MANUEL VILAS (Scriitor): „Sunt un copil venit din foame”

Este unul dintre cei mai cunoscuți și apre­ciați scriitori spanioli contem­porani. Romanul său „În toate a fost frumusețe” a fost tradus și în românește. Cartea este un fel de manual al doliului, un îndreptar care încearcă să ne învețe cum să facem față durerii pierderii celor dragi cu înțelepciune, dar și cu un strop… de umor. Un roman dureros de frumos, despre care am avut bucuria să pot vorbi chiar cu cel care l-a scris.

„Părinții mei sunt persoanele care m-au iubit cel mai mult în viața asta”

– În cartea dumneavoastră, „În toate a fost frumusețe”, spuneți că moartea este ceva „legal”. Nu ar trebui, oare, ca moartea să fie, de fapt, mai curând ilegală? Es­te împotriva vieții, pe care o curmă…

– Sigur că e o ironie la mijloc. Dar pentru că moartea e certificată de stat, te ajută să mori mai liniștit. Poți, în sfârșit, să te odihnești… legal. Statul nu mai are nimic să îți mai ceară. Individul care are certi­fi­cat de deces emis și parafat de către stat nu trebuie să se mai trezească să mai meargă la muncă. Gata. Poate dormi liniștit. Sau poate trăi liniștit în altă lume. Așa că într-un fel, e bine să fii mort, că măcar atunci sta­tul te lasă în pace. Plus că nu mai ai fac­turi. Te lasă în pace și doctorii, și com­paniile de telefonie mobilă, și Martorii lui Iehova, care îți bat la ușă în cele mai nepo­trivite momente, nu mai trebuie să îl mai vezi pe Putin la televizor, nu mai trebuie să su­feri că lumea as­ta e plină de ne­drep­tate… Ce ar fi ca, la un moment dat, să le spunem po­liticienilor: „Băi, băieți, ce ați face voi dacă noi toți am fi morți? No­uă sigur ne-ar fi mai bine fără voi!”.

– Unul din lu­crurile șocante ale ro­manului dvs. este când spuneți că reușiți să co­mu­­nicați cu pă­rin­ții care între timp au murit, mai bine decât atunci când ei erau în viață. Cum fa­ceți asta?

– Părinții mei sunt persoanele care m-au iubit cel mai mult în viața asta. Iar spațiul de dragoste creat de mama și tata pentru mine este infinit. E dragoste necondiționată. Iar acest tip de dragoste nu există decât dinspre părinți spre copii. Dar nu și dinspre copii spre părinți. Un tată sau o mamă și-ar da viața pentru copiii lor, dar copiii nu ar face acest sacrificiu pentru părinți. Este o lege biologică și un mister al vieții. Dragostea este un loc unde ca­pitalismul nu reușește să pătrundă. Tocmai capi­talismul care intră peste tot: în apa care curge de la robinet, în lumina din becuri, în soneria telefonului mobil, în hainele pe care le purtăm, ei, uite că nu reușește să pătrundă și în dragoste. În dra­goste, în general, dar cu atât mai mult, în dragostea dinspre părinți spre copii.

– Sunteți anticapitalist?

– Nu. Chiar nu. Până la urmă, așa im­perfect cum este capitalismul este deocam­dată cea mai bună orânduire. Numai că, pur și simplu, am ajuns în timp la convingerea că dragostea nu are preț, economic vor­bind. Nu poți pune o etichetă cu un preț pe dra­gos­te, pentru că, pur și simplu, nu este o marfă. Căs­nicia are un preț în bani. De obicei, descoperim asta la divorț.

„Dragostea părinților pentru copii este, cred, singura formă de iubire autentică”

– Spuneați că moartea părinților v-a făcut vizionar. Cum se manifestă starea de vizionar? Și ce înseamnă asta de fapt?

– E complicat de explicat. Moartea persoanelor importante din viața noastră ne face nu doar să ne gândim la sensul vieții, ci ne ajută să și privim un pic „dincolo”. Cei dragi nouă ple­cați deja ne trans­mit niște mesaje de dragoste de dincolo, pe care poa­te nu le în­țelegem, dar le sim­țim.

– Vorbiți mult în romane des­pre iubire. Ce este iubirea, de fapt, pentru dumneavoastră?

– Dragostea părinților pentru copii este, cred, singura formă de iubire autentică. Să dai, fără să aștepți nimic în schimb.

– „În orice dramă este și un pic de comedie” afirmați undeva. Există umor în orice?

– Da, absolut. Dacă te preo­cu­pă doar durerea, nu vei mai ob­serva umorul. Dar el există peste tot. Umorul înseamnă inteligență, înseamnă cunoaștere, este o formă înțeleaptă de a înțelege viața. Umo­­rul explică viața. Nu poți în­țelege viața dacă nu ai umor. Și dacă vrem să fim – dacă nu chiar fericiți, dar măcar mulțumiți – tre­buie să nu dra­ma­tizăm lucrurile. Oricât de greu de crezut ne poate părea în egoismul nostru, sufe­rința noastră nu este cea mai mare din lume. Există me­reu oameni cu mult mai nefe­ri­ciți. Dar nici ei nu trebuie să dra­ma­tizeze lucru­ri­le. Pentru că vor fi me­reu alții mai ne­fericiți ca ei. Doar dacă avem umor, chiar și umor din ăsta negru, vom putea fi salvați.

„Îmbătrânirea este, de fapt, o formă lentă de împrietenire cu moartea”

– Până la urmă, cum e bine să trăim: gân­din­du-ne la viață sau la moarte?

– Trebuie să știm că suntem ființe trecătoare. Viața nu e pentru totdeauna.

– Și tocmai de aceea trebuie să ne bucurăm de ea, nu?

– Absolut. Dar ni se dă timp. Pentru că îmbă­trânirea este, de fapt, o formă lentă de împrietenire cu moartea. O luăm ușor. Probleme cu oasele, cu inima, devenim fragili, viața dispare puțin câte pu­țin. Să te împuținezi ușor și linștit, fără prea multă durere, este cea mai tandră formă de a muri. Moar­tea violentă e o tragedie. Dar plecarea lentă, cal­mă, e bună.

– În carte scrieți că părinții dvs. au îmbătrânit diferit. Mama, mai greu decât tata.

– Mama mea nu a acceptat ideea de îmbătrânire și de asta suferea nespus. Iar cremele indecent de scumpe pe care și le cumpăra nu au ajutat-o deloc. În societatea actuală, îmbătrânirea femeilor nu este privită la fel cu îmbătrânirea bărbaților. Un bărbat de 70 de ani nu este considerat bătrân, dar de cele mai multe ori, o femeie de 60 de ani nu își mai gă­sește un serviciu. Din punctul de vedere al guver­nelor, îm­bătrânirea femeilor nu este egală cu cea a bărbaților.

– O constantă a copilăriei dumneavoastră a fost sărăcia. „Omul trăiește aproape întreaga via­ță luptând cu sărăcia” scriați. Ce înseamnă lupta cu sărăcia?

– Cu toții muncim pe lumea asta pentru că ne pa­nichează ideea de sărăcie. Să nu avem bani să ne plătim ratele, să nu avem o casă, să nu avem ce mânca, toate aceste griji ne paralizează. Toată copi­lăria mea am crescut cu spectrul sărăciei deasupra capului. Era o spaimă constantă. Vin dintr-o fa­mi­lie săracă și am în ADN teroarea de sărăcie. Mi-e frică și azi să nu mor flămând. În pro­viziile pe care le fac mereu sunt mama și tatăl meu, cei cumplit de săraci. Copiii mei îmi spun me­reu: „Tată, re­laxează-te, că nu vei muri de foa­me”. Dar eu nu mă pot abține. Dacă mă duc la un res­taurant și văd oamenii că nu mănâncă tot din farfurie, mă apucă furiile. Corect ar fi ca, dacă nu mă­nânci tot la restaurant, să iei ce rămâne acasă, dar în Spania, pentru că sunt mulți nou îmbogățiți, se consideră rușinos să îți iei mâncarea la pachet. Îmi vine să le spun: „Băi, nesimțiților, vouă vă tre­buie un război sau un cataclism ca să realizați cât de importantă este mâncarea!”. Sigur că astea sunt tra­ume din copilărie. Copiii mei îmi mai spun și: „Tati, nu mai e nevoie să mergi cu autobuzul. Ai destui bani cât să îți permiți un taxi!”. Dar eu mă simt vinovat când fac asta. Pentru că părinții mei nu și-au permis niciodată în viața lor un taxi. Aveam o mașină care pentru tata era ca un membru al fa­miliei și pe care o proteja, o punea mereu la umbră. Cred că pentru mine stabilitatea financiară e ca umbra pentru mașină a tatălui meu. Ce să mai spun? Sunt un copil venit din foame. Ca mulți din­tre oamenii de azi și din toate timpurile, de fapt. Cred că teroarea de sărăcie este, de fapt, frica ata­vică de foame. În afară de câțiva aristocrați, pe lu­me au trăit doar fer­mieri, muncitori, negustori, oameni care au mun­cit pentru a trăi. Și toți s-au trezit dimineața și s-au dus la muncă, nu de plă­cere, ci din necesitate. Pen­tru că trebuia să lupte cu sărăcia. De aceea mi se pare o lipsă de mora­litate să arunci mâncarea.

– Vreme îndelungată ați fost profesor. De ce ați renunțat?

– Scopul profesorului ar trebui să fie ca orele de predare să se transforme în bucurie. Școala să fie o binecuvântare. Elevul să fie fericit. Din pă­ca­te, eu am învățat la o școală catolică, unde accen­tul se punea pe o disciplină de fier, și mergeam cu groa­ză la școală. Ca să fiu sincer și să vorbesc mai puțin elevat, făceam pe noi de frică atunci când intra profesorul în clasă. Din păcate, învățământul de azi, fie el și laic, nu diferă prea mult de vre­mu­rile acelea. Sigur, e importantă disciplina, nu spun că nu, dar elevilor trebuie să le placă școala, să în­vețe cu drag. Starea de bine a elevului nu intere­sează însă pe nimeni în sistemul de învățământ. Să fii profesor e o chestie de vocație. Este o misiune aproape sacră. Dar prea puțini dintre cei care conduc sistemul iau în calcul acest lucru.

– Revenind la moarte, tema romanului dvs.: cum ar trebui să manageriem pierderile celor dragi? Dar pierderea iubirii? Pierderea, în general?

– Cu durerea în suflet, dar cu multă dragoste și cu un strop de umor.