Povești de Mai
La început de Mai, în Apuseni, primăvara miroase a pământ și are culoarea verde a ierbii abia scăpate din colții frigului. Orășean trecător pe cărări de munte, abia de înțelegi privilegiul de a simți cu adevărat anotimpul, de a-l străbate pas cu pas, ca pe un drum ce duce mereu spre tine, ca spre o destinație la care nu ai mai ajuns de mult. Sub cerul albastru, caut povești cu flori.
Armindeni

În calendarul vechi, popular, lui Mai i se spune Florar. Luna florilor. O imagine care nu se potrivește, însă, cu toată țara. O fi Mai luna florilor la câmpie, la munte, nu. Doar cireșii sunt înfloriți, iar merilor abia de le-au dat pupii bobocilor, mici și roșii.
Pe pământul proaspăt arat oamenii lucrează de zor. Pentru cei de la țară, 1 Mai nu e zi liberă, pun cartofi și arpagic, pregătesc straturile în care vor așeza, cât de curând, răsaduri de roșii, de ardei sau vinete, semințe dolofane de fasole sau pe cele subțirele de castraveți. Cu toții ridică mâinile când le treci pe-aproape. Nu știu cine ești și nici ce vânt te-aduce prin zona lor, dar, până la proba contrarie, ești un om bun, căruia-i dau binețe. Și-ți zâmbesc, de departe, umplându-ți ziua și sufletul cu floarea omeniei românești.
Într-o ogradă, o bătrână stă aplecată peste un strat de pământ. Pune în el niște răsaduri plăpânde. Să fie flori? „Da, îs flori, micsandre și gălbenele. Poate dă Dumnezeu și s-or prinde. Îi frig. Niciodată n-o venit primăvara așa de târziu!”. Ne prezentăm. Femeia se numește Maria Ștef, are 88 de ani împliniți și de 35 de ani a rămas văduvă. Îi place să povestească și-o face cu drag, cu un glas subțire, tremurat, și-un zâmbet care umbrește ridurile anilor ce i s-au așezat pe chip.
Sania cu grâu
Sătucul Mariei Ștef se numește Poienița. Nume potrivit cu dealurile înverzite care se înalță din spatele casei, lăsând în jurul ei un ocol de lumină.

„Pe-aici, pe la noi, bătrânii spuneau că la 1 Mai începe cu adevărat primăvara și că în ziua asta, Sfântul Petru umblă pe pământ să vadă de-s oamenii gospodari ori ba. Și unde găsește Armindenul pus la poartă, intră în curte și o binecuvântează, iar unde nu-i, pleacă mai departe. Amu, io așa am știut din moși-strămoși, știe Dumnezeu așa o fi ori ba!”, povestește, râzând luminos, bunica Maria. Acum înțeleg de ce la toate porțile caselor de pe toate văile Munților Apuseni stau aninate ramuri de Arminden. Crengi de mesteacăn, fag sau frasin, pe care sătenii le pun în prima zi de Mai, ca Dumnezeu și sfinții Lui cei buni să le ocrotească gospodăria de rele și să le umple viața cu belșug. Că de muncă, se ocupă ei. „Suntem obișnuiți cu munca, cât o fi de grea, c-așa am apucat din moși-strămoși. Nu știu cum o fi în alte părți, dar aici, la noi, tăți oamenii or avut boi, plug, grapă, car, sanie, și cu celea or lucrat. Or fost mulți pe-aici și-or fost sănătoși, că nu mâncau nimic de cumpărat, numa’ zahăr, și-ăla un singur kilogram pe lună. Bine-o fost, nu tătă zâua dulce, ca amu. Puneam grâu, uite, acolo, pe deal. Fiecare om avea un hat, îl ara, îl semăna, și-apăi vara îl seceram, că era grâu de vară”.
Bunica Maria întinde mâna spre dealul din fața casei, ca și când ar mângâia lanurile de grâu. Azi, dealul este golaș, deși pădurea de la poale începe-a-l lua, încet, încet, în stăpânire. Încă se văd hotarele de iarbă ce separau haturile unul de altul. „Coborau oamenii fânul și grâul de pe deal cu carul, cu sania, la care înjugau boi ori vaci, care ce avea”, spune bunica Maria. Nedumerire de orășean: ce sanie, vara? Mi-o arată în șură: o sanie mare, trainică, din lemn. Și-mi explică: „Tălpicile de lemn, lustruite și lucioase, alunecau ușor pe deal în jos, chiar și pe părțile mai de coastă, pe unde un car normal n-ar fi reușit să străbată”.
Acum nimeni nu mai cultivă nimic pe culmea dealului, în sat au mai rămas oameni puțini. „Doamnă dragă, amu nu le mai prea place la tineri să muncească. Dacă-o fi să zic după muncă, vremuri bune ca acuma n-or fost de când îi lumea, că vine tăt de-a gata la poartă, și pita, și tăt, tăt ce-ți trăbă. Aici, la noi, la Poienița, vine cineva cu mașina de două ori pe săptămână, de ne-aduce câte ceva, că nu-i magazin. Mai fac pită-n cuptorul cu lemne de Paști și de Crăciun, că-n rest nu mai prea apucăm”.
Poiana cu păpădii

Maria Ștef n-a avut niciodată serviciu. „N-am avut vreme de asta. O lucrat bărbatu-meu, Dumnezeu să-l odihnească!, la mină, la Haneș, și nu știu de nu de-acolo i s-o tras și moartea, de-o murit de inimă, la nici 57 de ani. Serviciul meu o fost aici, la coada vacii, la sapă, la seceră, la porci. Și-o fost grea viața la coada vacii, mai ales după ce-am rămas sângură. Dar io zâc că vremurile de le-am trăit io or fost mai bune ca alea care vin, nu știu cum să zâc, așa simt. Aici, nici când o fost război, foamete n-o fost niciodată. Când o fost războiu’, or trecut rușii pe-aici și numa’ rele or făcut. Vecina de păstă vale era femeie tare frumoasă și-o stat tăt ascunsă-n tuleiele de cucuruz, să n-o găsească. Bărbații erau plecați, și-apăi rușii luau vaci, luau boi, le duceau cu ei, și când nu mai puteau mere vitele, le-mpușcau și le mâncau. În satul din jos, or vrut să ieie o fată faină, dar mamă-sa nu i-o lăsat, și-or împușcat-o. Dar foamete, nu, aia n-o fost niciodată. Tăți or avut câte ceva pus pe lângă casă, un cartof, un morcov, o fasole, de-o zamă lungă n-o fost să n-ai, dacă ai lucrat. Mă gândesc c-așa o fi și de-amu încolo, că de la o vreme mulți oameni tăt vin și-și cumpără case pe-aici. Dumnezeu știe de ce rânduie așa!”.
Întorc povestea la flori. Ce flori cresc primăvara în grădinile din satele Apusenilor? Bunica Maria se uită la mine și râde. Spune că pajiștile din Munții Apuseni îs mai frumoase ca orice grădină de pe pământ. De la jumătatea lui Mai, când apar păpădiile, zici că se mută cerul cu stele în iarbă, așa-s de multe și „luminoase ca aurul”. Apoi răsar margaretele, albăstrelele, scânteioara. „Când eram prunci, ne jucam de-a curcubeul prin ele, le adunam pe culori”, iar vara, când grâul de pe dealuri dădea în copt, se umplea de maci „roșii ca focul și de cicori, cum îi cerul lui Dumnezeu de albastru.” „Ce flori să mai pui în grădină cu atâta frumusețe în jur? Înainte să facă raiul, Dumnezeu l-a încercat pe pământ, așa cred. Atâta frumusețe nu-i stă bietului om în putere, oricât ar trudi pentru ea. Și-ți mai spui ceva, doamnă dragă. Florile di pă dealuri îs mai faine ca florile din grădini. Nu te-nduri să le tai și să le pui în glastră cu apă. Atâta-s de vii, că dacă s-ar apuca să grăiască, nu te-ai mira! Vino, hăt, pe la mijlocul verii, să vezi atunci rai de flori. Nu există frumusețe mai mare. Eu zic că primul rai l-a făcut Dumnezeu aici, pe pământ”.
La început de Florar, în vreme ce în zonele de câmpie livezile și-au scuturat de mult pomii înfloriți, în Poienița, satul bunicii Maria Ștef, primăvara abia se încumetă să sosească. Deocamdată și-a trimis vestitorii: puii de soare ai păpădiilor, smălțuind pajiștile din munți.