noi îl ascultam. Revenind la întrebare, lumea aceasta, cu studenți la Litere, Arhitectură, Politehnică, Medicină, a fost cea care m-a întâmpinat prima, iar faptul că era atât de ete­rogenă m-a ajutat și pe mine, tânăr învățăcel din Sighetu Marmației, să mă adaptez. Având Capi­tala ca zonă de tampon către lume și având norocul ca aici să mă împrietenesc și să cânt cu asemenea oameni, totul a devenit mai ușor de „cucerit”.

Viteza prieteniilor s-a schimbat

– Domnule Bertzi, lumea spectacolului s-a schimbat mult, artiștii la fel, fiecare pe barca lui. Mai sunt posibile solidaritățile de odinioară?

– Mi-e și greu să-mi imaginez, pentru că eu nu am conceput niciodată să-mi duc ca­riera artistică fără să leg prietenii de-a drep­tul frățești. Ce-ar fi fost viața mea fără dragul de Florian Pittiș, fără Marius Bațu, Mihai Neniță sau atâția alții? Ei nu au fost și nu sunt doar colegi, ci oamenii mei de suflet. Ne știm toate problemele, toate supărările și toate fericirile, din priviri simțim dacă unul dintre noi are ceva pe suflet. Eu nu văd cum ar putea rezista o carieră artistică fără prie­tenie. De aceea, nici nu pot da un răspuns exact la întrebare, pentru că eu am rămas doar între ai mei. Am îmbătrânit împreună cu prietenii mei. Ca un simplu observator, pot răspun­de, totuși, că nu prea văd cum tânăra generație ar pu­tea să mai funcționeze la fel, iar una dintre cauze este că azi se caută succesul imediat. Lucru dificil de realizat, iar dacă se întâmplă, garantez că acel suc­ces e unul efemer. Ei bine, din dorința glo­riei ime­diate, nu se mai pune accent pe relațiile in­terumane. Poate vorbesc cu păcat, poate tinerii cân­tăreți se țin unii de alții, dar eu nu prea am observat. „Salut! Salut”, o îmbrățișare frugală, o poli­tețe, apoi concertul, un semn mic din mână și gata, fiecare pe drumul său. Păi, nouă ne era în egală măsură drag specta­colul, cum ne era întâlni­rea de după el. Și azi, la câte un festival mare sau la Sala Palatului, noi, cei bătrâni, ne adunăm toți în cabina unuia, râdem și povestim, pe când cei tineri stau singuratici, fiecare în cămeruța lui. Este clar o diferență, dar ea nu trebuie judecată. Noi am legat aceste prietenii în alte timpuri, trăite în alte condiții și la alte viteze. Azi, e o realitate cu totul diferită. Nu e mai rea, nu e mai bună, e doar alta.

– Ce public mai ascultă muzică folk?

– Un public din categoria „foarte nu­meros”. Apoi, cu mare bucurie constat că e și tânăr. Evident că la concerte vin și oameni de vârsta mea, dar foarte mulți sunt tineri, or asta e o mulțumire cum alta nu-i. Da, au telefoanele în mână, iar lucrul aces­ta m-a deranjat la început. Apoi am observat că unii căutau pe telefon versurile melo­diilor, ca să le poată cânta împre­ună cu mine. Vedeți, nu putem judeca doar aparențele. Pe timpuri, Cenaclul Flacăra era singura op­țiune de divertisment, iar atunci publicul îl aș­tepta ca pe-o minune. Veneau din case înghe­țate în săli de spectacole și mai înghețate, și se adunau cu miile. Azi vin tot cu miile, deși au atât de multe op­țiuni: spec­tacole, filme, mall, club, tea­tru, restau­rante… Pe cine alegi ca public: pe cel nou, cu tele­foane, sau pe cel înfri­gurat de odinioară? Ei bine, eu nu cred că se poate face o alegere între unii și alții, în schimb, se poate spune cu certi­tudine că se merge la spectacole cu miile încontinuu, de atunci și până azi. Iar la folk, vă zic, e gro­zav. Am de do­uăzeci și cinci de ani emisiunea „Omul cu chita­ra”, de la Radio România Actualități (împreu­nă cu prietenul Mihai Cosmin Popescu), deci, prin natura meseriei, știu de fiecare concert și festival de gen. Peste cincizeci anual erau înainte de pandemie, iar acum își revin cam toate! Foarte multe, singura pro­blemă rămâne mediatizarea lor. Nu se știe de ele așa cum s-ar cuveni. Acesta a ajuns cel mai important aspect al show business-ului: reclama. Vă spun în cunoștință de cauză, eu însumi am ajuns la a zecea ediție a Festivalului „Floare de Colț” de la Sighet și știu exact ce înseamnă promovarea bine făcută pentru un astfel de eveniment.

Folkul își schimbă temele

– Folkul era pe timpuri o muzică menită să pună poezia pe portativ. Își mai păstrează noble­țea?

– Așa este, folkul s-a cântat mereu pe un text foarte bun, fie că e opera unui poet, fie însuși can­tau­torul este talentat la rime. Până azi se cântă și marii clasici, și poeți contemporani. Nu trebuie să uităm că timpurile se schimbă, iar odată cu el temele, dar menirea acestei muzici a rămas aceeași. Astăzi, de exemplu, mie îmi place foarte mult abordarea realității sociale în mod ironic, cu texte amu­zante și foarte istețe. Ada Mi­lea, trupa Fără Zahăr sunt doar două exemple de artiști excep­ționali în acest sens și, foarte im­portant, cu un mare suc­ces. Da, e impor­tant că au succes, pentru că asta ne spune multe despre ca­litatea foarte bună a publicului. Se găsesc ar­hisuficiente teme în prezent, totul este să știi să le cânți meșteșugit. Mie, personal, mereu mi-a plăcut să fiu pus la punct cu tot ce se întâmplă în jurul meu. De la politică la social. Uitați, eu trebuie să știu exact care este situația financiară a românului de rând, ca să pot estima cât aș putea cere pentru un bilet. Nu mai pot azi, pe criză, să pretind o sută de lei, pentru că nimeni nu vine singur la un concert, iar încă o persoană înseamnă două sute de lei de familie. Pentru aceste timpuri grele e foarte mult. Artistul trebuie să fie conștient în ce țară trăiește, care e condiția publicului său, care sunt temele care-l interesează. Nu poți fi un boem la nesfârșit, tră­iești printre oameni, iar aceștia sunt publicul tău. Vă spun cu mâna pe inimă că tinerii cantautori de azi știu exact în ce lume trăiesc și o cântă cu mare is­cusință.

Doi pe-un balansoar

– Dar despre dragoste mai cântați? Tocmai ce sărbătorim Dragobetele…

– Iubirea nu este ceva ce se poate pierde, azi e, mâine nu. Omul nu poate exista fără iubire. Iar întâmplările legate de acest sentiment vor rămâne veșnic cele mai frumoase. Sigur că-i deschid ușa Dragobetelui! Povestea mea de iubire are mai bine de treizeci de ani, iar eu nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea în fiecare zi. Totul a de­venit mai ușor în viața mea, după ce am cunoscut-o pe Theodora. Aveam treizeci de ani, eram deja un nume în muzică – apreciat, îndrăgit, chiar curtat –, dar abia când m-am îndrăgostit, balansoarul s-a echi­librat. Am simțit pentru prima dată că, indife­rent ce mi s-ar întâmpla, găsesc spri­jin în jumătatea mea. Până și anii ce vin ne­milos peste mine, părul grizonat și alura mai puțin sportivă le suport mult mai ușor, știindu-mi soția aproape. Poate lumea crede că viața unui artist e doar bucurie, dar se înșală. Câteodată, singurele momente fericite dintr-o zi sunt doar cele de pe sce­nă, pentru că vezi oameni fericiți în față. Din­colo de asta, pot fi zile întregi de ten­siune, de supărări, depresii, poate de boală. Atunci, unde mergi? Acasă! Acolo te duci, acolo e familia, acolo sunt echilibrul și căldura. Da, am avut noroc să iubesc o fe­meie extrem de inteligentă, căci numai așa poate cineva să reziste hachițelor și programului unui artist. Gândiți-vă numai la faptul că toate deplasă­rile mele au fost și sunt în weekend. Săp­tămână de săptămână, sâmbăta și dumini­ca, soția mea este singură acasă, cu copiii. Ani de-a rândul. Păi, cine suportă asta? Doar o femeie inteligentă și înțelegătoare. Să nu mai spun că e medic, are o mulțime de studii în medicină și    management! E și mai greu pentru o femeie de carieră să facă astfel de sacrificii. De la ea am în­vățat regulile jocului într-o căsnicie, cum trebuie să dai, în aceeași măsură în care primești, cum trebuie să ai putere să treci peste multe lucruri, de dragul iubirii. Re­pet, o iubesc, îi datorez enorm, mulțu­mită ei sunt aici, încă plin de energie. Fără dra­gostea ei aș fi resimțit mult mai dur trecerea timpului.

Dor de vremuri fără griji

– Domnule Bertzi, o ultimă întrebare: de ce vă este cel mai dor azi?

– De copilărie. Știu și motivul: pentru că în copilărie nu ai griji. Joaca este singura ta problemă. Treaba ta e doar bucuria. Evident că spun lucrurile acestea cu mintea unui om mare, a unui bunic. La fel ca majoritatea copiilor, mic fiind, voiam și eu să cresc cât mai repede, ca să-mi iau zborul cu proprii­le aripi. Greșit! Atât de greșit! Mi-e dor de copilărie ca de nimic altceva, dar de copilăria mea. De co­pi­lăria mea, simplă, curată, de timpurile în care, iarna, grija cea mai mare era să fie zăpada cât mai groasă și mai bătătorită pentru patine.