Povești de Mai

Puiul de nuc

Primăvara era pe sfârșite. Vremea schim­bătoare și nesigură s-a transformat brusc în căldură mare și toate ale lumii intrau în imperiul soarelui. În ziua aceea am trecut prin piață destul de târziu. N-am mai găsit mare lucru, multe tarabe erau deja goale, țăranii plecaseră, după ce-și vân­duseră marfa în primele ore ale dimineții. Am vrut să plec și eu, dar la ieșirea înspre strada mare m-a oprit un bătrân: „Nu vrei un nuc?”, m-a întrebat și mi-a întins o nuia mai mărișoară, ce-avea la un capăt o rădăcină răsfirată. „Ce să fac eu cu un nuc?”, m-am gândit, e târziu deja pentru plantat în gră­­dină, sigur nu mai are șanse să se prindă, mai ales că nu era într-o stare prea bună, cei câțiva muguri de frunze erau deja ofiliți. „Ce să fac cu el?”, am spus, „e prea târziu, nu se mai prinde”, și-am dat să plec, dar am apucat să văd, așa, ca o fulgerare rapidă, o sclipire de mare mâhnire în ochii bătrânului, și-atunci am înțeles ce-ar fi tre­buit să înțeleg de la început, fără multe vorbe: omul era sărac. Am cumpărat puiul de nuc pentru care am dat, fără să mă târguiesc, bani buni. Bă­trânul mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi și-apoi a dispărut rapid, ca nu cumva să mă răzgândesc. Am băgat nuiaua cu rădăcină în plasă, lângă legăturile de ceapă verde și usturoi, și pe drumul spre casă m-am gândit, cu sentimentul că făcusem o faptă bună, la omul ca­re-mi vânduse puiul de nuc.

Am plantat nucul a doua zi. În prima noapte l-am lăsat într-o găleată cu apă, să-și înmoaie ră­dă­­cinile aproape uscate. Multă vreme după a­ceea părea că e adormit. Nici nu creștea, nici nu se us­ca, părea amețit, amorțit cumva de lumea în care ajunsese. Tre­ceam zilnic prin colțul lui de grădină. L-am dră­gălit și i-am vor­bit despre multe, am tă­cut cu el, am cântat cu el și a fost o adevărată săr­­bă­toare ziua în care am văzut că pe nuiaua lu­cioasă au apărut niște muguri firavi. Și-apoi s-a întâmplat minunea. Puiul de nuc a început să se lun­­gească, să creas­că, să se înalțe precum Făt-Frumos din poveste. Vreo câțiva ani nu a făcut nuci, dar și-a format o coroană uriașă, care depă­șea cu mult ceilalți pomi din gră­dină. Nu m-am mai dus așa des pe la el, după ce-am văzut că în­cepe să-i meargă bine. Asta, până într-o dimineață de Mai, pe care am s-o țin minte cât voi trăi. O ploa­ie gră­bită, de aur, împrospătase aerul încins. Picături de apă se prelingeau de pe crengi și frun­ze. Nu mai știu ce am căutat în grădină, poate să fi fost doar o simplă preumblare după ploaie, când, la un mo­ment dat, am simțit o mângâiere pe spate și apoi pe umăr. Atât de intens am trăit-o, încât m-am speriat de surpriza fiorului. Când m-am întors, era nucul. Întinsese spre mine o crean­gă, prin care-mi trimitea toată dragostea lui.

Prunul care nu vrea să moară

În pridvorul casei în care am copilărit creştea un prun. Nu știu cum ajunsese acolo. A fost mar­torul primelor mele jocuri. Îl apucasem acolo și nu mi s-a părut nefiresc că un pom, în loc să crească în grădină, crește într-o casă de om. Nu-l băgasem în seamă în mod special, până în ziua în care l-am văzut pe tata că-şi ascute fierăstrăul şi-l cheamă pe unchiul Petrea, să-l ajute la tăiat. Abia atunci am înţeles ce urmează să se întâmple. Abia atunci am văzut cât este de frumos, încărcat de flo­rile lui albe, gălbui, răcoroase cumva. Abia atunci l-am cunoscut, ca şi cum mi s-ar fi dat jos de pe ochi un văl de ceaţă. M-am prins de el cu mâi­nile şi    picioarele, ca să-l apăr, m-am lipit de scoarţa lui cu obrajii înlăcrimaţi şi nu m-am lăsat dusă în casă, până când fierăstrăul a fost pus la locul lui, în magazie, şi bărbaţii s-au aşezat la po­veşti, râzând mânzeşte, hoţeşte, pe laiţa de afară. Cât am dormit eu de amiază, somn mincinos, somn trădător, ei l-au tăiat. Mă mir şi azi cum de nu i-am auzit, cum de n-a ajuns până la mi­ne strigătul tot mai stins al pru­nului, cum m-am putut lăsa în­şelată de promisiunile lor min­ci­noase! Dar, minune! De la întâm­plarea aceea, în pridvorul casei în care am co­pilărit, creşte alt prun. Şi de la o vre­me, simt că prunul tă­iat s-a mutat şi în casa în care stau acum. De la an la an e tot mai înalt şi mai pu­­ternic, de la an la an, e tot mai plin de flori. Une­ori, aud cum trece vântul iernii prin crengile lui îngheţate, alteori stau în umbra lui şi mănânc prune zemoase, bru­mate de vânt, dar cel mai adesea, îmi place să ascult lângă trunchiul lui cum vine primăvara. Cu miros de ierburi crude, cu zgomot zglobiu de ape care curg, cu bucuria unui fâl­fâit de aripi în zbor.

OTILIA ȚEPOSU

Împăratul parcului

Când    locuiam la Sibiu, seară de seară mă plimbam prin Parcul Sub Arini, singură,    cu  muzică în căști. Umblam pe alei până se în­nop­ta, până când simțeam că muzica se amestecă ușor cu noaptea și că noaptea sau muzica mă ia pe sus și mă poartă pe deasupra tuturor copacilor. Intram într-un fel de liniște, opream muzica și ascultam doar păsările și vântul. Iar parcul ăsta bătrân, nesfârșit, cu copacii lui vechi, îmi devenea cel mai bun prieten.                                           

Îmi amintesc, era început de toamnă, se lăsa înserarea, lumina era încă mierie, blajină, mă mângâia pe dinăuntru. Nu eram tristă, nu eram nici bucuroasă, eram albastră, cum îmi plăcea mie să zic atunci. Și albastrul era un fel de liniște, al­bastrul era un fel de melan­co­lie. Mergeam încet, treceam printre copaci, îmi venea să le zic „bună seara’’, le și ziceam încet, șoptit, să nu mă audă ni­meni.    Atunci l-am văzut: un ste­jar bătrân, cu coroana până în cer,    împăratul parcului. L-am simțit stră­vechi, ca și cum ar fi fost primul stejar de pe pământ. M-am dus la el, l-am cuprins cu privirea, am simțit nevoia să mă prezint: „Bună, eu sunt Andra”, i-am zis și am râs. Dacă stejarii râd, cu siguranță și el a râs. M-am apropiat, m-am așezat în iarbă, mi-am lipit spatele de trunchiul lui uriaș și am rămas acolo până mi s-a făcut frig, până am simțit că ne cunoaștem de mult și că eu însămi îmi întind niște rădăcini invizibile în pământul ăla, până când devin la rândul meu, copac. De atunci, seară de seară, m-am întors la el, făcând din asta un ritual. Și, seară de seară, timp de multă vreme, acest copac bătrân din parcul lui vechi mi-a ascultat gândurile și m-a cunoscut mai bine decât mă cunoșteau mulți oameni. Era liniștitor să stau lângă el, uneori îmi plă­cea să-mi imaginez cât de mult se întind rădă­cinile lui sub pământ și mă gân­deam că rădăcinile i se împletesc cu alte rădăcini și că ăsta e felul co­pacilor de-a se ține de mână. Alteori, mă uitam la el cât era de puternic și mă în­trebam dacă unui co­pac poate să-i fie frică une­ori; poate de tunete și fulgere, poate de oameni. Iarna, când mergeam la el, îmi plăcea să iau două mere cu mine, unul îl mân­cam acolo, lângă trunchiul lui, celălalt îl ru­peam în patru și îl lăsam jos, pentru păsări. Câteo­dată, îi poves­team lucruri stejarului meu, stăteam lângă el și i le povesteam în gând, iar el, ca orice copac din lumea asta, asculta. Și pentru mine asta era destul. Cine mai avea un prieten copac?!    Într-o pri­măvară, am aflat însă că nu sunt singura. Când am ajuns la el, pe toate crengile apropiate de pă­mânt, cineva agă­țase zeci și zeci de fluturi de hârtie. Pesemne co­pacul meu avea și alți prieteni oameni, iar lucrul ăsta m-a umplut de bucurie. E tare bine pe lume să știi că mai există oameni care simt la fel ca tine, care au nevoie să stea la umbra unui copac bătrân, măcar pentru a simți vântul printre crengi. În seara aceea, vântul a făcut fluturii de hârtie să zboare. Un mo­ment magic care o să rămână cu mine mereu. Pentru că în seara aceea ajunsesem la el ca să-mi iau rămas bun. Plecam din Sibiu, orașul în care lo­cuisem mulți ani. I-am spus stejarului că am să plec, m-am lipit de trunchiul lui și pieptul mi s-a umplut de tristețe. Tristețea era blândă. I-am vorbit co­pacului meu, la fel cum aș fi vorbit cu un om. I-am spus că nu știu dacă fac bine, că nu știu ce-o să se întâmple mai încolo, că mi-e un pic frică. I-am spus că o să-mi fie dor. Și apoi am tăcut, am lăsat vântul să bată, am lăsat soarele să apună și doar am stat acolo, cu umerii lipiți de el. Când m-am ridicat să plec, am simțit nevoia să-l îmbrățișez. Și l-am îm­bră­țișat. Și așa, într-un fel mira­culos, ca după o spo­vedanie,    am simțit cum toată tristețea și toată pova­ra plecării dispar și rămâne doar liniște. Ca și cum prietenul meu mi-a luat tot greul, ca și cum prin ră­dăcinile lui a răspândit până departe teama și în­doiala mea. La plecare, i-am luat o frunză și am pus-o într-o carte.

Când și când mă reîntorc la Sibiu. Primul lucru pe care îl fac când ajung e să mă duc în parc, să-mi văd stejarul. E tot acolo, împăratul parcului, copa­cul meu străvechi și miraculos, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată.

ANDRA OCNARU